DER FALL ANTONESCU -
CAZUL ANTONESCU

Continuitate sau ruptura

A ramas Cioran antisemit?

I.

• Valentin Protopopescu: A ramas Cioran antisemit?
• Polemica:
  Alexandru Florian: Critica de dreapta a autocriticii lui Emil Cioran
  Valentin Protopopescu: Precizari necesare si regrete tardive

II.

• Paul Miron: "Sunt un strigoi care umbla cu un steag sfîsiat"
• Mihai Dinu Gheorghiu: Steagul profesorului Paul Miron si onoarea Iasilor

III.

• Hermann Oberth (în pregatire).

IV.

• Damian Hurezeanu: Ion Antonescu si constiinta critica româneasca

Sub titlul generic "Despre extremismul 'tinerei generatii' a anilor '30" revista "Observator Cultural" a publicat eseul lui Valentin Popescu "A ramas Cioran antisemit?" Reluînd dezbaterea despre trecutul "deocheat" al acestei generatii de intelectuali români (re)descoperiti dupa prabusirea comunismului, revista condusa de Ion Bogdan Lefter abordeaza fara ezitari un capitol extrem de sensibil al istoriei recente. Operele lui Cioran, Eliade, Nae Ionescu, Constantin Noica s.a.m.d. au devenit dupa 1989 pentru multi intelectuali repere de comportament politic si modele ideologice, ceea ce din start a blocat dezbaterea critica si la obiect. Încercarea lui Norman Manea de a dezvalui anumite aspecte condamnabile ale scrierilor politice si literare ale generatiei anilor '30 a stîrnit un val de dezaprobare - nu numai în presa declarat democratica, ci si în ziarele cunoscute pentru atitdinea lor nationalista si revansarda, xenofoba si antisemita. Principalele momente ale acestei dezbateri sînt documentate în editia online a revistei "Halbjahresschrift" sub titlul CAZUL ANTONESCU.

Desi textele si sintezele polemicilor adunate în acest "dosar" nu se axeaza în exclusivitate asupra lui Antonescu, totusi controversele în jurul acestui personaj istoric sînt emblematice pentru evolutia gîndirii culturale si politice a perioadei postcomuniste. Strîns legate de discutiile în jurul lui Antonescu s-au derulat si polemicile privind rolul generatiei anilor '30 care înainte si în perioada antonesciana s-a manifestat zgomotos, a articulat nenumarate teze compromitatoare si a adoptat pozitii condamnabile, influentînd astfel opinia publica. Din cauza aceasta legaturile si afinitatile între exponentii diferitelor forme ale nationalismului militant si antisemit sînt evidente si trebuie întelese ca o unitate conceptuala, în pofida unor diferente de exprimare si manifestare. Cu riscul schematizarii, "dosarul" îsi propune sa evidentieze si sa depisteze formele caracteristice generale ale nationalismului militant si sa descrie efectele malefice ale deraierilor extremist-nationaliste. Indiferent daca este vorba despre politicianul militar Antonescu sau despre eseistul nihilist Cioran.

Astfel întrebarea lui Valentin Protopopescu - daca Cioran, într-adevar, s-a dezis de antisemitism - este mai mult decît legitima. Întrebarea poate fi extinsa si asupra celorlalti exponenti ai generatiei '30 care ulterior s-au impus ca vedete culturale, literare sau stiintifice.

Argumente privind continuitatea gîndirii viciate de virusul fascist (legionariod) au mai fost invocate si de unii cercetatori din strainatate. Mai ales în ceea ce îl priveste pe Eliade au fost depistate reziduuri ale gîndirii legionaroide chiar si în opere care la prima vedere par curatite de toate urmele vreunei ideologii. Nu au lipsit replicile dure si contestarile justificatoare care au însotit aceste demersuri de exegeza.

În ceea ce îl priveste pe Cioran, prea putin s-a reflectat asupra unor pasaje din cîteva scrisori, în care acesta dezvaluie gînduri intime, nesupuse cenzurii publice. La lectura acestor pasaje cititorul se poate întreba cît de sincer a fost Cioran cînd s-a distantat public de pacatele tineretii. Cum se explica faptul ca Cioran poate sa-i comunice în anul de gratie 1976 (la 5 ianuarie) fratelui sau, Aurel Cioran urmatoarele constatari: “De-altfel, în jurul meu nu vad decît parinti degenerati si copii pe cale de a devini asemenea. Albii mai ales sînt terminati. Aici, Africa e din ce în ce mai prezenta. În cincizeci de ani, Europa occidentala va fi o anexa a ei. Acum mai mult ca nicodoata trebuie sa ne aducem aminte de Gobineau, marele profet, a carui doctrina au compromis-o imbecilii astia de nemti.“

Un an mai tîrziu reia ideea (expusa tot într-o scrisoare catre Aurel Cioran, datata Paris, 26 august 1977): „E deprimant sa vizitezi locurile unde cîndva au prosperat sasii iar acum sa le vezi invadate locurile cu totul de hindusi, sau mai bine zis de tigani. Asa e aproape întotdeauna în istorie, liegozul triumfa. Gobineau este poate cel mai mare profet al ultimului secol. Îmi amintesc ca am comandat cartea lui despre inegalitatea raselor prin 1930, eram la Sibiu, dar n-am citit-o niciodata.“ Ultima propozitie este tot atît de frapanta ca si cea scrisa (si atît de des invocata de catre cei care încearca sa-i bagatelizeze rolul jucat în timpul legionarismului) în anul 1947: „Mi-am schimbat oarecum punctul de vedere în tot ce priveste realitatile ‘istorice’. Uneori îmi pare direct comic ca am putut sa scriu Schimbarea la fata; - nu ma mai intereseaza. În afara de poezie, metafizica si mistica nimic n-are nici o valoare. Orice participare la framîntari temporale e timp pierdut si risipire inutila. Lucrurile acestea le-am priceput prea tîrziu din pacate, dar ma consolez de a le fi priceput macar acum.“

Deci Gobineau, parintele rasismului modern, a ramas pentru Cioran un mare profet! (Chiar daca scrie ca nu i-ar fi citit cartea, poate în momentul redactarii epistolei si-a adus aminte de vigilentele organe de supraveghere a corespondentei, preparîndu-si astfel un scut verbal de aparare. Oricum, ideile lui Gobineau îi sînt nu numai cunoscute, ci el îl si aproba pe teoreticianul rasist francez, omagiindu-l drept "profet".)

Omagiile de acest fel sînt curente în România. (Scrierea lui Joseph Arthur, conte de Gobineau, Eseu asupra inegalitatii raselor umane a fost, de-altfel, reeditata într-o traducere româneasca, fiind publicata la editura fantoma Incitatus care, din punct de vedere al prezentarii grafice seamana cu alte asemenea edituri care poarta nume ca Samizdat, Alma Tip, Lucman sau Antet XX Press.) Ca si nationalistii de "moda veche" discipolii acestora sînt la curent cu lecturile cele mai diverse. Din paleta livresca a noilor "teoreticieni" nu lipseste defel bibliografia clasica si nici cea contemporana. (Astfel, Vlad Hogea marturisea într-un interviu ca s-a inspirat din opera lui Julius Streicher, declarîndu-l "filozof" pe acest criminal de razboi nazist, iar listele bibliografice anexate cartilor neofasciste publicate de Radu Theodoru reliefeaza limpede sursele de inspiratie: Houston Stewart Chamberlain, Henry Ford sau Alfred Rosenberg. Enuntarea exemplelor ar putea continua.)

Aparitia cartii "Cioran, Eliade, Ionesco. L'oubli du fascisme" (Cioran, Eliade, Ionesco. Uitarea fascismului) de Alexandra Laignel-Lavastine la editura pariziana PUF (Presses Universitaires de France) a redeclansat dezbaterea asupra trecutului unor personalitati intelectuale din perioada interbelica. Revista "Observator Cultural", Nr. 116/2002 sintetiteaza citeva reactii din presa romaneasca si din cea franceza, reliefînd în acelasi timp faptul ca "tema efectiva a cartii e socanta pentru publicul francez: tineretea legionara a lui Cioran si a lui Eliade e pentru prima oara prezentata in toate detaliile si cu toate consecintele, inclusiv in comportamentul lor ulterior, iar Eugen Ionescu, contestatar vehement al legionarismului si al extremismelor in genere, e adus in discutie atit in legatura cu perioada in care a functionat in Ambasada Romaniei de pe linga guvernul de la Vichy, cit si pentru tacerea din deceniile postbelice asupra acestui episod al biografiei sale, ca si " mai ales " asupra tineretii legionare a colegilor sai de generatie".

Luîndu-le apararea lui Cioran si Eliade – ca si în alte articole publicate in anii trecuti – ziarul "România libera" apeleaza la Joaquin Garrigos, traducatorul în spaniola al celor doi autori amintiti, care afirma intr-un interviu ca "din tot ce am citit din Eliade nu am gasit un singur rand antisemit". Ignorînd textele extremiste ale lui Eliade cit si faptul ca a candidat pe listele legiunii, acelasi traducator sustine în acelasi ziar aparut la 13. 4. 2002: "Eliade intr-adevar nu trebuia sa se dezica de faptele Legiunii, fiindca el n-a fost niciodata un om politic, nici n-a facut parte din miscare, adica el a impartasit mistica legionara. Cum sa se dezica Eliade de antisemitism daca el n-a scris nimic, cum sa se dezica de faptele violente, daca el n-a participat, nici n-a avut un post politic aici in tara, pe vremea legionarilor, mie mi se pare absurd!"

Alexandra Laignel-Lavastine explica in "Evenimentul zilei"(din 10.4.02): "Este vorba despre scrieri clar angajate ideologic, in care este exprimata simpatia fata de Garda de Fier, texte scrise de Mircea Eliade. Acestea sint, pentru prima oara, reproduse integral in limba franceza. Exista texte inedite si pentru cititorii romani. In arhiva Ministerului de Externe am cercetat dosarul lui Mircea Eliade din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Este vorba despre perioada in care a fost atasat cultural la Ambasada Romaniei de la Lisabona. Am cercetat, de asemenea, rapoartele pe care Ionesco le trimitea de la Vichy in perioada 1942-1944, cind a fost angajat ca secretar cultural. Alt document inedit este jurnalul portughez al lui Eliade, din perioada 1941-1945. Este un document extrem de important pentru ca acolo vedem ca Eliade, pina la infringerea definitiva a Germaniei, continua sa se considere legionar si continua sa spere in victoria Germaniei..."

Privitor la scopul acestei lucrari autoarea declara acealuiasi ziar bucurestean: "Dupa 1945, Eliade si Cioran au incercat sa ascunda aceasta perioada. Ei nu au incercat nici un moment sa-si explice in mod public atitudinea din tinerete, motivele pentru care au aderat la o ideologie nationalista. Ceea ce e foarte grav este ca lumea nu i-a cunoscut cu adevarat. Ei au ascuns lucruri extrem de importante publicului francez si chiar roman. Din aceasta cauza, gindirea europeana a avut foarte mult de pierdut. Daca mari intelectuali precum Eliade, Cioran sau Heidegger, in Germania, si-ar fi explicat gesturile, Europa intreaga ar fi avut mult de cistigat... Au avut ocazia sa se explice si nu au facut-o... Si, atunci, istoricii din generatia mea nu trebuie acuzati ca le dezvaluie trecutul. Noi doar incercam sa terminam o munca pe care ei ar fi trebuit s-o faca..."

Meditînd asupra problemei continuitatii unor conceptii politice nocive, adînc interiorizate, Marta Petreu face într-un interviu acordat "Adevarului literar si artistic" (Nr. 547/ 05.12. 2000) o constatare tulburatoare, afirmînd ca: "legionarismul este produsul nostru national, revolta inconstientului nostru colectiv rau si ranchiunos". Si ceva mai încolo tot ea afirma: "Cred ca cheia unor excese din epoca socialismului real se afla în perioada interbelica si-n excesele ei. La fel, cred ca cheia multor esecuri din ultimii 10 ani - coruptie, politicianism, justitie precara, comportament nedemocratic - inclusiv cheia configuratiei politice actuale, când Corneliu Vadim Tudor a ajuns in turul doi al prezidentialelor, se afla în tot ce s-a întâmplat din 1918 încoace."

Citite din perspectiva propusa de Marta Petreu, textele din "Observator Cultural" primesc o dimensiune care depaseste aria receptarii strict legate de subiectul abordat, deschizînd dezbaterea asupra problemei continuitatii.

Si nu numai, ci si asupra fracturilor biografice reale sau mascate conjunctural, marturisite autocritic sau ocultate prin alinierea la consensul politic general al perioadei postbelice, adînc marcata de dezvaluirile legate de holocaust.

O relevanta deosebita primesc în contextul abordarii extinse a problematicii continuitate-ruptura declaratiile exilatului român Paul Miron – pîna de curînd profesor la Universitatea din Freiburg/Germania. Paul Miron - despre care mitropolitul controversat Antonie Plamadeala sustine ca i-ar fi "prieten" - (vezi: Dragos Seuleanu si Carmen Dumitru: "Amintirile Mitropolitului Antonie Plamadeala", Bucuresti, 1999). Miron straluceste în acest interviu - realizat de Dan Lungu si publicat în revista "Timpul" din Iasi (condusa de Liviu Antonesei) - prin elipse semnificative, evocari triunchiate si marturisiri aluzive. Declaratiile lui Miron sînt comentate într-o replica la obiect a criticului Mihai Dinu Gheorghiu din Paris. Replica a aparut tot în revista Timpul.

Din aceeasi perspectiva vom dezbate si cazul lui Hermann Oberth caruia dramaturgul german, Rolf Hochhuth i-a dedicat o piesa ("Hitlers Dr. Faust" - Doctorul Faust al lui Hitler) care la sfirsitul anului trecut a fost prezentata în premiera mondiala la Schlossparktheater din Berlin. Oberth, nascut in România, este considerat un pionier al cercetarilor privind aeronautica. A colaborat la programul nazist de constructie a rechetelor V2, încheind astfel "pactul cu diavolul brun, national-socialist" In anii 60 s-a înscris în Partidul National-Democrat din Germania (NPD), parasind dupa scurta vreme aceasta grupare neofascista. La Sibiu i s-a ridicat un monument. Astfel autoritatile române au tolerat din nou omagierea unei personalitati istorice mai mult decît controversate din punct de vedere politic.

W.T.

---

I.

A ramas Cioran antisemit?

Valentin Protopopescu

Argument

Aceste rînduri sînt scrise fara pretentia ca ar oferi o unica explicatie valida în ceea ce priveste cazul optiunii politice adoptate de Emil Cioran în tinerete si al consecintelor morale ce decurg din aceasta. Temeiul prezentei interventii este ca moralistul a fost si a ramas un spirit extremist pur. Supunînd unei lecturi de inspiratie psihanalitica istoria acestui caz, tin sa avertizez ca verosimilitatea interpretarii care urmeaza este serios afectata de limitele de ordin euristic pe care o asemenea întreprindere le presupune cu fatalitate. încercarea de fata, cu un vadit caracter demitizator, datoreaza imens sugestiilor formulate de Paul Goma în Jurnal de apocrif, caruia îi marturisesc întreaga mea gratitudine.

1. O problema: suveranitatea auctoriala

Ajuns la senectute, Emil Cioran a afirmat adesea ca, singur, autorul are dreptul de a hotarî care trebuie sa fie înfatisarea de pe urma a textelor sale. Cu alte cuvinte, varianta cea mai reprezentativa a unei scrieri este cea la care, în ultima instanta, autorul consimte. Procedînd astfel, scriitorul se protejeaza împotriva atacurilor de ordin ideologic extrem de posibile. Proprietar deplin asupra productiilor lui textuale, autorul (si nimeni altul) are îndreptatirea sa judece ce anume îl reprezinta, cum anume si, mai ales, pîna unde îl reprezinta o scriere pe care el o semneaza.

De ce a gîndit astfel Cioran în ultimii sai ani de viata lucida, înainte ca maladia lui Alzheimer sa-i întunece definitiv mintile? Aparent, din grija de a preîntîmpina neajunsul care l-a transformat pe Nietzsche dintr-un gînditor revolutionar într-un biet ideolog precursor al nazismului. Din acest punct de vedere, cazul Elisabeth Förster-Friedrich Nietzsche este exemplar pentru ceea ce înseamna deformarea prin interpretare postuma: atins de dementa senila si devenit dependent de ajutorul surorii sale, filozoful n-a putut împiedica publicarea, ulterioara, a unor texte neprelucrate si lipsite de coerenta clarviziunii lui obisnuite. Sînt bine cunoscute relatiile tensionate dintre Friedrich Nietzsche, sora sa, Elisabeth Förster-Nietzsche, si sotul acesteia, notoriul propagandist antisemit Förster. Potrivit opiniei filozofului israelian Yirmiyahu Yovel (vezi Hegel, Nietzsche si evreii. O enigma întunecata, Editura Humanitas, Bucuresti, 2000), sora gînditorului german ar fi falsificat în sens antisemit o parte a scrierilor acestuia. Punînd stapînire pe arhiva fratelui sau, Elisabeth Förster-Nietzsche a înfiintat la Weimar un institut "dedicat" filozofului, pe care l-a transfomat într-un fel de "templu" în care oficia un straniu cult închinat acestuia. Nu e lipsit de interes faptul ca Adolf Hitler a fost una dintre personalitatile invitate la "Nietzsche-Archiv" din Weimar.

