DER FALL ANTONESCU -
CAZUL ANTONESCU

 

·        · · George Voicu, Ravelstein: text si pretext                 

 

 

 

 

Ravelstein: text si pretext

George Voicu

Citind eseul d-lui Sorin Antohi publicat în 22[1], am fost repetat si progresiv contrariat. Lectura “cultural-ideologică” a ultimului roman al lui Saul Bellow, Ravelstein, pe care ne-o propune pleacă de la mai multe ipoteze extra-literare, în opinia mea contestabile, si ajunge la concluzii la fel de greu de acceptat. Voi încerca în cele ce urmează să arăt în ce constă dezacordul meu.

 

 

Fictiune si realitate

 

Primul lucru nedumeritor în textul d-lui Antohi este obstinatia de a-i atribui lui Saul Bellow intentia unor corespondente fără defect între diverse personaje care populează  romanul său si persoane reale. Echivalările de acest gen apartin însă eseistului. Teza suprapunerii între fictiune si realitate este recunoscută din start ca fiind fundamentul analizei sale: “În paginile de fată, voi prezenta rapid subtirea intrigă din Ravelstein, încercând să limpezesc pentru cititorul român ce persoane reale se află îndărătul personajelor si care sunt implicatiile cultural-ideologice ale cărtii.” Romanul în discutie ar fi unul patent ŕ clef, motiv pentru a proceda la o nesfârsită serie de identificări. Desi o notă a editurii avertizează cititorul că personajele au caracter fictional, d-l Antohi consideră că o asemenea precizare nu este altceva decât un truc, o inducere în eroare a lectorului: “Niciodată o atare notă nu a fost mai ipocrită.” Nu contează nici faptul că Saul Bellow însusi a respins ulterior asemenea identificări literale. Eseistul este încredintat că avem de-a face în Ravelstein cu o  transpunere vinovată, pentru că e făcută în scop denigrator, a unor persoane reale sub masca nominală a unor personaje. Si, pentru a vizualiza precaritatea etichetelor sub care sunt ambalate si prezentate personajele, utilizează de fiecare dată numele lor între ghilimele (“Chick”, “Abe Ravelstein”, “Grielescu” s.a.m.d.).

Dar, constată chiar d-l Antohi, între persoanele reale si personajele în cauză sunt diferente semnificative, chiar insurmontabile. Nu e vorba doar de judecata de valoare în care sunt portretizate personajele, mereu nedrept negativă – după domnia sa – având în vedere pe cine ar avea de fapt în vedere Saul Bellow, ci si de comportamente, de fapte ale eroilor în discutie, imaginate si incongruente, deformatoare în raport cu modelele care ar sta îndărătul lor.

Or, Saul Bellow nu comite literal o asemenea eroare. Dacă romancierul ar fi vizat stricto sensu persoane reale, în roman ar fi apărut “în clar” numele lor, asa cum apar numele lui Alexandre Kojčve sau al lui Cioran.

Decriptarea de acest tip este în mod evident riscantă. Chiar dacă înapoia unui personaj se poate câteodată detecta o fiintă omenească în carne si oase, ca prototip originar, din care prozatorul îsi va fi inspirat un personaj sau altul[2], finalmente, tratamentul fictional la care este supusă face din ea o altă “realitate”, secundă, se poate admite, dar la rigoare diferită, ba chiar autonomă, stând – să zic asa – pe propriile picioare. Aceasta nu înseamnă că literatura de fictiune deformează sistematic sau programatic realitatea, ci că raportul dintre ele este de alt tip decât cel al corespondentelor mecanice. Identificările naturaliste sunt deci în principiu discutabile. Si aceasta nu numai pentru că, uneori, autorul sau editorul pun în gardă cititorul printr-o notă explicativă asupra riscului sau erorii de a confunda eroii unei proze fictionale cu persoane reale, ci si – si mai ales – pentru că aceasta este conditia epistemică a literaturii de fictiune.