La limita, abuzul de care vorbeam a constat în editarea de catre Elisabeth Förster a unor texte adunate sub titlul Vointa de putere. Neîngrijit de Nietzsche, redactat într-o formula stilistica spectaculoasa, dar ambiguu din unghi doctrinar si speculativ, textul în cauza a constituit o prada usoara pentru doctrinarii national-socialisti precum Schmidt si Rosenberg, fericiti ca se pot revendica de la un predecesor ilustru. De fapt, trebuie spus ca Nietzsche nu distingea între rasa si popor, iar distinctia între diferitele rase (ce includea componente ca limba, traditia, tiparul psihologic si cultura) nu presupunea o întemeiere exclusiv biologica. A deosebi între rase nu înseamna deci a diferentia valoric, dupa cum "sîngele", dincolo de faptul ca este o metafora care sugereaza tendinta de evolutie a unei culturi, nu este niciodata "pur". Dimpotriva, trebuie subliniat ca Nietzsche a manifestat un dispret constant fata de "rasa" germanilor contemporani cu el, exhibîndu-si cu aristocratica mîndrie originea polona (numele Nietzsche ar proveni din polonezul Nietzky). La fel, filozoful nu a considerat niciodata ca superioara rasa ariana, asa cum au facut-o ideologii nazisti. Aiurelile despre bruta blonda si despre superioritatea rasei germane tin, în buna masura, de proiectia ideologilor amintiti; însa pentru un cunoscator onest al gîndirii nietzscheiene valide si responsabile, asemenea nefericite metafore nu au cum sa spuna prea mult. În context, Yirmiyahu Yovel apreciaza ca sistemul celor patru negatii fundamentale din filozofia lui Nietzsche – negarea nationalismului, a antisemitismului, a rasismului (rasa ca valoare) si a cultului politic fata de stat – intra în flagranta opozitie cu Weltanschauung-ul national-socialist (op. cit., p. 313). Cu toate acestea, Nietzsche a oferit, fara sa o stie, cîteva elemente de filozofie pe care s-au grefat rudimentele doctrinare naziste: discursul despre existenta sub semnul riscului, respingerea principiului egalitatii si dispretul fata de democratie. Fara sa fie o autentica filozofie politica, reflectia nietzscheiana s-a dovedit vulnerabila în fata ideologilor national-socialisti prin esecul ei de a contura programul unei revolutii dionisiace a maselor.

În chip aparent, tocmai o astfel de deformare rezultata în urma unor abuzuri de interpretare a dorit Cioran sa evite. Chestiunea este însa mult mai complicata decît pare. Argumentul oferit de moralistul din Rasinari tine de logica rationalizarii, mecanism psihic inconstient, cu functie de aparare, descoperit si conceptualizat de Ernest Jones. Vulgarizînd, a rationaliza înseamna a gasi o motivatie aparenta pentru a explica un comportament bizar sau patologic. De regula, rationalizarea ajunge sa îmbrace forma unei penibile scuze, care aluneca pe lînga adevaratul motiv al derapajului. Astfel, sub masca deplinei rationalitati justificative, Cioran ascunde un alt strat textual, care releva dintr-un cu totul alt orizont decît cel patronat de eu prin dimensiunea sa constienta. Asadar, adevaratul motiv al rationalizarii practicate de eseist în ceea ce priveste varianta definitiva a unor texte scrise odinioara trebuie cautat într-o inconstienta teama de foarte posibila campanie pe care o puteau orchestra împotriva sa stînga radicala occidentala si lobby-ul evreiesc international.

Precedentele spectaculoase, oferite de cazurile Céline, Vintila Horia, Heidegger si Eliade, pentru a nu cita decît cîteva, au constituit, desigur, argumente foarte serioase pentru a-l determina pe Cioran sa-si revizuiasca nu numai Weltanschauung-ul politic de tinerete, ci si sa-si cosmetizeze, uneori pîna la desfigurare si chiar aneantizare, scrierile din junete susceptibile a trezi virulenta grupurilor de presiune pomenite. Ma voi referi la numai doua titluri, ilustrative în ceea ce priveste efortul cioranian de a oferi o alta orientare unei realitati care se bucurase initial de cu totul alte coordonate: 1) volumul antologal Singuratate si destin, compus din articole, eseuri si cronici datînd din perioada interbelica româneasca, volum îngrijit de Marin Diaconu si aparut la Editura Humanitas în 1992; 2) volumul Schimbarea la fata a României, aparut la Editura Vremea în 1936, reeditat tot acolo în 1941 si publicat într-o varianta definitiva în 1990 la Humanitas. Pe de alta parte, este perfect adevarat ca în interviurile si dialogurile sale, ca si în Carnete, Cioran a punctat uneori prin afirmatii destul de precise o despartire de un trecut cvasipolitic pe care îl regreta si în care nu se mai regasea. Cît anume este în acele interventii rationalizare adaptativa si cît anume este adevar inconstient – iata miza demonstratiilor ipotetice urmatoare. Desfasurate sub semnul conditionalului pur, ele nu urmaresc "fabricarea" unui caz, ci numai posibila întelegere a unui destin.

2. Urmele trecutului

Cît priveste cartea de publicistica, trebuie sa subliniez ca ea nu include textele compromitatoare politic, în masura a-i prezenta cititorului de astazi si o alta fata decît cea a unui Cioran moralist, sceptic, atemporal si estetizant. Altfel, articolele dedicate Führer-ului si Garzii de Fier ar reprezenta suficiente capete de acuzare pentru aceia care mai au (pe buna dreptate, de altfel) nostalgia Nürnbergului.

Lucrurile sînt cu mult mai delicate atunci cînd Schimbarea la fata devine tema de analiza. Nemodificata la editia a doua, cea din 1941, lucrarea se înfatiseaza "schimbata la fata" la editia a treia, cea din 1990, fiind radical cosmetizata de autor, care-si explica gestul printr-un scurt cuvînt ante. Din editia definitiva lipseste integral un capitol, iar pagini si pasaje întregi sînt epurate de însusi Cioran. Motivul? Respectivele zone textuale se remarcau printr-un antisemitism apasat si spectaculos, dar si prin violente si suculente accente antimaghiare. Prin urmare, acolo exista suficient material pentru o interpretare polemica riscînd sa nu ramîna fara consecinte în planul imaginii, moralitatii si al onorabilitatii auctoriale. Trebuie spus însa ca, atît în cazul evreilor, cît si în acela al maghiarilor, atitudinea anti este una extrem de complexa. Autorul devastatoarelor diatribe, mai cu seama în cele împotriva neamului lui Israel, se vadeste un ultragiat superior, un ins ros de o metafizica invidie, un admirator declarat si un paradoxal gelos pe superioritatea destinului iudaic. Cioran îi uraste pe evrei exact în aceeasi masura în care îi si admira, iar reactia lui rasista este întemeiata cultural.

Departe de visceralul antisemitism nazist ori legionar, eseistul de la Rasinari e un personaj complicat, care îsi nuanteaza pîna la indistinctie pozitia. Daca pot sa fiu scuzat pentru un asemenea oximoron, as spune ca Emil Cioran practica pe-atunci un antisemitism constructiv, o ura domolita prin deferenta si o ostilitate marcata de simpatie. Drama lui sta în aceea ca "si-a ales" neinspirat epoca în care sa-si manifeste complexa atitudine antisemita. Într-o vreme cînd antisemitismul pur si dur face legea, cînd jumatate de Europa se pregateste mocnit pentru experienta Holocaustului, sa adopti o pozitie ambivalenta, în cadrul careia respingerea indubitabila se realizeaza cu mijloacele scriiturii celei mai îndragostite de obiectul rejectat – nu constituie deloc o buna premiza morala. Cuvîntul scris si rostit în public, vorba lui Paul Goma, te angajeaza pentru totdeauna, iar ceea ce ai apucat sa scrii sau sa rostesti nu poate fi "spalat" decît cu mare dificultate si abia în urma a numeroase, dureroase si succesive abjurari publice. Altfel, s-ar vadi ca realitatea Holocaustului si învatamintele sale pentru omenirea civilizata si vigilenta nu sînt altceva decît simple flatus vocis.

Aceasta situare înselatoare pe pozitia unui antisemitism dificil de definit în termeni clasici nu anuleaza însa cu nimic extremismul filozofului. Deloc moralist în acele pagini, Emil Cioran se vadeste un analist politic, un economist si un etnopsiholog aplicat, care emite diagnostice surprinzator de exacte racordate la realitatea româneasca din epoca interbelica. Exaltarea tonului, adeseori frizînd frenezia, nu întuneca cu nimic luciditatea extrema cu care filozoful apreciaza un context dat. Forma expunerii este adeseori aproape deliranta, dar continutul redat exprima silogismele unei minti ce a reflectat serios la un anumit program politic. În ciuda "profetismului" sau, tînarul Cioran stie foarte bine ce spune si carei ideologii slujeste. El crede cu tarie fanatica în justetea analizelor si a pronosticurilor pe care le formuleaza. "Votul" sau sufletesc, ca expresie sincera si reflexa, este neîndoielnic încotro se îndreapta. Ca asa stau lucrurile o dovedesc si urmatoarele fapte: ulterior, în Franta ocupata, el va fi printre primii care vor saluta trupele germane ce intrau în Paris; în vremea razboiului, filozoful se "specializase" în a-i conduce cu nedisimulata placere pe ofiterii Wehrmachtului la tot felul de cafenele si bordeluri de lux, ceea ce astazi ar fi calificat fara tagada ca act de colaborationism (scuza cu foamea provocata de penuria de alimente nu rezista, caci sute de mii de parizieni s-au aflat într-o situatie identica si nu au mai colaborat).

Mai mult, aparitia celei de a doua editii din Schimbarea la fata într-o formula identica cu cea a primei editii ar trebui sa ne dea de gîndit. Pe fondul distrugerilor provocate în Europa de agresiunea nazista, în conditiile în care lagarele de concentrare nu mai constituiau demult un secret pentru majoritatea contemporanilor, o astfel de atitudine marturiseste o remarcabila constanta de optiune. Cioran nu regreta elogiile adresate lui Hitler si revolutiei national-socialiste, nu retracteaza nimic din acidele rînduri antisemite. Evreii mor, deci teoria lui se confirma. Sigur ca am putea lua în calcul contextul, nu pe deplin lamurit, al reeditarii Schimbarii… A fost Cioran consultat în vederea acelei operatiuni? Daca e sa ne amintim ca autorul s-a aflat la Bucuresti în noiembrie 1940, cînd a si rostit la Radiodifuziune conferinta cu titlul Profilul interior al Capitanului, atunci ipoteza neconsultarii lui Cioran devine destul de inoperanta. În plus, textul interventiei radiodifuzate este reluat, foarte probabil cu stirea si cu acordul autorului, în publicatia Glasul stramosesc de la Sibiu, pe data de 25 decembrie 1940. Editia a doua a Schimbarii… avea sa apara peste cîteva luni, la Bucuresti. Greu de crezut ca Emil Cioran nu a stiut nimic, mai ales ca textul conferintei radiofonice exprima nu începutul unei îndepartari de gardism, ci, dimpotriva, constituie apogeul admiratiei cioraniene fata de spiritul si mentorul acelei miscari criminale. Rostit pe 28 noiembrie 1940, delirantul discurs a fost contemporan cu nefasta zi în care cadeau asasinati de mult prea crestinestile echipe legionare ale mortii Nicolae Iorga si Virgil Madgearu. Eveniment care nu l-a tulburat prea mult pe junele Cioran, foarte ambalat în a-si radiodifuza ferparul ditirambic…

Prin urmare, Cioran ramasese un om de extrema dreapta. Dupa 1942, an în care soarta razboiului înregistrase o cotitura radicala, în urma careia era clar ca Germania nu mai poate cîstiga conflagratia mondiala, atitudinea sa începe sa se schimbe. Ca de obicei, salvarea se manifesta prin recursul la o rationalizare patetica si poetica. "Dezamagit" de România, care-si ratase sansa la un destin imperialist si violent, dezgustat de haosul structural si atavic al limbii materne, incapabila a-l primi pe Mallarmé în faldurile sale, Cioran traieste revelatia ca trebuie sa tinda la o alta identitate lingvistica.

3. O noua identitate

Revelatia se produce pe plaja de la Dieppe, adica exact acolo unde esuase eroic tentativa de debarcare a canadienilor. În plus, Dieppe e situat fata în fata cu sarmul englez, britanicii fiind singurii în Europa care i se împotrivisera (cu succes) lui Hitler. Mai mult, taman în vara lui 1943, cînd dupa batalia Stalingradului soarta razboiului pe frontul de est se clarificase, Cioran "se dezamageste" de înfatisarea limbii române, considerata o "ie" prea strîmta pentru trebuintele expresive si de claritate ale eseistului. Neputinta de a aproxima satisfacator poemele franceze în limba materna "trezeste" dorul (complementar) de a perfectiona si limba engleza, pe care, de altfel, o stapînea excelent. Acest subit interes pentru graiul lui Shakespeare marturiseste, cred, nu atît o revenire a pasiunii din perioada "brasoveana", cînd Cioran, nefericit profesor de filozofie la liceu, se refugiase aproape psihotic în literatura marelui Will, cît mai ales o frica instinctiva de consecintele pe care le-ar fi antrenat pentru el personal înfrîngerea Germaniei de catre anglo-saxoni. Prabusit într-un scenariu de sorginte magica, Cioran cel culpabil pentru fanatismul credintei în victoria extremei drepte se identifica inconstient cu probabilul agresor justitiar, încercînd sa-si perfectioneze limba acestuia ca într-un suprem gest de disperata capitulare. În psihanaliza, aceasta atitudine se numeste, conceptual, identificarea cu agresorul, iar experimentul Pitesti efectuat de grupul Turcanu exemplifica fara rest acest tip de reactie disperat-adaptatativa. Victima se transpune în persoana si caracterul calaului, ajungînd adeseori sa-l depaseasca pe acesta în violenta si aptitudine criminala. Scopul? Pur si simplu, supravietuirea fizica.

Pe de alta parte, îmbratisarea limbii lui Descartes, remarcabila prin claritate si distinctie, dovedeste cît de convingator poate functiona rationalizarea. Autoculpabilitatea se metamorfozeaza în subtire argumentare spirituala. Abjurarea nu se produce din convingere, din acuta constiinta a înselarii de sine. Nu suferinta pricinuita de o vinovata greseala îl terorizeaza pe Emil Cioran, ci simpla, omeneasca si instinctiva frica. Departe de adevarul moral, filozoful se pregateste pentru retorica rafinata a viitorului amoralist. Speriat ca optiunile lui progardiste si progermane l-ar putea trimite în fata tribunalelor de dupa razboi, Cioran "dispare" ca autor pentru cîtiva ani, rastimp în care îsi "desavîrseste" franceza (explicatie ulterioara si sensibil plauzibila în ochii nestiutorilor). Paricidului, concretizat în atitudinea antiteista (se stie, parintele sau fusese preot ortodox), i se adauga acum un matricid subtil: ucigînd limba materna, el îsi elimina (sau crede ca o face) mama, în relatie cu care un trecut incomod si periculos se reflecta. Limba materna este limba dorintei oedipiene de incest; limba materna este limba în care mama i-a marturisit regretul de a-l fi nascut; limba materna, în fine, este limba în care junele si freneticul Cioran si-a proiectat delirul de grandoare asupra destinului tarii sale, pe care o visa "cu populatia Chinei si cu gloria Frantei". Limba materna reprezinta, din acest punct de vedere, spatiul imaginar si inconstient al traumelor, investirilor si esecurilor cioraniene majore, grai al abjurarilor crestine paricidare, al ditirambilor închinati charismei dictatoriale si al vinovatiei de a-si fi vazut împlinite profetiile legate de realizarea "solutiei evreiesti" finale. Este evident ca eseistul nu a gîndit în maniera "tehnica" proprie lui Himmler problema evreiasca, dar e foarte probabil ca daca românismul nu l-ar fi dezamagit si s-ar fi ridicat la înaltimea destinului visat, daca Germania si satelisii ei ar fi cîstigat razboiul, atunci el, Cioran, nu ar fi regretat nici o clipa exterminarea lui Israel. Ba poate ca ar fi justificat-o metafizic, într-o minunata stilistic limba româna ori germana.

În asemenea împovaratoare circumstante, cum sa nu-si renege Emil Cioran limba materna, trecutul ideologic si credintele de odinioara? Metamorfoza pare completa, direct proportionala cu amploarea culpei pe care filozoful o traieste. Proiectul alchimicei renasteri este ca si îndeplinit. El refuza sa mai vorbeasca în româneste, iar mai tîrziu, atunci cînd este somat de catre compatrioti, amici apropiati ai sai, sa o faca, începe mai întîi cu o cura de înjuraturi si blesteme, ritual regresiv executat în maniera magiei negre, care semnifica nimic altceva decît o relationare aproape psihotica cu obiectul lingvistic rau, cel care i-ar putea rememora "pacatele tineretilor", dar si nefericita relatie cu o mama probabil supraprotectoare si castratoare.

4. Rationalizare si trufie

Interesante sînt, în acest context, si judecatile ulterioare, de batrînete, pe care Cioran le face cu privire la atitudinile sale politice din tinerete. Într-o convorbire cu Dan C. Mihailescu, el afirma raspicat ca frenezia generatiei lui (pluralul semantic al formei substantivului utilizat indica nevoia de a se pierde într-o masa de extremisti aidoma), adica, mai pe sleau, credinta oarba în mîntuirea nationala prin violenta miscarii legionare, tine de Zeitgeist-ul epocii si ca o asemenea stare de spirit este imposibil de înteles de catre cei de astazi. Sofismul este desavîrsit: mutatis mutandis, la fel ar putea raspunde si un Nikolski, invocînd întru justificarea crimelor sale "revolutionara" efervescenta belicoasa sau nevoia de a apara cauza poporului muncitor împotriva uneltirilor agentilor imperialisti etc.

Încercînd totusi sa-si justifice relativa solidaritate cu idealul gardist, Cioran face apel la foarte umanul sentiment de frica: initial opozant, el a fost obligat ulterior sa-si precizeze pozitia, de unde si adeziunea sa formala, superficiala si neoficiala la Miscare. La început critic si ironic la adresa Legiunii, Cioran i s-a alaturat apoi si din teama, dar si gratie urii comune împotriva regelui Carol al II-lea. Mi se pare însa evident (în masura în care operam într-un spatiu al certitudinilor slabe, de ordin ipotetic…) ca Emil Cioran, ca si colegii sai mai vîrstnici de generatie, Haig si Arsavir Acterian, Constantin Noica, Mircea Eliade etc., a vazut realmente o solutie în soteria prin violenta propusa de Garda. Cioran a fost liber în alegerea pe care a facut-o, fiind un om structural de dreapta (în acel timp chiar de extrema dreapta). Într-un sens, vorbind despre întelesul, incomprehensibil celor de astazi, al adeziunii sale din perioada interbelica, Emil Cioran sugereaza cu subtilitate, în subsidiar, ca "acele lucruri" aveau un caracter oarecum esoteric, un prestigiu ca si magic sau intiatic – si o spune cu un fel de atenuata trufie, care nu prea tradeaza umilitatea adevaratei mea culpa. Îndepartarea amenintarii pe care o reprezenta denuntul de extremism "fascist" facut de jurnalistii sau de intelectualii stîngisti se reflecta în semicurajul de a sugera (ce-i drept, unui român, Dan C. Mihailescu, si el de dreapta, venit dintr-o Românie postrevolutionara foarte toleranta la nostalgiile dupa perioada interbelica) ca, totusi, "el" sau "ei" nu s-au înselat, cel putin nu în plan spiritual. Personal, ma îndoiesc ca scepticul din rue de l’Odéon ar fi declarat asa ceva unui jurnalist de la Le Monde.