De ce recurge d-l Antohi la acest detectivism literar al “descoperirii” unor persoane reale sub “masca” unor personaje? Mi-este greu să cred că domnia sa nu (între)vede, teoretic cel putin, efectele siluitoare ale unui asemenea tip de lectură frapant politistă, care tratează romanul ca pe un “corp delict”. Căci, în cazul analizei pe care o face ultimei proze a lui Bellow, grila sa de lectură nu se rezumă doar la “deconspirarea” personajelor, ceea ce ar fi – se poate admite – critic acceptabil,  ci are o irezistibilă ratiune si finalitate ideologică. “Cheia” are – după d-l Antohi – un tâlc, si toată strădania domniei sale este de a-l “explica” si de a extrage astfel o “morală” care nu mai are de-a face cu literatura. Vreau să spun că eseistul avea nevoie de echivalările în chestiune pentru a putea demonstra ceva cu o miză mult mai mare, care depăseste suveran romanul Ravelstein, până la anularea oricărei legături cu el. Cu alte cuvinte, corespondentele stabilite sunt o premisă – minoră aparent, dar indispensabilă – într-un rationament mult mai larg, la capătul căruia se impune o dublă concluzie ideologică privitoare la America (si ale cărei tentacule ajung până în România): existenta unei “gândiri unice” si a unei terifiante “industrii a Holocaustului”.

 

O Americă disciplinară

 

D-l Antohi îsi exprimă de mai multe ori indignarea pentru felul în care este compus personajul Abe Ravelstein (recte Allan Bloom) de către Saul Bellow (recte Chick), pe considerentul că portretul nu corespunde câtusi de putin realitătii. “«Abe Ravelstein» si prototipul său [sic!] sunt aspru amendati si crud zugrăviti”, scrie eseistul. Trec peste faptul că lucrurile nu stau chiar asa[3] si iau de bună aprecierea d-lui Antohi.

Acceptând această identificare, se pune întrebarea: de ce o asemenea “răutate” din partea romancierului? Faptul este, cu adevărat, greu de înteles. Si aceasta din motive, să le spun asa, biobibliografice. Saul Bellow a fost în relatii de prietenie cu Allan Bloom. Prozatorul i-a împărtăsit, nu total, dar într-o măsură semnificativă, unele idei politice, ceea ce arată că prietenia lor avea si o latură ideologică[4]. The Closing of the American Mind, cartea prin care s-a impus Allan Bloom nu numai în America, ci si în lume, are o prefată caldă scrisă chiar de Saul Bellow. Bloom este calificat acolo ca “un observator lucid, pasionat, si totodată suprem informat”, cu o “înaltă eruditie”[5]. Iar cartea sa, “riguros construită, istoric fondată, se constituie într-o sinteză, care rezumă fidel evolutia vietii intelectuale la cel mai înalt nivel în democratia americană”[6], fiind apreciată ca un “ghid” obligatoriu pentru toti cei interesati de problemele universitătii si ale culturii (de peste ocean, în primul rând, dar în fond de oriunde). Adevărat, Saul Bellow lasă cititorului dreptul de a fi de acord sau nu cu concluziile lui Bloom, si nici el nu aderă total la ele, dar aceasta nu echivalează deloc cu o critică, darămite cu o denigrare. Dimpotrivă, tonul general al “cuvântului înainte” este favorabil cărtii si autorului ei. De ce atunci, peste ani, Saul Bellow nu mai apare ca un prieten, ci ca un “denigrator” al lui Allan Bloom?

D-l Antohi are un răspuns la această dificilă chestiune. Un răspuns pe care nu-l formulează explicit, dar care este profund tesut în articolul său. Extrăgându-l, el ar putea suna astfel: Saul Bellow s-a convertit între timp la ideologia, pandemică în Statele Unite, a “corectitudinii politice”. Sau, cum se deduce dintr-un alt pasaj al eseului, la “gândirea unică”, înstăpânită si ea în societatea americană.