Emblematica este, din acest punct de vedere, atitudinea cioraniana fata de evrei. În raspar cu vituperantele diatribe din Schimbarea la fata, Cioran, deja eseist francez de anumita notorietate, scrie în volumul Ispita de a exista un capitol intitulat Un popor de singuratici, în care pledeaza cu stralucire si inspirata verva demonstrativa pentru excelenta si singularitatea ontica a fostilor "jidani" din cartea de tinerete. Pegra natiunilor devine, în urma unui interesant procedeu alchimic de cosmetizare, Natiunea esentiala, reprezentativa magnanim pentru ideea de creatie intelectuala si de electiune meritocratica. Sa ne întelegem însa: literaturizat, elaborat si rafinat, mai mult, paradoxal si deci complex, antisemitismul lui Cioran nu avea initial nevoie de sintagme "tari", de constructii denotativ-brute pentru a fi exprimat. Ambivalent, cu preoptiune spre rejectie, antisemitismul în cauza, la nivel superficial, e susceptibil de orice evolutie posibila. Asa a luat nastere, mai tîrziu si într-un spatiu deloc tolerant cu antisemitii, capitolul Un popor de singuratici, a carui exaltare apologetica a determinat-o pe Susan Sontag sa se îndoiasca de veracitatea unei sinceritati problematice. În fond, oare ce relevansa poate avea morala sinceritatii pentru o instanta psihica inconstienta compusa în principal din instincte si sentimente prohibite refulate? Si, de fapt, nu despre sinceritate e vorba aici, ci despre sinele cioranian, despre adevarata expresie a motorului sau sufletesc. Dornic sa se adapteze la o realitate politica complet schimbata, acest inconstient determina ca eul sa purceada la un amplu efort de "schimbare la fata". Rezultatul este real, spectaculos, dar superficial si pelicular, deci exclusiv adaptativ. Oricît de convingator ar suna rîndurile de maturitate pro iudaism, ele nu sînt rezultatul unei convingeri intime, ci consecinta unei reverente tîrzii, necesare pentru supravietuirea personala într-un Occident care, în urma experientei Holocaustului, devenise intolerant cu intoleranta contra evreilor.

Apoi, se stie ca ura rasiala debuteaza devreme, ca ea tine de un sentiment nereflectat si instinctiv, fruct al unei educatii defectuoase sau al unei traume infantile convertite ulterior în proiectie reparatorie functionînd conform logicii magice a "tapului ispasitor". O data format caracterul persoanei, credintele irationale sînt aproape imposibil de destructurat din pattern-ul lor rigid. Cel mult, ele pot fi amplificate sau atenuate prin recursul la rationalizare – exact ca în cazul lui Cioran. În plus, revenirea pozitiva asupra obiectului rau este determinata în situatia citata de frica de punitie; rasucirea opiniei cioraniene cu privire la evrei nu tine de o sincera "schimbare la fata", de un Damasc subit si devastator, ci de efectiva teama ca ar putea fi pedepsit pentru credinta sa din tinerete. Dimpotriva, cu cît frica este mai actuala si forma abjuratiei mai spectaculoasa (iar calofilia rîndurilor din Ispita de a exista pledeaza pentru o asemenea întelegere), cu atît mai masiva si mai înradacinata devine inconstienta atitudine anti.

5. Frica si eul terorist

Obligat la o mea culpa indirecta, prin rationalizare, sinele filozofului se crispeaza într-o umilitoare cedare în fata unui supraeu pe care-l integreaza dificil. Prea fricos pentru a-si asuma o pozitie radicala, Emil Cioran se refugiaza într-un amoralism atenuat estetic si lipsit de miza politica. Înfrînt de principiul realitatii istorice, el se retrage într-un univers fictional si metafizic, în care entitati abstracte si vlaguite precum Dumnezeu, elogiul sinuciderii, apologia inutilitatii, micimea fiintei omenesti, voluptatea decadentei etc. fac figura spectaculoasa dar lipsita de risc personal. De fapt, epurat de frenezia apocaliptica a junetii, sincera sau demonstrativa cum va fi fost, discursul cioranian se împlineste stilistic, însa pierde vitalitatea pe care numai o credinta o poate insufla. Prea omenescul fricii ia locul vigorii militantismului etico-politic.

În Carnete, însemnarile fugare însa frecvente despre regretul de a fi trait la tinerete sentimente antisemite au rolul de jaloane pentru o autopunitie voit radicala, dar consumata în intimitatea propriului jurnal. Cioran se teme de publicitate, simte ca glasul i-ar tremura în public, atît în virtutea unei frici firesti, cît si din cauza nesinceritatii abjurarii. Într-un Occident sensibilizat la siajul vinovatiilor legate de Holocaust, într-o Franta în care Legea Negationismului este aspra (vezi cazul Garaudy), exista doua atitudini posibile: fie pastrarea totala a tacerii cu privire la un trecut compromitator, dar riscul e imens; fie savîrsirea dramatica, masochista si radicala a unei mea culpa publice cu greutate de ultima abjurare. Cioran a ales solutia de compromis, nici tacere asurzitoare, nici marturisire devastatoare, ci doar soapte, sferturi de fraza, simple sugestii, regrete edulcorate sau autocondamnari pe cît se poate de discrete. Desigur, este infinit mai mult decît au facut un Heidegger sau un Eliade – dar aici nu iau în discutie cazul acestora, ci ma refer exclusiv la situatia lui Cioran.

În acest scenariu adaptativ se înscriu si urmatoarele fapte: în 1981, pe cînd Paul Goma conducea colectia Est-Ouest la Editura Hachette, printre marii români exilati care fusesera invitati sa participe cu texte în cadrul acesteia se numarase si Cioran (Ionesco acceptase cu placere), dar moralistul refuzase sub pretextul ca Goma ar fi prea… reactionar; în 1987 Cioran îl primeste însa pe ideologul comunist Radu Florian, si el evreu, aflat în misiune în Occident "cu voie de la Primarie", desi avea stire despre rolul acestuia în vremea epurarilor universitare din epoca Revolutiei maghiare; în decembrie 1989 el saluta Revolutia româna si pe liderii sai, fostul activist Iliescu si fiul de kominternist Roman (în venele caruia curge sînge iudaic); la fel, nu se va sfii sa declare: "… am încredere în Ion Iliescu, care conduce Frontul Salvarii Nationale. Stiam de multa vreme ca el era speranta României". Aceste atitudini, în realitate reverente în fasa regimului socialist al lui Mitterand, sînt alte abdicari de la pozitia ideologica initiala, abdicari determinate de pura si instinctiva frica. Eul se conformeaza prezentului, mizînd pe un ideal care nu mai este al sau si care pare o prelungire a unui cod moral histrionic, specific istericilor.

În acest sens, extrem de elocvente mi se par rîndurile eseistului Teodor Baconski, din care am sa citez imediat în mod copios. Dar înainte de a savîrsi aceasta, îmi marturisesc satisfactia ca un gînditor de calibrul autorului invocat a observat cu aceeasi durere ca si mine "mezalianta" lui Emil Cioran cu aberantul stîngism al elitei franceze: "Dezamagirea mea s-a accentuat… atunci cînd am surprins, dincolo de seductia frazelor, traseul real urmat de Cioran: omul care nutrise pretentia de a transcende relativitatea si grotescul «angajamentelor» se dezice de idealul nationalist al tineretii sale asa cum te-ai descotorosi de o scama. Sigur ca nimeni nu i-ar fi putut contesta dreptul de a evolua astfel, mai ales ca optiunile sale românesti constituisera si ele un «angajament» printre altele. Suparatoare devenea însa contradictia dintre poza de aristocrat al negatiei si obedienta lui înregimentare în raport cu stîngismul intelighentiei franceze de la sfîrsitul anilor ’70. De unde aceasta grija subita pentru ceea ce nu se numea înca political corectness în cazul unei personalitati care ar fi trebuit sa aiba frisoane la auzul cuvîntului cariera?" (Iacob si îngerul, Editura Anastasia, Bucuresti, 1996, p. 231).

Un alt episod care ar pleda în favoarea ipotezei formulate, daca este analizat si altfel decît în cheie rationalizatoare, este urmatorul: exista semnale ca, nu cu mult înaintea mortii, vizitat fiind la spital de Al. Mirodan, Cioran i-ar fi spus acestuia ca a încetat sa mai fie antisemit. Sa cîntarim putin lucrurile, fireste, din unghiul logicii pe care se sprijina interpretarea de pîna acum. Daca nu mai era antisemit, ce rost sa fi avut aceasta tardiva marturisire a lui Cioran, facuta de pe patul de suferinta în fata unui scriitor evreu? Se gîndea filozoful la postumitate, el, cel care rîsese tot timpul de viata de apoi, de toate aiurelile legate de ideea de nemurire, el, scepticismul întrupat, el, lucidul? Daca oricum era sortit pieirii, ce mai contau ecourile stîngii pariziene? Iar daca ramasese antisemit, cui sa fi folosit reiterarea constienta a unui fals, justificat numai gratie scenariului adaptativ? Oare îi mai pasa? De ce sa nu vedem în acest episod (repet, ipotetic), pur si simplu înca o data, expresia irationala a fricii care l-a stapînit pe Cioran o jumatate de veac de viata traita în Apusul postbelic, atît de necrutator cu extremistii de dreapta? Batrîn, bolnav, slabit si disperat, cum sa nu-i fi fost frica lui Cioran, prada probabil unei fantasme de persecutie, aflat între doua episoade de delir sau între secvente dense de tacere alzheimeriana, de prezenta, în fond nevinovata si amicala, a iudeului Mirodan? Desigur, am în vedere o foarte posibila reactie inconstienta, spontana si irepresibila…

6. Concluzii

Prin urmare, iata cum se scrie istoria underground-ului unui mare scriitor moralist clivat schizoid de principiile pe care si-a construit Anschauung-ul. În asemenea conditii este firesc ca numai autorul are dreptul de a stabili care este înfatisarea finala a textelor ce îl pot reprezenta postum. Despartirea de trecut, în cazul lui Emil Cioran, e discreta si falsa, sprijinita pe o rationalizare ce îi poate convinge fie pe naivi, fie pe partizani. Dincolo de acestia se întinde contingentul acelora care ar dori sa afle cum de a fost posibil ca un atît de substantial talent literar si metafizic sa devina victima unei atît de disgratioase frici. Atît de sus stilistic si atît de jos moral? De ce nu, în fond – iar istoria literaturii si culturii noastre e plina de asemenea (nici macar paradoxale) cazuri… Iata, asadar, o posibila schita ce poarta asupra echivocului unui destin mai spectaculos chiar decît personajul în scare s-a întrupat: cel al lui Emil Cioran.

Aparut în Observator cultural, Nr. 97-98/01.01.-14.01. 2002

- Top -

Critica de dreapta a autocriticii lui Emil Cioran

Alexandru Florian

Observator cultural este, fara îndoiala, una dintre putinele publicatii din spatiul mediatic si cultural românesc care si-a asumat, cu constanta, misiunea de a promova mesajul analizei lucide, rationale si argumentate a problemelor politice si spirituale care framînta societatea româneasca. Acestui generos program cultural i se circumscrie si contributia revistei la demitizarea epocii si a spiritualitatii anilor interbelici din România.

În consonanta cu acest registru simbolic, Observator cultural Nr. 97-98/2002 publica articolul lui Valentin Protopopescu A ramas Cioran antisemit?. Am citit cu mare interes un studiu care, din start, promitea sa se constituie ca o noua contributie la interpretarea si întelegerea nuantata a spiritului cioranian.

De la primele rînduri, tînarul filozof îsi ia precautiile necesare subliniind ca "aceste rînduri sînt scrise fara pretentia ca ar oferi o unica explicatie valida în ceea ce priveste cazul optiunii politice adoptate de Emil Cioran în tinerete si al consecintelor morale ce decurg din aceasta. s…t Supunînd unei lecturi de inspiratie psihanalitica istoria acestui caz, tin sa avertizez ca verosimilitatea interpretarii care urmeaza este serios afectata de limitele de ordin euristic pe care o asemenea întreprindere le presupune cu fatalitate". Imediat, aceste precizari binevenite par a fi serios diminuate de afirmatia transanta dupa care, "temeiul prezentei interventii este ca moralistul a fost si a ramas un spirit extremist pur". Daca asa ar sta lucrurile, prin prisma unei viziuni psihanalitice, în cazul lui Cioran care, dupa razboi si-a recunoscut trecutul legionar, ma întreb ce se întîmpla cu ceilalti colegi de generatie, C. Noica, M. Eliade etc., care nu si-au reconsiderat nici un moment optiunile politice interbelice. Cu alte cuvinte, pe lînga extremismul pur, de care Cioran nu s-ar fi lepadat în fapt, autorul ar putea identifica si o alta categorie de clasificare, prin care sa diferentieze între eseistul vesnic sceptic si fostii sai colegi de doctrina din anii '30?

Dincolo de aceasta chestiune, pe care autorul nu si-o pune în acest studiu, trebuie sa recunosc originalitatea si caracterul incitant al demersului, precum si justetea unora dintre observatiile sale.

Nu mica mi-a fost mirarea cînd, spre sfîrsitul lecturii, am întîlnit însa cîteva "probe" pe care autorul le furnizeaza pentru a-si sustine grila psihanalitica de citire a lui Cioran si care, paradoxal, se întorc împotriva lui.

1. Ca urmare a schimbarii identitatii, a renuntarii la valorile doctrinare ale extremei drepte interbelice, Cioran l-ar fi primit în 1987 pe evreul Radu Florian si ar fi "salutat Revolutia româna si pe liderii sai, fostul activist Iliescu si fiul de kominternist Roman (în vinele caruia curge sînge iudaic)" ss. meat. Atrag doar atentia ca asemenea formulari nu fac decît sa se înscrie în discursul extremismului antisemit, ele nu au nimic de a face cu euristica psihanalitica pe care o invoca autorul.

2. De asemenea, tot atît de lipsita de consistenta cognitiva este si tehnica recurgerii la supozitii neverificate, în fapt simple zvonuri. Si acestea cu puternica coloratura etnicista. Cum altfel poate fi interpretata afirmatia-ipoteza a autorului, conform careia "exista semnale ca, nu cu mult înaintea mortii, vizitat fiind la spital de Al. Mirodan", un scriitor evreu, mentioneaza cu constinciozitate V. Protopopescu doua fraze mai jos, "Cioran i-ar fi spus acestuia ca a încetat sa mai fie antisemit". Cred ca dl Valentin Protopopescu este constient ca prin tehnica "se pare" si "ar fi spus" se pot construi infinite afirmatii arbitrare, fara relevanta.

3. Am crezut ca la 12 ani de învatare a practicilor si spiritului democratic, macar analizele culturale se pot dezbara de recursul la informatii dupa ureche, etichetari sau aprecieri defaimatoare. Autorul nu are nici cea mai mica retinere în a îl cataloga pe Radu Florian, tatal meu, ca "ideolog comunist", "evreu", "aflat cu ordin de la Primarie în Occident" si avînd un rol nefast "în vremea epurarilor universitare din epoca Revolutiei maghiare".

Domnul V. Protopopescu ar fi trebuit sa aduca ceva argumente înainte de a se grabi sa insinueze si sa anatemizeze. Care ordin si ce Primarie? Daca ati fi avut curiozitatea intelectuala de a afla motivatia întîlnirii de la Paris, ati fi citit eseul Imprevizibila întîlnire, publicat de România literara. Daca ati fi fost preocupat de rolul lui Radu Florian si nu numai de a aduna, fara a si verifica, cît mai multe "probe" care sa va serveasca, ati fi aflat ca a fost întotdeauna un intelectual de stînga (De ce nu sînt de dreapta?, în R. Florian, Controversele secolului XX, Editura Diogene, Bucuresti, 1997), fara a fi ideologul partidului comunist sau al societatii totalitare. Cît despre rolul pe care l-ar fi avut la Facultatea de filozofie, va recomand a apela la surse credibile si nu la povesti la gura sobei. Una dintre aceste surse este Dosarul de urmarire al prof. univ. Tudor Bugnariu, întocmit de Securitate, studiat de doamna Dorli Blaga, sotia prof. Bugnariu. Tocmai datorita colaborarii apropiate dintre cei doi, a împartasirii acelorasi valori si atitudini politice, precum si a faptului ca R. Florian, în 1965, a fost dintre cei foarte putini care s-au opus masurilor luate împotriva prof. Bugnariu, decan la Filozofie pe atunci si care a fost de partea studentilor, exista o nota în care agentii Securitatii recomanda ca si tatalui meu sa i se întocmeasca Dosar. Acestea ar fi cîteva elemente. Domnul Valentin Protopopescu este departe de viata si activitatea lui R. Florian, iar eu nu intentionez sa schitez un portret. Deontologia profesionala reclama însa, dintr-o perspectiva morala, accesul la minime informatii reale atunci cînd evaluam situatii, persoane, fenomene sociale.

Idiosincrazia pe care autorul o afiseaza pe tot parcursul analizei fata de stînga culturala sau politica ma face sa cred ca am citit o încercare de critica dinspre dreapta a gestului lui Emil Cioran de a-si reconsidera atitudinea politica extremista din anii '30.

Aparut în Observator cultural, Nr. 99 /15.01.-21-01.2002

- Top -

Precizari necesare si regrete tardive

Valentin Protopopescu

Nu sta în intentia mea sa polemizez cu domnul Alexandru Florian. Se pare însa ca anumite aspecte din eseul meu, A ramas Cioran antisemit?, publicat în revista Observator cultural, Nr. 97-98/2002, l-au nemultumit substantial, astfel încît a simtit nevoia sa intervina si, în numarul imediat urmator al hebdomadarului, sa publice un text, intitulat Critica de dreapta a autocriticii lui Emil Cioran, în care îsi precizeaza punctul de vedere. Citindu-i cu atentie interventia, am crezut de cuviinta sa redactez la rîndu-mi un scurt text, în care sa încerc a lamuri ceea ce domniei sale i s-a parut a fi echivoc, condamnabil si lipsit de deontologie în eseul citat. Cu alte cuvinte, am dorit sa risipesc un val de suspiciune care, desigur, e fructul exclusiv al stîngaciei mele, nefiindu-i în nici un fel imputabil domnului Florian, caruia îi si multumesc pe aceasta cale pentru ca mi-a atras atentia asupra unor neajunsuri. Dar sa procedez sistematic...

1. Din pacate, titlul textului-replica, Critica de dreapta a autocriticii lui Emil Cioran, nu cred ca are vreo legatura cu optiunea mea politica sau cu vreo atitudine ideologica pe care mi-as fi manifestat-o în textul invocat. Cînd am scris despre "aberantul stîngism al elitei franceze", m-am referit, de pilda, la atitudinea lui Sartre, care, la întoarcerea din calatoria întreprinsa în U.R.S.S., în 1954, a declarat: "Cetatenii sovietici s...t îsi critica guvernul mai mult si mai eficient decît o facem noi" (interviu publicat în Libération, 15-20 iulie 1954); ulterior, acelasi Sartre, referitor la prima afirmatie, avea sa precizeze: "Dupa prima mea vizita în U.R.S.S., în 1954, am mintit" (Situations, X, Gallimard, Paris, p. 220). Exemplele de acest tip sînt foarte numeroase. Tot acelasi stîngism de proasta factura i-a împiedicat multa vreme pe unii intelectuali francezi sa admita ca realitatea politica efectiva a natiunilor din spatiul sovietic este radical diferita de imaginea pe care propaganda oficiala o "vindea" naivilor din Occident. Daca afirm ca nu putine segmente ale intelighentiei franceze erau dispuse a crede în mitologia excelentei democratice construite de comunistii estici nu înseamna ca adopt o pozitie de dreapta, ci doar ca, pe urmele Monicai Lovinescu, ale lui Virgil Ierunca, Paul Goma, Eugene Ionesco, Alexandr Soljenitîn, Milan Kundera etc., subliniez flagranta unei evidente. Daca asta înseamna sa fii de dreapta, atunci ei bine, accept, sînt de dreapta. Daca nu, nu.

2. Constructia "spirit extremist pur", pe care am aplicat-o moralistului de la Rasinari, nu este, desi pare, o afirmatie în sens absolut. Poti sa fii extremist exclusiv în declaratii, fara sa te transformi cu necesitate în actant direct al înfaptuirii fizice a agresiunii extremiste. Aceasta diferenta graduala determina si caracterul relativ al sintagmei mele. Cioran n-a asasinat nici un evreu, s-a multumit numai sa declare: "Daca m-as fi nascut evreu, m-as fi sinucis!". Cioran n-a atîrnat cadavre de evrei în cîrligele abatorului bucurestean, ci s-a multumit sa-l evoce ditirambic pe asasinul mistic care a fost Capitanul. Asa cum am si subliniat în textul meu, ulterioarele marturisiri de cainta facute de Cioran reprezentau "infinit mai mult decît au facut un Heidegger sau un Eliade – dar aici nu iau în discutie cazul acestora, ci ma refer exclusiv la situatia lui Cioran". Prin urmare, nu pot decît sa regret ca domnul Florian a trecut cu vederea asemenea avertisment, precum si caracterul, fatal limitat stiintific, al eseului meu, care nu si-a propus a fi decît ceea ce nazuia sa fie, adica doar o încercare – si aceea de natura euristica. Promit însa ca, daca ma va bîntui ideea unui studiu exhaustiv dedicat extremismului românesc de dreapta, nu-i voi ocoli nici pe Eliade, nici pe Nae Ionescu s.a.m.d.

3. Înteleg nemultumirea preopinentului meu si regret faptul ca, pentru a ilustra motivatia unei atitudini cioraniene, am fost obligat sa invoc într-o lumina nefavorabila imaginea parintelui sau, filozoful Radu Florian. Afirm aceasta cu sinceritate, mai ales ca nu a-l defaima pe autorul Controverselor secolului XX am nazuit eu, ci doar a-l "citi" psihanalitic pe Cioran, lectura în economia careia relatiile de senectute cu evreii aveau o pondere deosebita, dictata de necesitatile demonstratiei. Intuitia mea despre consecventa antisemitismului cioranian se cuvenea sustinuta de fapte istoric databile. Informatiile despre episodul vizitei lui Radu Florian la Cioran le-am aflat în scrisoarea lui Paul Goma catre Lászlo Alexandru din 28 noiembrie 1997 (vezi Orient Express, Dacia, Cluj, 1999, p. 193-194). La fel, recunosc ca, daca unele constructii în legatura cu Radu Florian au fost mai dure, acest lucru se datoreaza influentei asupra-mi a stilisticii lui Paul Goma, influenta asupra careia se pare ca n-am reflectat îndeajuns. Îmi pare rau. Din aceeasi pricina, n-am sa citez aici cele scrise de dizidentul român. L-as supara a doua oara pe domnul Alexandru Florian... Am sa subliniez însa încrederea pe care i-o acord lui Paul Goma, în care obstinez sa vad una dintre putinele noastre constiinte morale. Eu nu cred ca Paul Goma este capabil de minciuna! Goma l-a cunoscut pe Radu Florian prin 1955-1956, cînd l-a avut drept conferentiar, taman în vremea reverberarilor pe care Revolutia anticomunista maghiara le produsese în anumite grupuri de studenti români; daca Paul Goma a pus un diagnostic gresit, asta nu mai am de unde sa stiu, dar, pîna la proba contrarie, îi acord în continuare credit, macar în virtutea faptului ca: în urma acelor nenorocite evenimente s-a ales cu un an si jumatate de puscarie politica în vremea celui mai dur regim penitenciar al epocii comuniste si cu cinci ani de domiciliu fortat; întreaga sa opera este întemeiata masiv pe rememorare, avînd un radical caracter autobiografic, scriitorul facînd asadar dovada unei memorii prodigioase ("N-am sa-i uit, n-am sa-i tac!"). Restul e o problema între Paul Goma si d-voastra, domnule Alexandru Florian...

Însa trei precizari tot am sa fac: 1. Din ratiuni de economie privind întinderea textului meu despre Cioran, am evitat sa citez si sa fac trimiteri la tot pasul, mai ales ca unele aspecte invocate frizau suparator evidenta locului comun, fiind mai de multa vreme cunoscute de cei care se intereseaza de opera si persoana Marelui Înrait; apoi, fiind vorba doar de un eseu, mi-am permis sa fac oarecum rabat de la rigoarea redactionala pe care un studiu autentic o reclama; iata motivul în virtutea caruia n-am mai citat Nr. 3/2001 al revistei clujene Apostrof, care preia paginile 246-248 din Dictionarul neconventional al scriitorilor evrei de limba româna (Editura Minimum, Tel Aviv, 1997) referitoare la vizita pe care Al. Mirodan i-a facut-o la spital lui Cioran, în urma careia bolnavul i-ar fi marturisit acestuia ca a încetat sa mai fie antisemit (asadar, accept ca mint doar în masura în care minte si Al. Mirodan); 2. Eu, personal, sînt mîndru sa aflu ca exista o nota care recomanda agentilor Securitatii sa întocmeasca dosar profesorului Florian pentru ca acesta luase cu demnitate apararea decanului Tudor Bugnariu; acest eveniment se întîmpla însa în 1965, iar referirea pe care eu o fac, pe urmele lui Goma, avea în vedere anul 1956 (regret inversiunea cifrelor, însa nu eu sînt responsabil de aceasta!), asadar, evenimentul este altul, si nu vad unde anume m-am înselat (dar, oricum, ramîne remarcabil gestul universitarului bucurestean, desi el a fost probat într-un moment al deschiderii culturale si politice, cînd riscul punitiei se diminuase considerabil!); 3. În fine, dar cîtusi de putin în ultimul rînd, sînt dator în fata domnului Alexandru Florian cu scuze publice pentru interpretarea pe care a dat-o domnia sa unor cuvinte întrebuintate de mine pentru a determina calitatea (una dintre ele!) unor persoane fata de care Cioran a simtit nevoia unor reverente morale; daca interpretarea gresita îi apartine, atunci acest lucru mi se poate imputa exclusiv mie, caci poate ca nu m-am exprimat cu destula claritate; folosind sintagme precum iudeu, sînge iudaic, scriitor evreu, n-am nazuit însa nici o clipa a devaloriza ori injuria respectivele personaje, transformîndu-ma astfel într-un vinovat mai mare chiar decît subiectul analizei mele; dimpotriva, spunînd, de pilda, ca Al. Mirodan este scriitorul evreu în fata caruia Emil Cioran a simtit nevoia sa-si faca o ultima mea culpa, nu m-am gîndit nici o clipa sa-l descalific rasial pe dl. Mirodan, ci numai sa subliniez, conform teoriei proiectiei din psihanaliza, ca moralistul, în virtutea unei vinovatii inconstiente pentru antisemitismul manifest de odinioara, încerca sa domoleasca ceea ce el îsi închipuia a fi dorinta justitiara a vizitatorului sau evreu – lucru, evident, fals, caci Mirodan era cu totul strain de o asemenea optica vindicativa; prin urmare, nu gratie "antisemitismului meu latent" am folosit asemenea constructii, ci doar pentru a interpreta euristic atitudinea cioraniana; daca n-am fost suficient de clar, atunci e evident ca limbajul mi-a jucat o foarte regretabila festa, de care n-am fost constient pe moment, caci, altfel, nu mi-as fi permis a reitera formule pe care, în urmarea Soah-ului, nici un om sanatos moral nu le-ar întrebuinta. La limita, daca as fi însufletit de puseuri de antisemitism ori de xenofobie, nu prea cred ca mi-as încredinta textele, bune, rele cum sînt, tocmai Observatorului cultural, revista acuzata adeseori de "exagerata corectitudine politica", ci le-as duce manu propria la România Mare sau la Atac la persoana. În fond, si în urmarea unei logici firesti, de ce s-ar cazni un antisemit sa-l interpreteze psihanalitic drept antisemit (folosind deci o "stiinta evreiasca"!) pe Cioran? Mai ales ca, în urma formarii mele personale, cred ca am dobîndit suficient autocontrol asupra-mi, astfel încît sa evit dezgustatoarele iesiri primare. Dimpotriva, demersul pe care l-am întreprins, în ciuda neplacerii de a-l demitiza pe Cioran, a urmarit tocmai a preciza unele aspecte deficitare ale trecutului interbelic, astfel încît sa putem asuma acum partea luminoasa a operei acelor intelectuali înspre care privim astazi ca la niste modele. Repet: dupa experienta Holocaustului, orice discurs despre ordinea lumii trebuie asezat în lumina învataturilor pe care acest eveniment nenorocit ni le-a transmis...

Dar pentru a încheia ceea ce nu mi-as dori sa se transforme într-o polemica pe care n-o agreez cîtusi de putin, am sa reiau avertizarea formulata la începutul eseului care l-a suparat atît de rau pe domnul Florian: e vorba de o încercare de lectura psihanalitica, efectuata în orb, adica în absenta contactului clinic cu discursul viu al subiectului, tentativa circumscrisa genului analiza exportata si, prin urmare, fatal limitata la functia euristica a cunoasterii. Cine cauta rigoare absoluta, s-o caute în logica simbolica, nu în cîmpul stiintelor omului, nu în psihanaliza aplicata. Cui nu-i convine, n-am ce-i face...

Aparut în Observator cultural, Nr. 100/ 22.01.-28.01.2002

- Top -

---

II.

Sunt un strigoi care umbla cu un steag sfîsiat

- În dictionarul sau cu scriitorii din exil, Marian Popa aduce în discutie, în ce va priveste, diferite elemente biografice, pe care le pune în permanenta, mai mult sau mai putin voalat, sub semnul îndoielii, în sensul ca dvs. pretindeti ca lucrurile s-ar fi întîmplat într-un anumit fel… De pilda, autorul dictionarului scrie: "combatantul ar fi fost ranit si spitalizat vreo doi ani, motiv pentru a i se facilita studiile universitare". De aceea va propun sa detaliem unele aspecte ale biografiei dvs. Sa pornim, de exemplu, de la urmatoarea precizare din dictionar: "Nici nu a parasit bine liceul militar si fuge spre Vest, înrolîndu-se în Armata Nationala în 1944." Ce ne puteti povesti despre acest episod, episodul plecarii din tara?

- Dictionarul acesta, din care eu nu am decît trei pagini, cele referitoare la mine, pe care mi le-a trimis cineva prin posta, fara comentarii, mi s-a parut cel mai scîrbos text pe care l-am citit în ultimii ani. Marian Popa e, în general, un om pe care nimeni nu-l ia în seama - vorbesc de oamenii cu caracter. El mereu spurca anumite lucruri, obisnuind lumea cu acest mod de a fi al sau. Asta e pecetea sa personala, pe care o aplica istoriei, si istoria iese terfelita. Asadar nu e nimic nou în faptul ca Marian Popa a scris acest articol mizerabil în dictionarul cu pricina, articol în care, mai mult sau mai putin surprinzator, regasesc elemente si sintagme pe care le-am întîlnit frecvent atunci cînd mi-am consultat dosarul întocmit de fosta Securitate.
Am relatat si cu alta ocazie, în unele proze sau în texte cu caracter autobiografic, istoria plecarii mele în Occident. Ea s-a petrecut dupa venirea trupelor sovietice în România, dupa ce am vazut ce atrocitati s-au întîmplat la Timisoara…atunci mi-am luat lumea în cap si am plecat. De fapt, înainte de a pleca, vazînd violurile din plina strada, femei tinere si bunici violate printre maldarele de coji de harbuz, soldatii sovietici beti, oameni împuscati din senin etc., primul gînd a fost sa ma duc în munti si sa ma fac partizan. Erau la moda partizanii lui Tito, care uimisera lumea prin curajul si capacitatile lor strategice. Am facut cîteva demersuri printre cunoscuti, am încercat tot felul de adrese, însa n-am fost acceptat, nu mi s-a dat nici o legatura spre partizani… Am cautat si niste rude care erau vînatori…Abia împlinisem optsprezece ani. Vazînd ca n-am succes, m-am hotarît sa plec în Occident si sa încep lupta mea cu marea putere comunista. Eram prea înflacarat pentru a judeca rational unde sa ma duc. Ma atragea Franta, dar Franta era ocupata; latinitatea ma chema în Portugalia, tara pazita de Dumnezeu si de poezia lui Blaga…
Am plecat din România nu în '41 cînd am terminat liceul militar, caci atunci eram arestat, ci la iesirea mea din închisoare, trei ani mai tîrziu.
Dupa mai multe încercari esuate de a lua legatura cu partizanii din România, cineva mi-a spus ca exista un grup de români la radio Belgrad care organizeaza rezistenta armata. Am hotarît sa ma duc la Belgrad.
Dupa tot felul de aventuri povestite cu alta ocazie, am ajuns în Ungaria, unde a trebuit sa trec prin puscarii, dupa care am ajuns la Viena. Aici, fara sa ma întrebe nimeni, am fost bagat într-un lagar, la vestitul Arsenal, unde am stat timp de cîteva saptamîni împreuna cu tot felul de români, dintre care majoritatea era hoti iesiti din închisoare. La cîteva ore dupa intrarea în lagar m-am trezit fara haine, palarie si tot dichisul cu care ma înarmasem ca sa epatez, sa cuceresc Occidentul. Atunci am cerut audienta la seful guvernului provizoriu, caci exista un guvern provizoriu, un guvern facut în exil, caruia i-am cerut sa fim trimisi, eu si altii care doreau acest lucru, în România sa luptam ca partizani. Voiam sa luptam ca haiducii, aveam idei romantice, desi statusem doi ani si jumatate prin puscarii. Am fost trimisi la Armata Nationala, unde am semnat o cerere, în care am pus si conditia sa nu lupt împotriva trupelor românesti. Am ajuns tocmai în nordul Germaniei, unde am trait marea retragere a nemtilor, în niste detasamente românesti cu oameni foarte amestecati: fugiti, prizonieri care trecusera de cealalta parte etc.
Era un fel de sfîrsit al lumii. Unii voiau sa se întoarca în Rasarit, altii voiau în Apus, iar cei mai multi erau sfîsiati de nehotarîre. Am reusit sa scap de lagarele americane si am ajuns in cele englezesti, care m-au trimis la rusi. Rusii m-au trimis în Vest, considerîndu-ma, dupa îndelungi dezbateri, drept portughez, cum indicasem eu. Dintre cei care au fost împreuna cu mine in ultimul lazaret, cel putin cincizeci sau saizeci de români, sasi si svabi din Banat au ceru sa se întoarca în România, crezînd ca vor scapa fara pedeapsa. N-au ajuns în România, toti au fost trimisi în minele de carbune din Uniunea Sovietica.

- La ce se refera Marian Popa cînd spune "combatantul ar fi fost ranit si spitalizat vreo doi ani"?

E o formula insinuanta, care nu are scopul de a transmite o informatie reala…Eu chiar am fost ranit pe front, am ramas în mîinile aliatilor si am încercat sa-mi refac studiile fara nici un aspect militaros. A fost o decizie a universitatii civile din Bonn, unde am fost acceptat sa studiez, unde mi s-au recunoscut examenele si unde, dupa un sistem vechi, care s-a schimbat între timp, am fost întîi acceptat sa audiez cursurile, ca si Eminescu, cum îmi placea sa glumesc.
Nu m-am rusinat de ce am facut si de vina de a fi fost ranit…Imi pare rau ca nu stau de vorba cu autorul articolului, caci as vrea sa stiu si eu de unde îi vin dubiile…te pomenesti ca n-am fost ranit, ca n-am fost în spital, ca am visat ca sute de oameni am stat împreuna într-un spital din nordul Germaniei, ca de fapt ei nu au existat…

- Odata ajuns în Apus, odata instalat si intrat în ritmul vietii cotidiene, care au fost relatiile cu emigratia românesca? Intreb asta fiindca domnul Marian Popa scrie ca " relatiile sale, adica ale dvs., cu emigratia nu au fost bune, deoarece s-a ivit banuiala ca este agent româno-sovietic". Cum v-ati adaptat acolo si în ce masura aceasta banuiala chiar exista, perturbîndu-va, eventual, relatiile cu ceilalti?