Cele două concepte avansate de d-l Antohi, “corectitudinea politică” si “gândirea unică”, sunt, de nu identice, mereu în proximitate contagioasă, ajutându-se unul pe celălalt pentru a crea, împreună, imaginea unei Americi deopotrivă terifiante si ridicole. Urmând prescriptiile decretate de political correctness, “marginalul, minoritarul de orice fel trebuie să se laude cu «diferenta» sa, să-i oblige pe ceilalti s-o admire”. Cei ce i se conformează, si acestia sunt cvasi-totalitatea americanilor, dezvoltă o frenezie asociativistă, ca armă pentru promovarea intereselor lor, în care îsi dizolvă însă până la disparitie individualitătile, renuntând chiar si la privacy. Asa se face că “homosexualii, scunzii, lesbienele, negrii, penticostalii, grasii, handicapatii de diverse categorii, irlandezii etc.” se constituie fiecare într-o asociatie, animată de un puternic esprit de corps, pentru a lupta eficace – în stil “activist revolutionar” – împotriva unei închipuite “majorităti opresoare”[7]. Cine nu intră într-un grup în care să-si cultive gregar diferenta (de fapt, să si-o anuleze) devine un stigmatizat în opinia marginalilor si minoritarilor. Acestia ar fi de fapt opresorii. Căci nu mai există, real, o majoritate, ci doar o “federatie” a grupurilor mici fondate pe liantul – “organic”, aflăm – al unei diferente (uneori având oarece semnificatie, de cele mai multe ori penibile, cum se poate vedea din exemplele date). Societatea americană ar fi, în consecintă, (re)fondată “organicist”, si nu contractual, cum se spune îndeobste.

“Gândirea unică” este, din altă perspectivă, tot numele unui liant “organic”, dar depistabil mai ales la nivelul “federatiei” de grupuri. Frantuzescul concept de pensée unique este usor revizuit, pentru a fi adaptat realitătii americane. El trebuie înteles, ne spune d-l Antohi, “ca ideologie dominantă, dincolo de clivajele traditionale si dincoace de problemele reale ale societătii”. Caracteristica fundamentală a “gândirii unice” americane, ca si a “corectitudinii politice”, ar fi aceea că impune “tabuuri social-politice” într-un chip cvasi-general, tuturora, de la stânga la dreapta, nici un mediu, intelectual sau politic, neizbutind să le evite. Pe această interdictie inconturnabilă se edifică o irezistibilă uniformizare (în jos) a spiritelor, o aliniere bazală a mentalitătilor individuale care le face, la rigoare, indistincte, care blochează individualizarea liberală. S-ar institui astfel o cultură axiologic regresivă, rudimentară, incapabilă să valorizeze ceea ce trebuie. Asa se explică, bunăoară, de ce “muzica de operă e asociată de cultura populară americană cu perversitatea, chiar cu crima, cel putin cu iresponsabilitatea si marginalitatea”.  E vorba, s-ar putea zice, de o natiune care si-a pierdut busola culturală, care pretuieste doar kitsch-ul standardizat. Tirania opiniei publice asupra spiritelor, cum s-a tot spus de la Tocqueville si până la Bloom, ar lua deci mai nou forma – stabileste d-l Antohi – acestei alienante “gândiri unice”.

Toate acestea au un corolar punitiv: cine nu se supune “gândirii unice” si nu este politically correct este exclus, marginalizat, stigmatizat. Este vorba în principal de “criticii inteligenti si independenti” ai societătii americane. “Pentru asemenea oameni, din păcate, nu există – apreciază eseistul – nici o nisă în curentul central al societătii, în mainstream.” “America – spunea cu altă ocazie d-l Antohi – a rămas intolerantă în adâncul său, America profundă este destul de adânc fundamentalistă si intolerantă. Nu cred că acesta este exemplul cel mai bun în modelele de urmat.”[8] În substanta ei adâncă, societatea americană ar fi deci nemilos corectivă cu cei care îndrăznesc să-i chestioneze valorile uniformizatoare. O Americă disciplinară.