Aflu si pentru prima data de aceasta banuiala, care nu este decît un semn al rautatii, al dorintei sale de a murdari. Am fost în foarte multe societati ale diasporei românesti si am încercat împreuna cu altii sa facem ceva pentru a lumina întunericul care acoperea România si sa ne aratam demni în fata Apusului. Saracia, mizeria în care traiau multi dintre emigranti, i-a adus pe unii la disperare si i-a determinat sa devina italieni, francezi, germani, bucurosi sa scape de cocoasa de a fi român. Eu am preferat sa ramîn român si sa vin din cînd în cînd în tara, dupa ce am avut un protocol de parteneriat cu patriarhul Iustinian. Asta s-a întîmplat prima data în 1968, cînd am venit sa tin o conferinta libera la Bucuresti, într-o sala universitara, la Institutul Teologic.
La un moment dat, mi-am spus ca se face prea putin. Mi-am dat seama ca majoritatea românilor a disparut în anonimitatea cetateniilor apusene, pierzînd orice contact serios cu tara. Nu mai vedea suferinta celor, cum spunea Pîrvulescu într-o poezie, "ramasi pe malul gîrlei". Fratii de pe malul celalat al gîrlei, pe care ma aflam si eu, ajunsesera cu totii viitori ministri, viitori conducatori ai României si fiecare zugravea o fata sinistra a României, astfel ca tot ce venea din România era putred, era fals…Mi-am dat seama ca printre rînduri, scriitorii si nu numai ei, trimiteau semnale luminoase catre noi : n-am murit, noi mai traim înca! Desi nadusiti si turmentati de povara politica, înca mai gaseau puterea sa trimita mesaje catre lumea libera. Atunci am facut un gest poate de nebunie sa ma duc în România. E adevarat, nu ca român, ci cu pasaport german. In '68 a fost momentul în care am simtit ca e momentul în care se poate intra. Am luat hotarîrea, sprijinit de patriarh, sa tin contactul cu toata lumea care e dispusa sa stea de vorba, sa-i spun ca va veni o data o zi a adevarului, a dreptatii, s-o mîngîi cumva…Am plecat de unul singur si tot timpul, dupa cum am citit în dosarele Securitatii, toata lumea se întreba ce caut eu în tara, cine m-a trimis. Preferam gazdele bisericesti care erau toate pe de o parte alarmate de venirea unui strain despre care trebuie sa dea zilnic note informative, însa pe de alta parte pline de întelegere si ospitalitate. Parintele Verzan, din anturajul patriarhului, era mereu chemat la Securitate si întrebat ce urmaresc eu. El încerca sa-l convinga pe securistul Patriarhiei ca sunt doar un bun român, ca îmi iubesc tara si ca nu urmaresc decît sa fac bine. Bineînteles, nu era niciodata crezut. Cu toate ca, am stat cîndva si am numarat douazeci si unu de manastiri la care am trimis ajutoare, uneori esentiale, cersind eu însumi banii de la bogatanii apuseni. S-a spus ca sunt trimis al guvernului german, ceea ce nu era adevarat, s-a spus ca sunt trimis de niste forte obscure, francmasoneria, de o societate indiana s.a.m.d, dar nimeni nu a spus ca as fi spion sovietic. Asta este cea mai absurda eticheta pe care am primit-o.

- Din cîte am citit, am înteles ca diaspora româneasca era destul de dezbinata. În acest context de relativa suspiciune, se practica frecvent etichetarea celuilalt ca agent de un fel sau altul?

- Diaspora se forma din ce în ce mai mult de oameni crescuti sau veniti din iadul sovietic/românesc si influenta mediului de acolo se simtea si în exil în diferite forme. Dar as vrea sa revin la parintele Verzan. Tot chinuit de securist, într-o buna zi i-a spus acestuia: da, are un interes pentru care vine în România. Spre stupefactia parintelui, lucratorul de securitate i-a spus: pai ce nu spui asa parinte!, si l-a lasat în pace, bucuros sa afle ca vin cu interes si nu fiindca sunt bun român sau pentru ca îmi iubesc tara. Asa mai întelegea si el ce-i cu mine. Dupa aceea au urmat aventurile mele în România, pe care partial le-am mai povestit. M-am descoperit la un moment dat ca un fel de personaj demonic care pune nisip între rotile istoriei, jucînd un rol negativ pentru regimul de atunci, mai ales prin "interesul" pe care îl urmaream. Interesul meu era numai sa nu se închida granitele României si sa facem altfel, sa gasim alta metoda decît a înjura la posturi de radio sau a tine "predici" de tot felul.

- Suspiciuni probabil ca erau si în apus vizavi de faptul ca ati venit în România în '68…

- Sigur ca da, nimeni nu-si putea închipui asa ceva… Ierunca se întreba cum e posibil sa primesti o viza de intrare în România fara sa fii de-ai lor. Chiar ideea de a încerca asa ceva parea nastrusnica. Îmi amintesc ca uneori stateam si trei zile la vama pentru a putea intra. Mi s-au întîmplat si lucruri amuzante. Era o data un ofiter pe care îl întrebam din ora în ora cînd putem si noi sa trecem dincolo…El raspundea invariabil ca imediat. Dupa mai multe încercari m-am dus si l-am întrebat ce înseamna imediat în limba româna, fiindca eu am plecat demult din tara si nu mai sunt la curent cu limba. Ai sa vezi dumneata, mi-a raspuns el. Si am vazut! Acest "imediat" m-a însotit multa vreme. Ca si sintagma "nici o problema" sau altele. Întotdeauna am încercat sa ma port liber, sa dau imaginea unui om liber. De aceea întotdeauna ma întrebam ce înseamna sa fii liber si uneori deveneam chiar obraznic, tocmai din dorinta de a-mi demonstra ca sunt liber. Cu cît ma miscam mai mult prin România, cu atît suspiciunea fata de mine crestea, deodata cu volumul dosarelor de la Securitate, care au ajuns în numar de opt.
Alt capitol important al vizitelor mele în România s-a deschis odata cu crearea unui parteneriat între Universitatea din Iasi si cea din Freiburg. N-a fost un lucru simplu, fiindca nemtii la universitatea lor erau orientati catre apusul tarilor romanice. Pîna în 1988 a ramas singura universitate din vestul Germaniei care a avut o legatura cu rasaritul Europei. Intelegerea cu iesenii a fost atît de buna, încît si organele locale de la Iasi au sustinut acest parteneriat, în conditiile în care Ministerul Invatamîntului si Ministerul de Externe nu vedeau cu ochi buni acest lucru, punînd bete în roate diferitelor contracte dintre universitati. Astfel, fara spionaj nemtesc sau sovietic aproape patru sute de români au fost la Freiburg; si nu spun ca toti au fost anticomunisti, dar au venit si au vazut. Nu i-am înrolat în servicii secrete si nici macar nu am intervenit în viata lor privata cu sfatul de a ramîne, dar cred ca a fost un lucru extraordinar ca au venit si au vazut. Fiecare a adus în tara imaginea libertatii.

- N-aveau tentatia de a ramîne acolo cei care veneau?

Ba da, însa, asa cum am spus, eu ma feream sa dau sfaturi. Ca si în cazurile de divort, nu e bine sa dai sfaturi daca sa se desparta sau sa ramîna împreuna. La început am facut-o si dupa aceea mi-au reprosat ca "dumneata mai convins sa ramîn si acum sunt muritor de foame.." Atasatul cultural al României a venit si mi-a spus de cîteva ori ca a aflat ca am contacte cu românii fugiti, care sunt periculosi…Eu i-am raspuns ca sunt un om liber si ca as fi dispus chiar sa ajut pe cineva sa fuga daca viata sau libertatea sa sunt periclitate. Si în tara am fost întrebat de diverse persoane ce sa faca. Le raspundeam ca nu deconsiliez pe nimeni sa plece sau sa ramîna. Cînd ma opream cu masina la statiile de benzina din România, eram mereu înconjurat de spectatori, ca sa spun asa. Ma întrebau frecvent, cum e în Germania, dom'le, fata de România? Îmi gasisem o formula de raspuns destul de sigura: acolo e mai bine, aici e mai frumos. Asta pîna cînd odata, la Sinaia, am întîlnit un om care a început sa strige la mine: cum îndraznesti sa spui ca aici e mai frumos, nu vezi strazile astea care a u putrezit de mizerie, nu vezi sufletele noastre moarte, care nu mai pot respira? Si atunci m-am rusinat de raspunsul meu istet, de faptul ca eu sunt plecat, ca am o masina cu numar strain si ma plimb sub protectia, speram eu, a statului german.

- Vorbeati de sprijinul patriarhului Iustinian, în ce a constat el?

De fapt, l-am sprijinit mai mult eu pe el decît invers. De pilda, îmi amintesc ca existau mari probleme cu tiparirea si raspîndirea Bibliei. Lumea voia Biblii, însa ele se aflau în numar insuficient. Statul, prin departamentul care se ocupa de culte, aproba tiparirea de Biblii, asta facea o impresie foarte buna în Occident, însa cînd reprezentantul patriarhiei ajungea la tipografie, mereu i se spunea ca nu i-a fost alocata hîrtie sau se trezea ca a fost prevazuta hîrtie de sac… Atunci am facut noi un plan si l-am pus în legatura pe patriarh cu diferite biserici scandinave sau din Anglia, care i-au trimis hîrtie de foarte buna calitate. Cînd la tipografie i s-a spus ca nu i-a fost alocata hîrtia, patriarhia a raspuns ca nu-i nimic, ca au ei hîrtia lor. Astfel s-au tiparit mii de Biblii în România. Eu am tinut foarte mult sa fie date gratuit credinciosilor, însa am aflat ca unii preoti le-au pus pur si simplu în vînzare, spre binele parohiei lor sau a propriilor familii. O actiune similara am întreprins în Basarabia, unde am trimis o versiune a Bibliei lucrata de mine, care se numeste "File din Biblie", unde se gaseau cele mai importante capitole. Ea a fost dusa în Basarabia cu ajutorul lui Ion Druta, cu care mai tîrziu am racit relatiile, asa cum se racise si el fata de originea noastra comuna româneasca. Din pacate, aceste exemplare au fost vîndute de catre biserica ortodoxa de aici unor biserici neoprotestante.

II

- Pe lînga eticheta de agent româno-sovietic pe care o insinueaza Marian Popa, în diferite contexte s-a vorbit de legionarismul lui Paul Miron. De unde vine aceasta presupozitie a legaturii dvs cu miscarea legionara?

"Legaturile" mele cu miscarea legionara se datoreaza unei întîmplari foarte vechi, cînd, absolut fara nici un temei, dintr-o confuzie, comandantul Liceului Militar de la Iasi m-a declarat legionar la vîrsta de paisprezece ani, lucru pentru care am fost arestat mai tîrziu, sub Antonescu, si care m-a facut sa plec din tara. Toate astea, fara sa fi fost membru înscris sau declarat al miscarii legionare. Chiar daca as fi vrut sa ma înscriu, n-as fi putut-o face, fiindca nu eram major. Eticheta pusa de colonelul Urziceanu atunci s-a transmis pîna astazi. În toate documentele pe care le-am vazut în dosarul meu de securitate sunt trecut ca legionar, ceea ce nu m-a deranjat niciodata, fiindca eu stiam ca n-am fost. Dar acea eticheta pusa atunci m-a obligat sa traiesc printre legionari. În puscarie am trait vrînd-nevrînd printre legionari. Desi nu le împartaseam optiunile, nu m-am ridicat niciodata sa strig "sus evreii, jos legionarii!". Acolo mi-am facut prieteni, cu care apoi m-am întîlnit în exil. În multe asociatii din diaspora se aflau si legionari. Asadar, si în exil am trait oarecum printre ei, ceea ce a întarit ideea ca sunt legionar. Am avut multi prieteni printre cei care optasera pentru legionarism. Cu o parte dintre fostii mei colegi sau prieteni, mai ales din Franta, am întrerupt legaturile atunci cînd au trecut la forme violente de manifestare, gîndindu-se la atentate, asasinate etc, lucruri care nu se apropiau de sufletelul meu.

- In ce context colonelul Urziceanu v-a declarat drept legionar?

Si eu am fost foarte curios sa stiu de cînd sunt legionar…Atunci am identificat episodul cu colonelul Urziceanu, care a fost primul care m-a numit, în maniera peiorativa, legionar. Spun asta, fiindca a fost si o perioada în care a fi legionar era un lucru plin de avantaje, asa cum era un activist în perioada regimului comunist. In anul 1941, eu si cîtiva colegi, elevi ai Liceului Militar, am fost invitati de un student român, Valeriu Gafencu, un student stralucit al Universitatii din Iasi, basarabean de origine, la el acasa, pentru a ne povesti drama unui prieten de-al lui, Felix si mai nu stiu cum, care, ofiter de stat major fiind, fusese aruncat în aer, cu cîteva saptamîni în urma, la Odessa, cu tot comandamentul român. Noi am facut un fel de petrecere, am venit cu pîrjoale si chiar cu o sticla de vin, ca, desi moldoveni, acasa un aveam voie sa bem, eram considerati prea mici, iar la liceu nici nu se punea problema. Fara sa ma laud, eu aveam cele mai bune pîrjoale, facute de mama. Si-acum îmi pare rau dupa ele, caci n-am apucat sa le terminam, ni le-au luat jandarmii. Acolo am fost arestati, gazda noastra fiind suspectata de legionarism. Contextul mai larg era urmatorul. De la începutul guvernarii lui, Antonescu voia sa creeze niste scoli militare de elita. A folosit în acest scop liceele militare, dîndu-le rang de învatamînt superior. Toti profesorii erau docenti. Antonescu voia sa creasca o noua generatie de ofiteri. De aceea, pentru a-i tine aproape de el, în timpul guvernarii legionare din România, elevii de la liceele militare nu aveau voie sa faca parte din fratii de cruce sau din alte organizatii prolegionare. În aceasta perioada s-a întîmplat ca la Timisoara sa fie arestat un grup de treisprezece sau paisprezece elevi acuzati de legionarism, elevi care au primit pedepse foarte mari. Toata lumea era cumva alertata. Noi, dupa ce am fost arestati, am fost dusi la jandarmerie, care se afla pe bulevardul Carol. Acolo, un maior care ne-a vazut atît de tineri, niste copii, a început sa rîda de noi, "ce ba, voi sunteti revolutionari?", a spus ca va chema pe cineva de la liceu sa ne ia ca sa nu pierdem masa de seara. Eram cam flamînzi si regretam din toata inima pîrjoalele. A venit sa ne ia chiar comandantul liceului, colonelul Urziceanu. Acesta, de cum ne-a vazut a spus: "a, voi sunteti în legatura cu cei de la Timisoara!" Noi nici nu stiam ce vrea sa spuna, înca nu auzisem de toata povestea cu Timisoara. Lui îi convenea de minune sa descopere o noua conspiratie; de altfel, pe cazul nostru a si fost avansat. "Voi sunteti legionari!", a mai spus el. Eu am avut obraznicia sa întreb daca "suntem acum în vremea dacilor si a romanilor", caci legionarul e un soldat din armatele care ne-au facut români. Colonelul a fost foarte fericit sa demonstreze Bucurestiului ca este pe linie, practica ce s-a extins mult dupa aceea, în comunism. Ne-a transferat de la liceu la închisoarea militara, apoi la puscarie, dupa un proces senzational în Iasi la acea vreme. Au fost prezenti vreo treizeci de avocati, printre care si Teodoreanu, si foarte mult public. Toate cucoanele mai dragute din Iasi au venit la procesul nostru, ne mîngîiau pe cap, ne dadeau bomboane, ca eram niste copii, si ne spuneau amuzate: "ia, legionarule!" Asadar, de atunci aveam gînduri obscure, subversive…Am fost arestati la 23 noiembrie si procesul a avut loc la 5 decembrie, iar pe data de opt trebuia sa ni se dea sentinta. Pedeapsa a venit abia peste zece zile, de la Bucuresti, si eu am încasat cincisprezece ani de închisoare, pedeapsa maxima pentru minori. La procesul nostru au venit foarte multi avocati legionari care s-au oferit sa ne apere speculînd momentul si sustinînd ca noi suntem niste tineri legionari persecutati de Antonescu. Voiau sa demonstreze tuturor monstruozitatea regimului. Abia condamnati, am fost dusi la Galata, care era o închisoare subterana pe acea vreme. Din dealul Copoului, peste Bahlui, am fost dusi pe jos pîna la Galata, într-o noapte în care ningea cumplit. Nici unul dintre noi nu avea basca sau palarie. Cînd am trecut podul peste Bahlui, un vînt puternic aproape ca ne dadea îndarat. Era spre zori si un muncitor milos care mergea la lucru si-a scos caciula si a pus-o pe capul unui dintre noi, cel mai pirpiriu si mai înfrigurat. Gestul acesta ne-a mai împacat amaraciunea pe care o simteam în orasul pe care îl iubisem atîta si care acum ne dadea afara în lanturi. Singurul moment în care am bocit cu totii a fost cînd, trîntiti la pamînt, un sarasila fioros, un mester tigan, ne-a aplicat lanturile la picioare, batînd niste nituri de toata frumusetea la admirabilele realizari ale tehnicii românesti.

-Abia cînd ati ajuns în închisoare ati dat peste adevaratii legionari…

Nu chiar de prima data, si o sa va spun de ce. În toate hîrtiile oficiale, începînd cu cele de la Iasi, eram considerat prizonier politic, dar în acelasi timp eram si minor. Din totalul pedepsei, un an si jumatate eram obligat sa-l execut singur în celula, pentru a medita la faradelegile pe care le înfaptuisem, pentru a-mi deveni inima mai buna. Am stat un an si jumatate si m-am tot gîndit la ce facusem eu, oare, rau si la cît de legionar eram. Problema a fost ca n-am reusit sa ma conving ca as fi legionar, dar am fost repartizat întotdeauna, din motive accesibile doar stapînilor închisorilor, cu grupul legionar. Asa am avut prieteni, colegi, tovarasi de suferinta printre legionari. Cei mai multi au murit, au fost prinsi în închisori de noua stapînire, de comunisti, care i-a terminat. O alta mirare a lui Marian Popa, acest critic literar si moral, a fost ca am iesit din închisoare. Elevii si studentii aflati în închisoare la acea vreme au iesit gratie unui decret dat de unul dintre tiranii regimului, generalul Pichi Vasiliu, ministru de interne pe vremea lui Antonescu, care ne-a descoperit la Alba Iulia si care s-a convins, stînd trei zile cu noi, ca nu eram persoane capabile de acte de sabotaj si de terorism, ca am fost închisi dintr-o confuzie.

-Sperînd ca am lamurit cît de cît cititorul în ce priveste etichetele pe care le-ati primit de-a lungul timpului, v-as propune sa trecem de la elementele biografice la cartile scriitorului Paul Miron. Dupa '89 ati publicat mai multe carti în România. De ce nu ati încercat sa publicati literatura în România înainte de 1989?

Pentru ca a publica în România literatura atunci ar fi însemnat o asociere cu regimul în care erau tinuti scriitorii. Mai ales nu acceptam cenzura. Am scos, de pilda, opt numere din revista "Daco Romania", revista lui Sextil Puscariu, si într-un numar am fost cenzurati de un prieten care se ocupa de supravegherea noastra. Fiindca mi-a schimbat doua cuvinte dintr-un articol al meu din revista, am scris imediat o scrisoare de protest catre Ministerul Învatamîntului si la Academia de Studii Sociale, lui Mihnea Gheorghiu. Posed scrisoarea în care acesta îsi cerea scuze. Apoi am poruncit ciracilor lui sa tipareasca din nou întregul numar din revista, fapt care i-a uimit prin demnitatea lui, dupa spusele lui Mihnea Gheorghiu. Ma bucur ca nu am cazut în ispita de a publica ceva in România, ca sa nu ma angrenez în sistemul regimului.

-Nu va tenta constructia unei cariere literare într-o tara pe care o parasiseti, dar la care tineati, în continuare, foarte mult? N-ati fi vrut ca publicul sa va cunoasca literatura?

De mic am visat sa ajung scriitor si abia acum doi sau trei ani, la mare, în dughena unui negustor batrîn, au venit niste oameni, alti clienti, la taraba lui, si el i-a prezentat pe toti cei de fata : domnul cutare-inginer, domnul ixulescu-arhitect, iar inginer, domnul Miron-scriitor. Atunci mi-am dat seama ca un vis de-al meu se împlineste si asta m-a facut sa ma grabesc sa scriu, în cîti ani mai am, sa termin tot ce am început în exil. E un fel de sertar ireal, în care am pastrate tot felul de proiecte, în care am pastrat mai ales placerea asta nebuna de a simti cuvintele românesti.

-In acelasi timp, ati fi putut construi o cariera literara în Germania, sa spunem.

In Germania am scris foarte mult. Am cîteva piese de teatru radiofonic si nuvele publicate. Dupa ce am început sa scriu în limba româna, aceasta a biruit-o pe cea germana. Acolo am ramas la tot felul de eseuri, am fost critic literar la una dintre cele mai mari reviste germane, Christ und Welt, am publicat scrisori si alte lucruri. Toata lumea se mira de calitatile scrisului meu si credea ca cineva mi le scrie. Chiar si la universitate, o data, la lucrarile de seminar, dupa ce mi-a dat nota, profesorul m-a întrebat cine m-a ajutat la redactare.

-Revenind la România, cum e ca, dupa o plecare îndelungata din tara, sa încerci sa construiesti sau sa reconstruiesti o cariera literara, avînd o experienta mult diferita de a cititorilor din România, de a scriitorilor si, de ce nu?, de a criticilor din România? E important adesea sa existe o experienta comuna pentru a fi bine receptat la nivelul publicului, colegilor de breasla sau a criticii. Cît ati fost plecat, literatura româna a evoluat într-un anumit fel, dvs aveti alte lecturi si alta experienta de viata… acum veniti sa refaceti un traseu literar pe care nu ati avut sansa sa-l parcurgeti la timpul lui, în maniera fireasca.

Decalajul acesta l-am simtit foarte puternic si am ajuns la convingerea ca nu pot sa intru în literatura româna pentru ca sunt singur, nu am o generatie în spate, nu sunt optzecist, nu am sprijinul sau sentimentul de camaraderie al unor colegi. Mi-am dat seama ca în România si în limba româna nu pot face o cariera stralucita, fiindca tin prea mult la limba asta, merg la sensurile ei reale, adînci, nu pot folosi limbajul cotidian, de pilda, atît de agreat astazi. Sunt un fel de strigoi care umbla cu un steag sfîsiat, mai mult peste mormintele generatiei mele. Faptul ca la Iasi am avut putini, dar foarte buni, prieteni care m-au citit si au încercat sa înteleaga ce ma doare sau ce am învatat eu într-o viata întreaga mi-a dat curajul sa nu renunt. Am colaborat la România literara vreme de patru sau cinci ani fiindca mi s-a spus ca sunt vrednic de aceasta revista care are un nume foarte bun. Acum am renuntat, întelegînd ca sunt privit ca un cal iesit la pensie, calul regimentului, caruia la parada i se permite si lui sa treaca prin fata publicului care mai aplauda din inertie, fiindca apucase sa-i aplaude pe cei dinaintea lui. M-am simtit foarte bine, am tropait si am fornait prin istoria asta noua, dar acum m-am retras din nou, pentru a scrie în limba asta pe care o iubesc, pe care o cîntaresc cu alta masura, ce poate deveni penibila în fata unor scriitori actuali sau de moda.

-Un amic spunea ca una dintre dramele scriitorilor plecati în exil este izolarea de evolutia limbii române, ruptura de experienta cotidiana, dar mai ales de cea estetica, si ca prin asta sunt condamnati, oricît de talentati ar fi, sa nu aiba sansa de a intra în literatura romana, decît cel mult la capitolul "literatura exilului". Fara îndoiala, el schematiza, dar credeti ca e ceva adevar în asta?

Sigur ca da! De asta m-am convins si eu în ultima vreme. Am venit la început cu naivitatea de a ma bucura laolalta cu confratii cu care ma credeam egal, cu aceleasi drepturi; însa dupa aceea am vazut ca nu e posibila o încadrare între scriitorii de aici si ca trebuie sa-mi urmez destinul. Pe de alta parte, daca as fi un snob as putea spune ca toate lucrurile care par moderne în România noi le-am fumat de mult în exil. Cînd în România au început primele miscari serioase asupra structuralismului, noi de acum îl trecusem. Cînd Sartre facea voga aici, noi îl dispretuiam. L-am întîlnit la Paris si, sincer sa fiu, nu m-a impresionat deloc. Am si scris în Germania un articol foarte citat, intitulat "Nimic despre Sartre", în care, cu o obraznicie desigur balcanica, îl puneam la punct pe marele filosof. Important nu e asta, ci faptul ca experienta culturala Occidentala nu ma timora, ci îmi dadea posibilitatea sa vorbesc cu el de la egal la egal, ceea ce din România se putea face mai greu. Am avut legaturi cu Heidegger. Nu filosofice, si cred ca asta i-a placut la mine, ca n-am facut filosofie cu el, ci am discutat despre români, despre copilaria mea etc. Acelasi lucru cu Curtius…Pierre Emmanuel …Am avut legaturi cu oameni foarte importanti din lumea asta apuseana. Dar nu sunt snob. Am venit în tara oarecum distant fata de aceste comori pe care le pipaisem si am fost cotat ca întîrziat. In acest tîrziu, în aceasta toamna frumoasa, m-am întors catre limba româna, care în sufletelul meu este mult mai vie si mai puternica decât mi-as fi închipuit chiar eu vreodata.

Interviu realizat de Dan Lungu. Aparut în revista Timpul nr. 9 si 10/2001 (Iasi)

- Top -

Steagul profesorului Paul Miron si onoarea Iasilor

Mihai Dinu Gheorghiu

Am citit cu mult interes interviul acordat de profesorul Paul Miron lui Dan Lungu si revistei Timpul: cunoscindu-l de mai multi ani, apreciindu-i ajutorul pe care l-a acordat multor români si mai ales multor ieseni într-o perioada dificila (am beneficiat si eu de ospitalitatea D-sale la Freiburg), interesîndu-ma tema „exilului”, centrala în cultura româneasca moderna si în biografia oricarui expatriat, interviul merita aceasta atentie. Trebuie sa precizez de la început ca gasesc inspirata si curajoasa initiativa lui Dan Lungu de a-i da posibilitatea profesorului Paul Miron, pus în cauza de un dictionar recent al lui Marian Popa în legatura cu unele episoade obscure ale biografiei sale, sa se apere si sa le clarifice. Lectura interviului provoaca însa unele insatisfactii atît în ce priveste clarificarile asteptate cît si semnificatia atribuita istoriei narate. Absenta oricarui comentariu din partea autorului interviului sau a editorului ori redactiei ridica ea însasi semne de întrebare.

Nu am citit Dictionarul scriitorilor români din exil al lui Marian Popa si presupun ca el este putin cunoscut de catre o buna parte a cititorilor Timpului. O obligatie profesionala minima pentru redactorii revistei ar fi fost rezumarea sau citarea articolului consacrat profesorului freiburghez în cartea respectiva, astfel încît cititorul sa-si poata face o opinie proprie. Ar mai fi fost necesara o prezentare a autorului, Marian Popa, cu siguranta necunoscut generatiilor mai tinere, caci absent de vreo douazeci de ani de pe scena literara româneasca. Reputatia acestuia de „barbist”, colaborator multa vreme al odioasei Saptamîni, precursoarea actualei Românii Mari, este una dintre cele mai proaste carti de vizita pentru un istoric literar. Un asemenea mod de a concepe istoria literara, acordînd anecdoticului si bîrfei literare un loc determinant în istorie, în maniera calinesciana, ar fi meritat discutat (*).

Primul lucru care trebuie spus despre „literatura exilului” este ca, altfel decît în cazul literaturii publicate în România între 1948 si 1989, legatura cu politicul este incontestabila, chiar daca nici una si nici cealalta nu sînt reductibile la literatura politica. Iar al doilea lucru care mi se pare important este ca, iarasi oarecum asemanator cu literatura din tara, în exil influenta politica a extremei drepte a facut ca pasunismul nationalist sa constituie orientarea majoritara a unei productii literare lipsite de o veritabila receptare critica. Cum s-a produs aceasta receptare dupa 1989 este din pacate una din temele neabordate în acest interviu.

Ma vad obligat sa deschid aici o mica paranteza asupra interviului ca metoda sociologica de culegere a datelor. O metoda limitata de catre conditiile variate de functionare a memoriei individuale si de catre posibilitatile de interventie ale realizatorului interviului, de conventia sociala stabilita ad hoc între interlocutori. Contrar unei opinii comune, interviul poate revela totusi un anumit „adevar istoric”, social si individual, chiar si atunci cînd este imprecis, uneori chiar intentionat inexact ori lacunar. Adevarul iese la suprafata, însa nu singur, interviul nu „vorbeste de la sine” decît atunci cînd are parte de o buna analiza. altfel poate produce confuzie, mai ales atunci cînd apare într-un context el însusi confuz. Este, cred, si exemplul acestui interviu, care impune o serie de observatii.

Episodele din biografia profesorului Paul Miron care par sa fi facut obiectul unei interpretari rauvoitoare în Dictionarul lui Marian Popa privesc mai ales perioada razboiului. Acuzat pe nedrept în momentul absolvirii liceului militar (1941) ca ar fi fost legionar, condamnat la 15 (!) ani de închisoare sub regimul antonescian, eliberat dupa doi ani si jumatate de închisoare probabil în conditiile schimbarii conjuncturii militare, tînarul de atunci ar fi încercat sa se refugieze în Vest si, revoltat de atrocitatile comise de armata sovietica de ocupatie la Timisoara, s-ar fi înrolat voluntar într-o Armata Nationala, fiind ranit si ajungînd prin diverse lagare de prizonieri înainte de a se înscrie la universitate, scapînd în cele din urma din infernul pe care îl cunoscuse. Eticheta de legionar l-ar fi urmarit însa toata viata, dovada stînd între altele numeroasele dosare de la Securitate pe care le-a putut consulta. Ar fi circulat si zvonul, mentionat de acelasi Dictionar, ca profesorul ar fi fost „agent” al regimului Ceausescu, deoarece stabilise contacte cu România, prin intermediul Patriarhiei, venise în tara si ajutase multi Români, pribegi sau ba. Modul în care sînt asociate cele doua calomnii (acuzatia ca ar fi fost legionar si spion) poate da impresia ca profesorul a fost victima uneltirilor a doua regimuri „totalitare” (antonescian si ceausist sau fascist si comunist), carora li s-a opus deopotriva. Impresie cautata oarecum de cel intervievat, prin felul în care prezinta faptele.

Lucrurile cred ca stau însa din punct de vedere istoric diferit, chiar daca pîna la un punct se poate spune ca profesorul Paul Miron a fost într-adevar si o „victima a istoriei”. Pentru a stabili însa cu precizie în ce masura a fost o victima si în ce masura a avut o anume responsabilitate în aceasta istorie ar trebui cunoscute mai multe date, a caror tratare presupune mult discernamînt. Or tocmai datele lipsesc, iar în privinta lor interviul nu prea e de ajutor. Nu se poate proceda decît prin ipoteze si comparatii.

O prima ipoteza priveste condamnarea la 15 ani închisoare a tînarului în 1941, la absolvirea Liceului Militar din Iasi: contextul politic, neamintit în discutie, era probabil acela al rebeliunii legionare, iar ceea ce i s-a reprosat atunci va fi fost refuzul de a se desolidariza de „miscare”. Greutatea sentintei s-ar putea explica, iarasi probabil, prin statutul militar al acuzatului: participarea la o rebeliune împotriva armatei a unui militar va fi fost considerat un act de tradare. Este foarte posibil ca un anume fel de teribilism juvenil iresponsabil sa fi avut parte de sanctiunea disproportionata a unui regim cazon si a unor militari obtuzi. Frapeaza însa în istoria profesorului Paul Miron asemanarea cu un alt personaj care a refuzat (si el) sa se dezica de miscarea legionara, ajungînd în lagar si riscîndu-si astfel, din cîte a scris, viata: Mircea Eliade. Si el a continuat pîna la sfîrsit sa nege ca ar fi fost legionar si în acelasi timp sa refuze condamnarea crimelor miscarii. Ar mai fi poate de adaugat ca Eliade s-a dovedit de altfel a fi nu doar mai în vîrsta, ci si, se poate spune retrospectiv, mai responsabil de cele petrecute.

Al doilea moment de referinta este acela al înrolarii voluntare în Armata Nationala a guvernului român provizoriu în exil la Viena. Cîti dintre cititorii Timpului au auzit de un asemenea guvern si-a lui armata, vor fi stiind ce hram purta? În orice caz, descrierea împrejurarilor în care tînarul Paul Miron a devenit combatant pe frontul antisovietic, în acel moment si antiromânesc, nu poate produce decît confuzie. Evocarea în acest context a partizanilor lui Tito nu este deloc credibila, din simplul motiv ca acestia se aflau de cealalta parte a baricadei. Confuza este si evocarea Frantei ocupate ca tara de destinatie a fugarului, caci nu se întelege la care ocupatie se face aluzie: Parisul si Bucurestiul au fost eliberate practic în aceleasi zile din august 1944. Guvernul respectiv provizoriu de la Viena era unul legionar si pro-nazist, compus din cei care refuzasera sa recunoasca lovitura de stat de la 23 august, iar armata lui se compunea din cei care riscau sa fie acuzati de crime de razboi precum si din participanti la rebeliunea legionara, fugiti din România dupa ianuarie 1941 si adapostiti de Hitler. Recuperati mai tîrziu de americani, unii dintre ei au fost parasutati prin Carpati ca sa organizeze rezistenta anticomunista.

Nu am de gînd sa-i fac profesorului vreun proces de intentii, dar e greu de spus în ce masura confuziile pe care le face povestind acest episod sînt deliberate, mizînd pe ignoranta si bunavointa cititorului localnic, si în ce masura sînt o forma de amnezie narcisiaca a pacatelor „romantice” ale tineretii (o „felix culpa”, ca la Eliade). Cert este însa ca nu trebuie sa fii neaparat rau intentionat ca sa crezi ca e legionar cineva care a fost condamnat pentru simpatii legionare la ani grei de puscarie de catre un guvern el însusi de extrema dreapta si care s-a înrolat voluntar si a luptat apoi în armata unui guvern legionar!

În acelasi timp, este foarte plauzibil ca etichetarea abuziva drept „legionar” la o vîrsta frageda sa fi avut efecte nefaste pe termen lung, persoana în cauza fiind într-adevar o victima a propriei sale istorii. Anii petrecuti în puscarie printre legionari (vezi si istoria de mai tîrziu a lui N. Steinhardt), apoi experienta lagarelor de prizonieri si cea a exilului au lasat urme si au creat solidaritati consolidate în timp, chiar daca, din cîte ni se spune, profesorul nu a mers pîna la sustinerea unor actiuni teroriste initiate de legionari.

Poate ca exprimarea solidaritatii fata de oameni ale caror experienta si stigmat le-a împartasit ar merita pe undeva respectata iar amnezia pudica înteleasa. Iata însa ca printre manifestarile de solidaritate cu prietenii sai legionarii apare, pe lînga dragostea de tara si de neam, si refuzul de a se alia dusmanilor acestora : „Desi nu le împartaseam optiunile, nu m-am ridicat niciodata sa strig ‚sus evreii, jos legionarii!’”. Sîntem în sfîrsit pe deplin edificati: profesorul P.M. întelege sa pastreze tacerea asupra crimelor („optiunilor”) prietenilor sai ca nu cumva sa se creada ca e complicele evreilor, ca le-ar face jocul. Te poti întreba însa cînd oare nu s-a ridicat P.M. sa strige „sus evreii”? Poate în perioada pogromului de la Iasi si a persecutiilor antisemite din anii razboiului? Sau poate în Germania de Vest, dupa razboi, cînd s-a pus problema judecarii criminalilor de razboi si a despagubirii victimelor? Greu de spus. Cert este un singur lucru: persecutorii succesivi ai profesorului de la Freiburg – directorul liceului militar din perioada antonesciana, Securitatea regimului comunist si scribii acestuia – si-au atins tinta, facîndu-l sa adopte comportamentul unui „adevarat legionar”.

Timpul (Iasi, 2001)

^(*) Pe de alta parte, penuria de date mai ales asupra anumitor perioade istorice, impune tratarea critica a tuturor surselor. Luarea în considerare a unei asemenea lucrari este inevitabila, de coroborat însa cu altele. Ma gîndesc de exemplu la recentul studiu asupra exilului literar românesc publicat de Eva Behring sau la culegerea de texte ale lui Vasile C. Dumitrescu editate sub titlul O istorie a exilului românesc.

- Top -

---

IV.

Ion Antonescu si constiinta critica româneasca

Damian Hurezeanu

Daca dorim sa facem din istorie un act de autocunoastere, trebuie sa admitem ca personalitatea lui Ion Antonescu ofera unul dintre cele mai revelatoare puncte de referinta.