În aceste conditii, disidenta are un cost urias, care o face să sfârsească într-un fel de martiriu. Ar fi cazul lui Allan Bloom (de data aceasta cel real, nu cel “reprezentat” de Ravelstein). Dincolo de posibilele sale erori, filosoful politic american ar fi fost un erou exemplar, care nu ar fi abdicat în fata presiunii nivelatoare: “Bloom a avut si curajul de a discuta inteligent si sincer tabuuri social-politice pe care nici Stânga, nici Dreapta […] nu le ating.” El s-ar fi sustras deci “gândirii unice”, gest care ar constitui “un mic miracol, dacă luăm în calcul cultura si ideologia din Statele Unite”. Dar o asemenea independentă de spirit, în America, se plăteste greu, sustine eseistul. Succesul de piată al The Closing of the American Mind s-a dovedit efemer, chiar dacă i-a adus autorului celebritate si bani. Cartea ar fi cunoscut o uzură morală rapidă, ca urmare a presiunii exercitate de gândirea standardizată, ceea ce ar fi scos-o din circuit. “The Closing of the American Mind si autorul său au avut parte de o soartă si mai ingrată, pentru că au pus degetul pe răni adânci ale universitătii americane”. Spiritul critic al acestei cărti ar fi fost deci obturat, iar autorul pedepsit (simbolic).

La capătul acestor alegatii, de-a dreptul ametitoare, simti nevoia să revii cu picioarele pe pământ. Te întrebi, de pildă, ce fel de imperiu al “gândirii unice” si al dogmaticei “corectitudini politice” este acela în care un post de televiziune, canalul 7 ABC, are o populară emisiune, difuzată zilnic, intitulată pur si simplu “Politically Incorrect” si în care apar cu regularitate cei mai acerbi critici din rândul intelectualitătii americane ai liniei political correctness? Apoi, America – asa “intolerantă” cum o consideră d-l Antohi – a pretuit, totusi, demersul critic din The Closing of the American Mind până într-atât încât l-a făcut pe autorul ei celebru si bogat. Iar Bloom a continuat să fie un profesor stimat si iubit. Nimeni n-a pus în chestiune statutul lui academic, nici o represiune – socială sau politică – nu s-a manifestat la adresa sa. “Gândirea unică” a validat, paradoxal, o gândire diametral opusă, conferindu-i autorului succes si prestigiu… Prin ce miracol al interpretării apare atunci Bloom ca o victimă? D-l Antohi critică, s-ar părea, faptul că societatea americană nu l-a sacralizat pe Allan Bloom, că nu l-a monumentalizat măcar pentru o durată mai lungă. Dar lipsa idolatriei nu e un indiciu al prezentei vii a spiritului critic în societatea americană? Pentru eseistul român s-ar părea că răspunsul e negativ. El este încredintat că aura gânditorului american a fost erodată prin cabala “gândirii unice”, si nu ca urmare a unei perisabilităti firesti în conditiile în care în America bunurile simbolice sunt într-o emulatie acaparantă.      

La această deteriorare, ni se spune, s-a înrolat în cele din urmă si Saul Bellow, care, prin reprezentarea ucigătoare a lui Ravelstein (alias Bloom), i-a dat – s-ar zice – lovitura de gratie.  “A-l prezenta [pe Allan Bloom – n.m.] în cheie grotescă si a-l minimaliza devine astfel un gest politic de mare semnificatie [s.m., GV].” Un gest politic săvârsit – dacă mai e nevoie de precizare – de represiva “gândire unică”. “«Chick» l-a răpus simbolic pe «Abe». Ideologia s-a dovedit din nou mai tare decât prietenia.”