Dramatismul epocii pe care a ilustrat-o maresalul Antonescu, evenimentele legate de actiunea si de faptele sale, articularea acestora cu cel mai puternic vîrtej din istoria omenirii, toate obliga constiinta critica si cultura româna sa dobîndeasca o perceptie clara asupra semnificatiei faptelor si a condamnarii sale.

Nu este doar o chestiune de dezbatere între specialisti, cum se propunea într-o relativ recenta, tot „dezbatere“, la o emisiune a Antenei 1 si nici de faptul ca locul lui este destinat în manualele de istorie, cum sugera un redutabil ziarist.

Problema nu tine nici de o atitudine a unor cercuri occidentale, nici de angajamentele luate de premierul Nastase, venite în întîmpinarea acestor semnale. Altfel spus, noi am învatat „lectia lui Machiavelli“. Vom face cum ni se sugereaza: fara statui, fara simboluri, fara manifestari; dar în fapt parerea si atitudinea noastra, în adîncul fiintei, sunt altele.

Or, fondul chestiunii tocmai în aceasta consta: sa ne limpezim constiinta si sa smulgem acele radacini care ne tin înlantuiti de Antonescu. Pentru cei care sunt sincer atasati de memoria maresalului, sarcina este cu atît mai grea. Pe ansamblu, este un act spiritual care depaseste momentul Antonescu. Semnifica o proba de maturitate a constiintei noastre ca popor, de emancipare de umbrele care ne dau înca tîrcoale si ne împiedica sa ne înscriem în alta paradigma culturala.

Daca noi am facut întotdeauna un însemn din creatia noastra culturala si din aptitudinile noastre de a ne sincroniza cu ideile europene si cu valorile ei, iata ca „momentul Antonescu“ devine o piatra de încercare a acestei aptitudini: pentru a ne sincroniza, pentru capacitatea de a depasi efemerele strigate de sirena înspre zone bîntuite de vîntoase.

Omeneste, eu înteleg si respect credintele si convingerile unor istorici. Pentru unii, nutresc simpatii. Cunoscîndu-i de zeci de ani, le pretuiesc daruirea pe tarîmul istoriei. Dar în privinta admiratiei, sau numai a dorintei de a remodela optici care îl înscriu pe Antonescu sub o zodie distructiva, ei bine, în aceasta privinta, ma despart categoric de dînsii.

Sigur, lui Antonescu ca om, îi putem distinge trasaturi demne de apreciere: cinste, corectitudine, spirit de daruire poporului sau, tarie de caracter si aptitudini militare pe care le-au recunoscut multi. Am fost impresionat si m-am lasat convins în aceasta privinta de aprecierile din memoriile feldmaresalului Erich von Manstein, recunoscut ca unul dintre cei mai capabili comandanti militari ai celui de-al treilea Reich.

Dar toate aceste trasaturi au fost încorporate într-o credinta si o orientare nefasta.

Putem discuta, desigur, si despre aceste trasaturi. Putem sa facem un portret interior al Maresalului. (De altfel, Marin Preda a si schitat, sumar si atît cît credea ca nu îsi pericliteaza romanul, un astfel de portret.)

Chestiunea esentiala este însa a orientarii lui Antonescu în contextul razboiului mondial, a adeziunii lui depline si fara rezerve (cel putin asa marturisea în întrevederile pe care le-a avut cu Hitler) la ideea unui razboi de dominatie mondiala sub tutela unui scelerat politic, gata sa distruga stîlpii pe care s-au cristalizat valorile si principiile civilizatiei moderne, sa îngenunche popoare, chiar sa extermine pe unele si sa reduca pe altele la un regim de sclavie, de dragul unor furori de psihopat si al unor fantasme din care se ivea triumfatoare imaginea unui popor facut sa domine, sa stapîneasca „prin foc si sabie“. Ca si cînd acel popor, cel german, nu întrunea, si asa, destule admirabile calitati spre a împlini o opera creatoare remarcabila.

Or, Antonescu s-a aliniat unui astfel de demers. L-a acceptat, fie si numai ca idee, însemnînd totalitarism, rasism, dominatie, actiune militara distrugatoare, înfrîngerea vointei popoarelor si trecerea trufasa peste trupurile lor rastignite. Acesta este nodul chestiunii. A accepta sau a nu accepta o astfel de alianta, a vedea într-un edificiu al omenirii, gîndit astfel de Hitler, o posibila alternativa de existenta a lumii?

Sigur, am putea spune: Antonescu a avut în realitate teluri proprii restrînse: recucerirea Basarabiei, o posibila reconsiderare a problemei Transilvaniei si redobîndirea pamîntului luat de Ungaria prin Dictatul de la Viena. (Desi o asemenea alternativa era iluzorie, atîta vreme cît Hilter era cel care decidea si se simtea stapîn pe situatie în plan global.)

Antonescu nu si-a individualizat însa pozitia cu limpezime si nici nu a dezavuat vreodata obiectivele si finalitatile urmarite de Hitler. Dimpotriva: „Marele Reich si Marele “ erau nelipsite în discutii, în corespondenta si în atmosfera oficiala sau în publicistica vremii. Este curios cum istorici si specialisti ai problemei nu procedeaza la analiza continutului si semnificatiilor corespondentei si întîlnirilor dintre Hitler si Ion Antonescu (ca si Mihai Antonescu) publicata înca în 1991 la Editura „Cozia“, în doua volume.

Se discuta mult despre faptul ca Ion Antonescu a intrat în razboi fara sa negocieze conditiile cu partenerul sau, Germaia. Ce vrea sa semnifice aceasta decît o intrare neconditionata, definitiva si pîna la capat... Numai miza unui razboi dinainte cîstigat poate sa explice o astfel de conduita.

Maresalul (atunci, la intrarea în razboi, era înca general) motiva intrarea si prin faptul ca preluarea Basarabiei din mîinile armatei germane si neangajarea tarii noastre în razboi ar fi rapit demnitatea propriei armate si a poporului de a-si dezrobi provincia prin forte proprii si prin jertfa adusa eliberarii. Judecata de militar, prea sigur pe sine, decît de om politic cumpanit si precaut.

Oricum, doua lucruri sunt certe documentar: Înaltul Comandament german nu miza si nici nu vedea, la început, oportunitatea participarii României la razboi. Considera starea armatei rom1ne, înarmarea si pregatirea ei, prea fragile. Fortele române erau bune, dupa aprecierea cercurilor superioare germane, cel mult ca trupe auxiliare cu misiuni restrânse în zonele ocupate. Ceea ce era, în buna masura, adevarat.

Nu cred ca Ion Antonescu lega de intrarea în razboi veleitati personale. Unele recunoasteri au venit de la sine. A fost numit comandantul Frontului german de Sud (cu destule conditionari care micsorau prerogativele unui comandant efectiv), a urmat apoi ridicarea la grad de maresal, în sfîrsit, s-a organizat un simulacru de plebiscit (de fapt al doilea dupa cel din martie 1941) care i-a magulit vanitatea cu o adeziune de peste 99,9%!

Esential este faptul ca si daca România n-ar fi intrat în razboi, Germania tot i-ar fi restituit Basarabia si Bucovina de Nord.

Este drept ca asa, în euforia lui, Hitler a ajuns sa propuna, la un moment dat, conducatorului român, administrarea întregului teritoriu pîna la Nipru. Se si vedea stapîn peste Rusia, dupa fulgeratoarele (si remarcabilele) victorii ale armatelor lui von Bock si blindatelor lui Guderian.

Antonescu s-a oprit însa doar la administrarea Transnistriei – teritoriul dintre Nistru si Bug – organizata cu un guvernamînt propriu, condus printr-un joc al întîmplarilor de profesorul de drept constitutional Gheorghe Alexianu.

În privinta faptelor si întîmplarilor din Transnistria persista pîna astazi controverse, ca sa nu mai vorbim de denaturarile flagrante din unele brosuri sau din texte de circumstanta.

Din perspectiva Germaniei, trebuie spus ca Führerul facuse o miscare abila. Prin administrarea unui provincii de peste 40.000 km2, conducatorul român ar fi urmat sa-si tempereze cererile cu privire la Transilvania de Nord! Este drept, Antonescu nu le-a temperat, dar, la o înfruntare mai serioasa, cancelarul german ar fi putut sa invoce Transnistria...

Fonduri de arhiva care nu au fost nici pîna astazi publicate vorbesc de o administratie dura, de comportamentul abuziv al jandarmeriei, de prelevarea unor mari cantitati de produse cerealiere si animaliere. Informatiile venite din judete de la informatorii români (politie secreta) semnaleaza reducerea ratiilor alimentare a populatiei bastinase (desi nici în vremea sovieticilor situatia nu era roza) de batai si plîngeri ale populatiei. Colac peste pupaza, în provincie a mai venit si o comisie de statistica, condusa de un statistician si economist serios (caruia ma abtin sa-i dau numele) în ideea de a întreprinde si o operatie, masiva, de românizare a numelor cu terminatii ucrainiene sau rusesti. Înainte, nacialnicii rusi facusera o operatie inversa. Acum era rîndul administratiei române sa-si vadeasca zelul!

Este greu de admis ca nu se cunostea la vîrf adevarata situatie a Transnistriei din moment ce „de pe teren“ porneau, cum am amintit, zeci de informari ale agentilor politiei secrete. Macar pîna la nivelul lui Alexianu se stia cu siguranta. Apoi, destule documente oficiale poarta rezolutii manuscrise ale lui Antonescu, ordonate citet, alaturat, de persoane care descifrau scrisul conducatorului... (Originalul lui Antonescu era aproape ilizibil pentru cel nefamiliarizat cu scrisul sau.)

Cînd în urma unor rumori despre conditiile grele din Transnistria, nuntiul papal s-a decis sa faca o vizita, autoritatile au intrat în alerta. Au îndreptat ce se mai putea: macar gardurile au fost varuite si unele poduri reparate... Nuntiul papal a fost în general multumit de situatie, dar cîtiva fruntasi ai vietii culturale care au întreprins si ei vizite – printre care Simion Mehedinti – au ramas dezamagiti.

Iar la procesul din mai 1946, Antonescu declara ca Transnistria devenise un model de administrare si prosperitate! S-au cladit, este drept, biserici, s-au reparat si construit scoli (mai ales pentru predarea în limba româna) dar în Transnistria profunda mocneau multe nemultumiri.

Si, în vremea aceasta, Alexianu se magulea cu volumul cantitatilor de cereale si de alte bunuri trimise în tara! El le estima la 8 miliarde de lei.

În 1944, cînd trupele sovietice se apropiau de Bug, Mihai Antonescu a facut o vizita în Transnistria. A tinut în fata oficialitatilor o lunga cuvîntare de 34 de pagini cu consemnul: sa nu se mai întocmeasca rapoarte magulitoare despre expedierile de bunuri din provincie si sa se faca pierdute toate documentele care ar marturisi aceasta situatie. Culmea ironiei: nu numai ca nu s-au distrus documentele, dar s-a pastrat intacta într-o dactilograma si cuvîntarea lui Mihai Antonescu!

Despre asa-zisele capturi de razboi pe care Antonescu le-a ordonat în primavara anului 1944, lucrurile se cunosc, probabil, destul de amanuntit. Citind lista capturilor (am avut aceasta ocazie) ramîi uimit de meschinaria cu care s-a procedat. S-a ajuns ca într-un inventar de peste 3000 de obiecte sa fie trecute... resturi de curele de hamuri, schelete de vrabii dintr-un muzeu de stiinte naturale si palarii din recuzita actritelor de la opera din Odessa!

Si mai grav este ca atît la procesul din 1946, cît si în volumul de memorii al generalului Constantin Pantazi, ministrul de razboi al Cabinetului Antonescu, se face aluzie ca aceste capturi sunt legitimate si de tezaurul României ajuns în 1916 la Moscova. Oricît ar fi de penibil, adevarul trebuie cunoscut.

Se implica aci un aspect mai general: recunoasterea adevarului semnificînd si marturisirea unui regret din partea noastra, a românilor, ar contribui la ameliorarea raporturilor dintre basarabeni (Republica Moldova) si transnistreni. Parerea mea este ca locuitorii de pe un mal si celalalt al Nistrului au nevoie de o mai mare apropiere sufleteasca. Iar marturisirea unei vini de mult trecute are reverberatii benefice în constiinte. Semnifica dorinte de apropiere, de deschidere a unuia catre celalalt, atît de necesare constituirii premiselor spirituale ale integritatii provinciei (de fapt, ale reunirii). Pentru ca unirea este în buna masura un fapt de constiinta, nu numai de actiune politica-administrativa si judiciara. Observatia are valoare si pentru cazul Basarabiei, oricîta complexitate ar prezenta situatia. Sau tocmai pentru ca este atît de complexa.

Iar de aci se pot proiecta într-un viitor, poate mai linistit, mai ferit de problemele care asalteaza astazi frenetic spatiul central-estic european o reîntregire a tarii într-un context mai putin obsedat de aceasta idee si mai apt sa ralieze si asentimentul sincer al populatiei neromânesti din Basarabia.

Ca Basarabia a fost, la rîndul ei, atît de greu încercata în 1940-1941, smulsa fara voie de Uniunea Sovietica, cine nu stie acest lucru! Cea mai veridica înfatisare a episoadelor instalarii autoritatilor sovietice în Basarabia, 1940-1941, a componentei lor etnice si metodelor de administrare, a constituirii organizatiilor comuniste o propune, probabil, lucrarea lui Mihail Bruhis, Rusia, România si Basarabia – 1812; 1918; 1924; 1940 – publicata în limba rusa la Tel-Aviv, 1979, si tradusa în româna la Chisinau în 1992.

Anii 1946-1947 (dupa reîncorporarea Basarabiei la U.R.S.S.) au fost ani de seceta si foamete cumplita. Un harnic colectiv de cercetatori din Chisinau a publicat un masiv volum de documente oficiale (dari de seama, note, rapoarte ale autoritatilor politice si sanitare) care contin relatari cutremuratoare (vezi Golod v Moldove 1946-1947, culegere de documente sub redactia lui A.M. Taran, Chisinau, Edit. Stiinta, 1993). Destin de popoare si de comunitati mici si umilite!

Basarabia, Bucovina, Transnistria si deportarile evreilor, iata patrulaterul unor nume care imprima razboiului purtat de Antonescu un stigmat. Calvarul deportarilor, ca atare, mizeriile si suferintele suportate de populatia evreiasca, brutalitatile si executiile practicate de trupe speciale germane sau de militari români, toate poarta pecetea unui comportament culpabil în cel mai înalt grad. Despre dimensiunea martiriului evreiesc în zona Basarabiei-Bucovina-transnistria vorbesc cifrele victimelor. Pîna si seful jandarmeriei, generalul Piki Vasiliu, arata într-un bilant ca pîna în septembrie 1943 s-au înregistrat circa 50.700 decedati, însemnînd 61% din deportati. Date usor verificabile probeaza deportarea a 190.000-200.000 persoane. Procentul de mortalitate pe care l-a avansat dr. Filderman, presedintele Centralei evreilor din România, era tot de 61%! Conteaza însa doar mortii? Noianul de suferinte abatut asupra tuturor deportatilor este mai putin culpabil?

În afara de evreii din Basarabia si din Bucovina, existau în Transnistria multi evrei bastinasi. Unii au fost executati în lagar de trupe speciale germane. Altii, de români.

Cît priveste masacrele de la Odesa s-a recunoscut de catre exponenti ai autoritatilor române ca au fost executati 15.000-18.000 de evrei. Iar încercarea de a scoate din cauza pe Conducatorul statului si Comandantul de capetenie al armatei române cu privire la paternitatea ordinului de executie (a „evreilor si comunistilor“, cum se afirma în documentele vremii) este jenanta. Putea s-o faca de capul lui Radu Davidescu, seful de cabinet al maresalului, sau generalul Tataranu, sau generalul Macici? Uluieste, aproape, caracterul unei asemenea afirmatii strecurate, astazi, pe ici, pe colo. Si uluieste depozitia la proces a maresalului însusi, care spunea ca nu-si mai aminteste nici de lansarea ordinului, nici de dimensiunea masacrului... Probabil ca sentimentul vinovatiei era prea coplesitor pentru ca un om de onoare, cum a fost maresalul Antonescu, sa ajunga sa declare la proces asa ceva.

Nu o data, ci de fiecare data cînd a fost cazul, conducatorul spunea: „Eu raspund“! Iar pe ministri îi privea ca pe simpli executanti, cum de altfel si erau, avînd obligatia sa depuna juramîntul nu numai în fata regelui (unul de forma), ci si în fata conducatorului, seful real.

Analiza lucida si corecta a situatiei, asumîndu-ne pîna la capat adevarul, trebuie sa vina în primul rînd din partea istoricilor români. Nu este potrivit sa se creeze o falie între istoricii evrei si cei români în aceasta privinta.

Sigur: spunem nu exagerarilor, nu fabulatiilor din orice directie ar veni, dar cu disponibilitatea deplina pentru adevar.

Problema Antonescu este în primul rînd o problema a istoriei si istoriografiei noastre. Un act de constiinta si de autodefinire a noastra. De taria de a primi si a suporta adevarul pîna la capat. Altfel, asupra constiintei noastre va greva mereu povara nemarturisirii depline.

La o recenta emisiune de la Antena 1, un vorbitor persifla dimensiunea masacrului de la Iasi din iunie 1941. Cifrele lansate difera, este drept, foarte mult. Dar ca sa reduci la 900 de insi masacrul de la Iasi este o deriziune. A fost un carnagiu de 4.000-5.000 de oameni. (Accept aceasta cifra pentru ca una exacta chiar nu se cunoaste.) Au suportat calvarul acelor trenuri ale groazei de la Iasi la Tg-Frumos si de acolo la Calarasi peste 4.300 de oameni.

Se invoca faptul ca nu exista documente autentice în privinta situatiei de la Iasi sau din Transnistria. Circula, desigur, multe cifre supraevaluate. Este acesta un motiv pentru ca studii docte sa evite lucrari ca aceea a lui Matatias Carp, Cartea neagra. Suferintele evreilor din România – 1940-1944, aparuta în trei volume si în doua editii – 1947 si 1996? Acolo sunt adunate sute de marturii si documente oficiale, nu doar semnalari ale autorului. Si semnalarile lasa senzatia unui puternic sentiment al autenticitatii.

Dincolo de cazul în speta se ridica întrebarea de ordin general: ce înseamna autentic în spatiul izvoarelor informative? Doar documentele emise oficial de autoritati? Daca autoritatile sunt interesate sa escamoteze realitatea, mai pot fi acestea, oricît de oficiale, si documente veridice?