Dar, atunci, dacă e vorba de ideologie, de ce a ales Bellow fictiunea pentru a-l “denigra” pe “Bloom” când avea la îndemână, pentru aceasta, eseul (sau memorialistica)? Căci, oriunde există, “gândirea unică” se exprimă predilect în proza de idei, nu în cea de fictiune; în ideologie, nu în fabulatie. E ceva absurd în această inversare. Logica spune că dacă Bellow ar fi tinut să se alinieze la presupusa “gândire unică”, nu ar fi făcut-o în roman, sub masca personajelor si a povestirii, ci în textele non-fictive. Să fie o lipsă de curaj din partea romancierului? D-l Antohi asa lasă de înteles, lansând o explicatie care ar putea stârni hazul, dacă lucrurile nu ar lua o întorsătură dramatică: “«Grielescu» [un personaj despre care vom vorbi ceva mai departe – n.m.] este prezentat în culori negative în special de bietul «Ravelstein», ceea ce mi se pare o combinatie de lasitate si răutate auctoriale”. La un moment dat, o spune clar: Chick(= Bellow) “putea avea curajul opiniilor sale”. Dar nu l-a avut. De aceea, chipurile, prozatorul l-a pus pe Abe Ravelstein să-l “denigreze pe «Grielescu»”. Dacă Bellow a fost “las” în acest roman, cum de a fost curajos în proza de idei? Ce sens are o asemenea schizofrenie?

Si atunci, din două una: ori există “gândire unică” în America, si textele de idei sunt primele care s-o exprime (dar acestea nu o exprimă, după cum poate constata oricine e cât de cât familiarizat cu literatura de idei din “lumea nouă”), nu proza de fictiune (care, prin conditia ei, are tendinta de a evada din perimetrul strâmt al ideologiilor procustiene, asa cum stim că s-a întâmplat chiar în cazul României comuniste); ori nu există acest tip de gândire, si atunci d-l Antohi dă o explicatie absolut fantezistă conceptiei romanesti a lui Bellow…

Cred că se-ntelege acum că eseistul face o simptomatică proiectie: simpatia sa pentru Allan Bloom este de fapt simpatia pentru critica radicală a Americii întreprinsă de acest filosof politic. Ceea ce aprobă d-l Antohi este judecata aspră la adresa culturii academice americane: “Dincolo de accentele controversate, The Closing of the American Mind a pus un diagnostic sever învătământului superior american si a arătat rădăcinile, contextele si consecintele unei masive crize societale de orientare. [s.m:]” Domnia sa nu pune câtusi de putin în chestiune validitatea unui asemenea diagnostic, ca si cum ar fi un fapt evident pentru toată lumea.

Lucrurile sunt însă departe de a sta astfel. Pentru multi, universitătile americane nu numai că nu suferă de maladia formulată de Bloom, si confirmată de eseist, dar “starea lor de sănătate” apare ca fiind de invidiat. Asa judecă, de pildă, Raymond Aron, ca să mă rezum la un exemplu – indicat si pretuit chiar de d-l Antohi – din aceeasi “familie” ideologică din care a făcut parte si Bloom: “Nu cunosc bine Statele Unite – spunea politologul francez –, dar cunosc universitătile americane. Până în prezent, sunt cele mai bune universităti din lume.”[9] Aceste cuvinte nu vizează numai departamentele de biologie sau de stiinte fizice din universitătile americane (pe care le considera excelente chiar Ravelstein, ca si Bloom), ci si departamentele umaniste (pe care acelasi personaj si acelasi filosof politic le considerau un “fiasco”, pentru că nu fac educatie liberală). Apoi, dacă avem în vedere că “gândirea unică” este caracteristică sistemelor politice totalitare, fiind strict legată de partidul unic, e de la sine înteles că aceasta nu are cum să existe într-o societate pluralistă politic precum cea americană.

Utilizând “gândirea unică” pentru a caracteriza America, d-l Antohi comite o manipulare conceptuală impardonabilă. Cu asemenea notiuni arbitrare, vocabularul devine proteic, intrând într-un fel de double speak orwellian: libertatea înseamnă sclavie, democratia înseamnă totalitarism, s.a.m.d. 

A apăra Statele Unite de acuza “gândirii unice” nu înseamnă idealizare utopică. În acest sens, se cuvine să-l citez din nou pe Raymond Aron, un pro-american consecvent: “Cât despre societatea americană în ansamblul ei, nu am nici o intentie să spun că este perfectă. Ar fi absurd.”[10] Scurt, America va fi fiind criticabilă, pentru banalul motiv că nici o societate nu e perfectă. Dar nu pentru ceea ce nu o caracterizează: “gândirea unică”!

 

“Industria Holocaustului”

 

Celălalt personaj asupra căruia se opreste îndelung d-l Antohi este Radu Grielescu, unul secundar în economia romanului Ravelstein, dar care capătă cu totul alte proportii – si semnificatii – în eseul său. Imaginea lui, aflăm, “este la fel de răuvoitoare ca portretul-sarjă central”. Trecutul fascist al personajului, din care nu lipsesc crimele, ar fi tusa cea mai groasă în creionarea sa.

Brusc, pe baza intersanjabilitătii infatigabile dintre personaj si model, d-l Antohi “traduce” totul pentru publicul românesc: “Savantul e acuzat direct de crimă. Din ideolog, el devine călău: a ucis cu mâna lui evrei la Bucuresti, i-a atârnat în cârlige la abator, i-a măcelărit si i-a jupuit de vii.” Asadar, prin Grielescu, Bellow ar fi procedat la “diabolizarea lui Eliade”.

Personajul în discutie are într-adevăr câteva date care-l sugerează pe Eliade ca model originar, dar si altele, inspirate – de ce nu? – de alte prototipuri (cum ar fi, de exemplu, dacă neapărat trebuie căutate figuri reale inspiratoare, cel al lui Viorel Trifa[11]). La această aglutinare, se adaugă, fireste, doza de fictiune transfiguratoare. Grielescu e finalmente doar un personaj, nu Mircea Eliade pur si simplu.

D-l Antohi acceptă într-o primă instantă oportunitatea si necesitatea examinării trecutului legionar al istoricului religiilor, inclusiv – se poate întelege – prin literatură, dar imediat îi suspectează pe cei ce-o fac, în spetă pe Bellow, de sarjă caricaturală si de fals intelectual, de intentii defăimătoare. Si toate acestea s-ar întâmpla din pricina unui tezism de care ar suferi romancierul.

În ce-ar consta tezismul? La configurarea lui Grielescu-Eliade, ni se sugerează cu malitie, nu numai “«cursul scurt» de political correctness” a fost îndrumătorul lui Bellow, ci si – si mai ales – “industria Holocaustului”. “Nu e prima dată – scrie negru pe alb d-l Antohi – când «industria Holocaustului» se ocupă de Mircea Eliade.” Romancierul american apare deci ca un fel de “angajat” nou al acestei – cum vom vedea – lucrative branse industriale multinationale, în tovărăsia altora. Cine a mai făcut-o? Când? Unde? Si cum? Sunt întrebări care se impun imediat (pentru că acuzatia planează asupra tuturor celor care s-au aplecat asupra trecutului legionar al lui Eliade), dar pe care d-l Antohi le ocoleste simptomatic. Nu e întâia oară când domnia sa se exprimă în acest fel enigmatic; altădată îi ironiza pe “vânătorii de antisemiti”[12] cărora Eliade, nemărturisindu-si trecutul politic, le-ar fi căzut “pradă”, fără însă a socoti necesar să nominalizeze măcar unul. Printre aceste sugestii sibilinice, nu-i rămâne cititorului decât afirmatia, clară de data aceasta, că între cei multi si misteriosi care s-au ocupat în acest fel “industrial” de Eliade, folosindu-l – asa zicând – ca “materie primă”,  se numără si Saul Bellow.

Dar ce este “industria Holocaustului”, conceptul cu care operează stăruitor d-l Antohi în articolul său? “Studiul” de referintă, pe care îl citează, este lucrarea omonimă[13] a lui Norman Finkelstein. Desi caută să identifice predecesori onorabili care ar fi folosit această sintagmă, eseistul român o utilizează cu încărcătura semantică a lui Norman Finkelstein. În consecintă, “industria Holocaustului” este definită ca fiind “o gigantică operatie de comunicare publică, constructie politică si inginerie financiară” prin care tragedia evreiască din timpul celui de-al doilea război mondial este exploatată samavolnic de un grup malefic, animat de intentii politice nemărturisite si de cupiditate.