Între îndatoririle istoricului, se stie din secolul al XV-lea, intra analiza critica a izvoarelor. Documentele emise de autoritatile române nu pot face exceptie de la examenul critic. Ca si orice alte documente de aiurea.

Altfel am ajunge în situatia în care, judecînd dupa comunicatele germane din timpul razboiului, trupele Reichului au obtinut numai... victorii. Atunci cînd se retrageau, executau, „replieri elastice“, asimilîndu-le în comunicate... tot cu victorii.

Sau cum afirmau cîndva lucrarile aparute în U.R.S.S.: trupele sovietice au atacat si au obtinut victorii, aproape întotdeauna, fara sa aiba superioritate numerica. Aflîndu-se la paritate cu adversarul, sau fiind chiar în inferioritate... Asa s-a scris într-o vreme si despre ofensiva de la Iasi – Chisinau, cînd se stie ca trupele germano-române ramasesera fara nici o divizie blindata (exceptînd slaba grupare a generalului Corne), cînd artileria ruseasca era infinit superioara celei române si germane, iar efectivele trupelor rusesti erau de circa 3 ori mai mari decît al diviziilor române si germane. Numeric, si românii, si germanii, aveau multe divizii, dar erau slabite, cu efectiv numeric redus.

Or, în aceasta situatie, maresalul Antonescu tuna si fulgera împotriva dezagregarii rezistentei române, a haosului si indisciplinei create pe front! Iar la 23 august 1944, mai credea înca în miracolul regruparii fortelor si al rezistentei mizînd pe alta comanda (una fusese deja destituita), eventual a sa.

Omeneste este, desigur, de înteles zbaterea unui om în fata dezastrului. Dar mai mult decît se poate, nimeni nu poate face.

Mai semnificativ este faptul ca maresalul Antonescu era în genere lucid; si-a dat seama de „sfîrsitul începutului“ sau „începutul sfîrsitului“ înca dupa batalia de la Stalingrad. Nu era, prin urmare, un fanatic exaltat traind din propriile fantasme, ca Hitler. Dar încrîncenat într-o eroare fatala, era! Si ca majoritatea dictatorilor se considera investit cu o misiune. La Antonescu misiunea era bifurcata: pe o linie se înscria recucerirea granitelor pierdute; pe de alta „cruciada împotriva bolsevismului, razboiul sfînt“, ideologie sub care Hitler îsi acoperea agresiunea si barbaria distrugerilor savîrsite în Rusia Sovietica.

În ce priveste natura regimului lui Antonescu, apar consideratii ca era unul „autoritar“. Nu de dictatura, nu totalitar. Aceasta, în conditiile în care el însusi l-a definit ca totalitar în corespondenta cu Iuliu Maniu si C.I.C. Bratianu, publicata de Mihai Pelin în Epistolarul infernului. (Nu vorbesc de alte aparitii partiale ale corespondentei.)

Corespondenta, ca atare, se cuvine valorificata în esenta ei. Trei sunt determinatiile punctelor de vedere ale liderilor opozitiei: aprecierea regimului lui Antonescu ca dictatorial, lipsa de prudenta în angajarea totala fata de Germania si angajarea tarii în razboi dincolo de Nistru într-un orizont global al ostilitatilor, tinînd de raspunderi si de planuri mondiale ce depaseau conditia de tara a României.

Or, Antonescu se arata inclement în raspunsurile sale fata de democratia româna interbelica (partial avea dreptate) si repudia categoric „politica de balans“, mizînd pe izbînda „marelui Führer“.

Faptul, ca atare, al acceptarii schimbului de scrisori semnifica o deschidere. Este în sine un semn bun. Dar pozitiile ramîneau ireductibile în ceea ce era esential. Antonescu nu a acceptat si nu a învatat nimic din elementele principiale expuse în textele celor doi fruntasi politici.

Guvernarea lui Antonescu comporta si aprecierea dimensiunii sale interne. În vreme de razboi, orice regim are trasaturi autoritare. Statele se afla sub stare de asediu, declarata sau nu.

În regimul antonescian, dezavuabila nu este exercitarea starii de asediu, ci extraordinara duritate a masurilor represive. Se prevedeau pedepse de 10-15, sau 20 de ani, pentru abateri lipsite de gravitate: neiesirea la lucru, cereri în sfera salarizarii, atitudini ireverentioase fata de autoritati, raspîndirea unor „zvonuri false“ (destule nici nu erau false) etc. Nu mai vorbim de insultarea puterii, de adunari tainice sau de actiuni de propaganda si sabotaj împotriva regimului. Procedura era imediata, recursul la apararea prin justitie, ca si inexistent.

Urmarirea adversarilor, reali sau presupusi, ai regimului era permanenta. Nu erau de conceput dreptul la adunari, la expunerea unor doleante, fie si cu caracter economic. Întreaga administratie se afla în chingile regimului militar si militarizat. Fiecare scrisoare purta stampila „cenzurat“ (inclusiv cele venite de pe front).

Dupa ravasirea legionara, în scoli era interzisa orice politica. În 1943, fiind elev de liceu, l-am vazut pe Antonescu sosit în Craiova cu ocazia „saptamînii Olteniei“. Au fost scosi pe trotuare si elevi, între cladirea Postei si Palatul Prefecturii unde s-a tinut un miting. A vorbit Mihai Antonescu. Pe un perete al liceului „Fratii Buzesti“ atîrna un tablou al Conducatorului. Pentru ca era putin miscat, a fost arestat pedagogul nostru, Ion Berceanu, viitorul profesor universitar de economie politica. Mai tîrziu am aflat ca a avut legaturi cu miscarea comunista.

O economie controlata la sînge tinea statul si armata în stare de functionare. Antonescu avea oroare de coruptie (desi, prin diverse filiere, coruptia si abuzul îsi mai faceau loc) si era un fanatic al ordinii. O ordine grea, apasatoare, minutios-cazon reglementata. Regimul era dur; economia marcata de lipsuri si inflatie. Un regim care-si trimitea umbra amenintarii peste întreaga societate, tinut strîns în pumnul de fier al maresalului conducator, dominat de ideea de a face fata exigentelor unui razboi istovitor.

Cît timp frontul era departe, societatea percepea razboiul ca pe ceva exterior. Abia cînd frontul a ajuns pe Nistru si Prut, concomitent cu bombardamentele din aprilie-august 1944, clestele razboiului si-a vadit puterea distrugatoare în chip palpabil. Peste aceasta s-a situat sentimentul dezastrului. Un tînar intelectual, Gabriel Tepelea, scria a îmbarbatare în coloanele ziarului „Universul“ ca un popor îsi vadeste taria în clipe de încercare.

Batuse însa ceasul lui Antonescu si al dictaturii sale. O alta pîndea poporul român la coltul istoriei...

*

În judecarea lui Antonescu drept criminal de razboi, intervine o împrejurare de ordin general. Unii dintre istoricii nostri fac abstractie de starea de spirit din timpul si mai ales din faza de sfîrsit a razboiului. Ei nu vorbesc de hotarîrea pedepsirii vinovatilor luata de un Comitet international antinazist chiar la începutul anului 1942. La Procesul de la Nürenberg – 1945-1946 – s-au pus în cauza 12 state care trebuiau sa-si pedepseasca criminalii de razboi. În atmosfera sociala domnea ideea culpabilizarii vinovatilor. Razboiul purtat de Hitler nu mai era doar unul vinovat, cum a fost primul razboi mondial dus de Germania[1]. Era un razboi criminal. Iar, dupa cum se stie, istoriografia româna postbelica accentua aceasta conotatie, implicînd un întreit efect ideologic: sa puna cît mai puternic în lumina caracterul razboiului purtat sub hlamida nazista (ceea ce era adevarat); sa situeze într-o pozitie favorabila pe comunisti ca luptatori împotriva razboiului; în sfîrsit, dar nu în ultimul rînd, era o modalitate de adulare suplimentara a Uniunii Sovietice.

În orizont mondial, cum am spus, razboiul dezlantuit de Hitler era vehement culpabilizat. O data cu el, si „prietenii de drum“ ai dictatorului german. Izbucnirea împotriva „colaborationistilor“ s-a revarsat impetuos, mai ales în tarile în care a existat o puternica miscare de rezistenta si unde ideea de onoare si de demnitate nationala erau foarte vii. De pilda, în Franta. Rezistenta încarna anumite valori: patriotism, idealul de libertate, onoarea nationala. În numele lor, al jertfelor rezistentei, tradatorii sau colaborationistii trebuiau pedepsiti. În Franta, mareea pedepselor s-a întins rapid. Aproape 20.000 de persoane au fost supuse judecatii si condamnate sub diverse forme. Un fel de rafuiala în masa. Capul de afis l-au detinut maresalul Petain si Pierre Laval.

În Italia, Mussolini a fost spînzurat, iar alti fruntasi fascisti executati.

În Bulgaria au avut loc circa 1.500 de executii.

În Ungaria s-au înregistrat, de asemenea, numeroase executii.

În Iugoslavia nu mai vorbim pentru ca si croatii au masacrat pe sîrbi, iar ulterior, si sîrbii pe croati. În Grecia s-a ajuns la un adevarat razboi civil. În Slovenia, episcopul Tiso a fost si el executat. În Norvegia s-a întîmplat la fel. Chiar în Olanda sau Belgia au fost executii. Numai în Polonia n-au existat criminali de razboi pentru ca acolo nimeni nu a defectat. Rezistenta împotriva Germaniei naziste a fost generala.

Se discuta mult ca Antonescu a fost executat la ordinul Moscovei. S-ar putea sa fi existat si un asemenea ordin. Sau o sugestie în acest sens. Organele sovietice au initiat, ele însele, începînd din vara anului 1945, o ancheta asupra cîtorva lideri români aflati la Moscova.

Dar regimul cvasicomunist („de larga concentrare democratica“) din România l-ar fi condamnat sub acuzatia de criminal de razboi si fara nici o sugestie. Imaginea lui Antonescu era aceea de al treilea om al Axei! Iar asupra responsabilitatii vîrfurilor conducatoare din fostele tari satelite exista un consens de la Atlantic la Urali. Si dincolo de Urali, pîna în Japonia!

De altfel, este semnificativ faptul ca ziarele „Dreptatea“ si „Liberalul“, organele de presa taranist, respectiv liberal, erau de acord cu sentinta. Nicolae Carandino, redactorul sef al ziarului „Dreptatea“, scria ca Antonescu se cuvenea condamnat pentru „crima de tiranie“.

Este adevarat, Iuliu Maniu a avut în calitate de martor la proces, o atitudine precauta. Si una de întelegere omeneasca fata de maresal, caruia i-a întins mîna acolo, în boxa acuzatilor. Dar continutul depozitiilor sale disociau contactele pe care le-a avut (mai ales în perioada tratativelor vizînd iesirea tarii din razboi) de raspunderile care reveneau guvernarii lui Antonescu[2].

În rezumat, prin alianta cu Germania si participarea la razboi, prin viziunea si actele sale, Antonescu s-a grevat de raspunderi care nu puteau sa nu aiba deznodamîntul pe care l-a avut. În actiunea si gîndirea lui Antonescu, în faptele sale, au existat suficiente elemente care, atunci, în epoca unei adversitati ireductibile între aliati si Germania, plus satelitii sai, a unei înclestari teribile „care pe care“ la scara planetara, Antonescu s-a aflat de partea malefica a baricadei.

Ca regimul sovietice al lui Stalin era si el malefic, nu schimba datele situatiei create în vremea razboiului. Anglia, Rusia si Statele Unite au fost atacate de un agresor care a generat alianta prin chiar actele sale de agresiune.

Cît priveste atitudinea aliatilor apuseni fata de intrarea lui Hitler si a satelitilor acestuia în razboi împotriva Rusiei sunt revelatoare declaratiile lui Winston Churchill facute chiar la 22 iunie 1941. Discursul este celebru si merita sa fie amintit pentru ca vizeaza, într-un fel direct, si pe maresalul Antonescu: „Nu avem decît un singur tel, un singur scop irevocabil. Suntem hotarîti sa distrugem pe Hitler si orice urma a regimului nazist. Nimic nu ne va îndeparta de la aceasta hotarîre – nimic. Nu vom parlamenta niciodata, nu vom negocia niciodata cu Hitler sau cu vreunul din banda lui. Ne vom bate cu el pe uscat, ne vom bate cu el pe mare, ne vom bate cu el în aer, pîna ce, cu ajutorul lui Dumnezeu vom fi scapat pamîntul de umbra lui si pîna ce vom fi liberat popoarele întregului pamînt de jugul lui. Oricare om si oricare stat care merge alaturi de Hitler este dusmanul nostru. Aceasta nu se aplica numai statelor independente, ci si tuturor reprezentantilor acelei rase josnice de quilingi care se fac uneltele si agentii regimului nazist, împotriva compatriotilor si a patriei lor.

Ei, acesti quilingi, întocmai ca si sefii nazisti propriu-zisi, vor fi predati a doua zi dupa victorie justitiei tribunalelor aliate, daca nu vor fi suprimati de propriii lor compatrioti, lucru ce ne-ar usura sarcina.

Aceasta este politica noastra si aceasta este declaratia noastra. Urmeaza, deci, ca vom da Rusiei si popoarelor ei tot sprijinul ce ne sta în putinta“ (Discursuri de razboi, Londra, Pilot Press, 1945, p. 137-138).

Sa nu uitam ca acelasi Churchill tinea în martie 1946, cînd se profila o alta mutatie în istorie, un alt celebru discurs despre instalarea „cortinei de fier“.

Pe Churchill, una dintre figurile istorice de vîrf ale secolului XX, un vorbitor de la relativ recenta emisiune transmisa pe Antena 1, îl numea „bandit“, invocînd celebra „nota“ a procentelor propuse lui Stalin la întîlnirea lor de la Moscova din octombrie 1944.

Sa judecam situatia: împartirea zonelor se prefigurase înca din 1943 prin logica raporturilor constituite în desfasurarea razboiului si conditia obiectiva a aliatilor. Daca etica ar fi inspiratoarea exclusiva a istoriei, atunci si împartirea zonelor si celebra „nota“ ar fi demna de toate reprosurile. Dar cînd pe teritoriul României si al Bulgariei se aflau de acum trupele sovietice, iar într-o perspectiva imediata se întrevedea înaintarea acestora în Jugoslavia si Ungaria, cînd, pe de alta parte, în Grecia exista o efervescenta revolutionara procomunista, ce-i ramînea lui Churchill de facut?

Sa opreasca prin amenintari sau prin forta Uniunea Sovietica? Aceasta avea angajate pe front vreo 350 de divizii. Iar logica momentului impunea colaborarea aliatilor. Atunci o alta solutie era de neconceput. Nici delimitari, nici confruntare.

În acest context, Churchill cauta sa evite în estul Europei destabilizarea Greciei spre a-si asigura securitatea cailor de navigatie spre Orient, vitale pentru Marea Britanie. El a reusit aceasta prin acele „procente“. Rusia Sovietica si Stalin nu s-au angajat activ în operatiile din Grecia. Anglia a putut astfel sa debarce trupe în Grecia, înlocuite ceva mai tîrziu (în 1947) cu trupe americane (circa 90.000 de oameni).

Încît nota lui Churchill, cu aspectul ei de cinism cu tot, are ca subtext ceea ce numim realpolitik: judecarea lucida a situatiei si propriul interes, în cazul de fata, presant.

Astfel ca apelativul „bandit“ este deplasat – dezgustator, daca n-ar porni din tentatia bravadei gratuite.

Cît priveste „problema Maresal Antonescu“, ea nu tine nici de statui, nici de circumscrierea ei în manuale scolare. (Si în manuale, depinde cum este tratata, cu grija la nuante, dar cu obligatia de a descifra esenta si a ramîne fidel adevarului.) În esenta ei, problema este concomitent un revelator al nivelului constiintei critice si un structurator al acesteia. Ea exteriorizeaza formatia culturala a unui popor. Pîna la urma, este una de apartenenta (sau propensiune) la un anumit tip de valori.

Depaseste, ca atare, tentatia situarii istoriei noastre într-un soi de exemplaritate. Reprezentare corecta, într-un fel (cu exceptia intervalului 1941-1944), pentru filonul national al istoriei noastre, dar pagubitoare si distorsionanta în sfera social-economica si politica a realitatii istorice românesti. În acest cîmp avem destule culpabilitati (fata de noi însine). Fara forjarea spiritului critic vom trai în iluzii inadmisibile, mai ales astazi, în ora de rascruce a istoriei noastre.

Cît priveste busturile fostului maresal, aceasta este o alta chestiune. Daca constiinta noastra este lecuita de iradierile (nocive) ale „momentului Antonescu“, busturile nu dobîndesc valoare simbolica. Ramîn pastai fara seve, fara un continut viu, generator de germeni activi de atractie.

Daca i se atribuie o asemenea semnificatie, busturile mai pot astepte. Bine ar fi ca ele sa nu se ridice nu datorita unei dispozitii administrative, ci sa nu se simta nevoia lor.

Cît despre opiniile vehiculînd seductii proantonesciene, ar fi greu de presupus ca nu vor exista. Mai ales într-un climat social asaltat de atîtea tensiuni si nelinisti. Ele se pot expune în cadrul unor dezbateri. Dar dezbateri efective, întrunind cîteva conditii: sa nu fie aranjate anume; sa se desfasoare în marginea adevarului; sa poarte însemnele constiintei critice, piatra de încercare a libertatii intelectuale.

Text aparut în: Apostrof Nr. 1-2 (140-141) / 2002 (Cluj-Napoca)

- Top -

---

[1] Apropo, la Versailles s-a cerut extrãdarea ex-kaiserului german, Wilhelm al II-lea, pentru crime de rãzboi. Era o exceptie!

[2] Aflat la proces în calitate de reporter al ziarului „Natiunea“, Gh. Cãlinescu i-a fãcut lui Maniu un portret, reusit ca realizare artisticã, dar rãutãcios si incriminator, în continutul sãu politic. Este de neiertat aceastã pornire intempestivã a marelui critic literar. (Vezi, „Naþiunea“, 15, 16 si 17 mai 1946).

---

hjs-online, Nr. 2-3-4/2002

         Redactat: 31. 01. 2002 – Actualizat 16.05. 2002                    

---

Back/Înapoi/Zurück: Der Fall Antonescu – Cazul Antonescu