Ar fi vorba în primul rând de manipulare în scopul edificării “unor proiecte politice contemporane” inavuabile, nejustificabile, ilegitime. În ce constau aceste “proiecte politice”? Să fie vorba de ceea ce unii numesc “noua ordine mondială”? Enigmă perfectă. D-l Antohi, strategic, îi păstrează “secretul” intact.

Dar “industria Holocaustului” nu e numai atât, adică un proiect politic, prin forta lucrurilor îndepărtat si poate chiar utopic, despre care nu aflăm nimic concret, ci si o activitate cu rezultate palpabile. Are consistentă în imediat, aducând foloase (necuvenite, desigur) celor ce-o practică. Ea lucrează retoric cu suferinta evreiască, dar într-ascuns calculează cu răceală efectele pecuniare rezultate si le exploatează cu rapacitate.  D-l Antohi nu se sfiieste să reia cuvintele lui Finkelstein despre “manipularea cinică si interesată a Holocaustului”, fără să se distanteze în vreun fel de ele.

Ba, câteodată, aduce “argumente” în plus. Pentru a arăta în ce constă concret această “industrie”, domnia sa introduce în demonstratie sintagma “Shoah business”, pe care o prezintă ca pe un echivalent “controversat” al “industriei Holocaustului”, dar pe care nu o respinge. Dimpotrivă, o socoteste “destul de populară”. Mai mult, găseste oportun – sau poate doar amuzant, cine stie – să sugereze ceva si mai devastator: versul din industria divertismentului “There’s no business like show business” poate fi rostit calambureste (adică: “There’s no business like Shoah business”[14]). Într-un asemenea joc de cuvinte ar rezida, se poate deduce, un adevăr ultim: Holocaustul ar fi devenit un fel de exhibitie melodramatică destinată deopotrivă consumului simbolic bine plătit si îndoctrinării perfide adiacente.

Această întrebuintare indemnă a tragediei evreiesti din timpul celui de-al doilea război mondial ar fi început, sustine d-l Antohi, după războiul de sase zile israeliano-arab din 1967. Exact acelasi lucru sustine si Norman Finkelstein: până în iunie 1967 evreii americani si-ar fi “uitat” deliberat tragedia, pentru că nu voiau să supere Statele Unite, unde doreau să se asimileze (“elita evreilor americani «a uitat» Holocaustul nazist deoarece Germania a devenit un crucial aliat postbelic al americanilor aflati în confruntare cu Uniunea Sovietică”[15]). După acest moment, când Israelul devine aliatul fidel al Statelor Unite în Orientul Mijlociu, evreii americani ar fi prins curaj “comunitarist” si revendicativ (cum spune Finkelstein, “după iunie 1967, Israelul a devenit religia evreilor americani”[16]). Pornind de la această ecuatie, se poate întelege cum de evreii, nu numai cei din SUA, ci si cei din Israel, au descoperit în Shoah “o armă ideologică”[17] redutabilă. Holocaustul ar fi fost deci ideologizat, devenind – cum îl traduce d-l Antohi pe Finkelstein în limbajul lui… Roger Garaudy – “versiunea radicală a mitului sionist fondator al statului Israel”. Sau, cum spunea cu alt prilej, atunci, spre sfârsitul anilor ’60, începe “radicalizarea teoretizării Holocaustului”[18]. Atunci s-ar fi pus, deci, bazele “industriei Holocaustului”.

O asemenea “industrie” ar avea însă un cost pe măsură: antisemitismul. Finkelstein afirmă cu aplomb: “ceea ce creează antisemitism este tactica brutală si aventuroasă a industriei Holocaustului”[19]. Altfel spus, n-ar exista antisemitism dacă n-ar exista o asemenea ocupatie. Nu explică însă cum de a existat antisemitism înaintea “cauzei”, adică înaintea acestei “industrii”, apărută, cum am văzut, nu demult. O părere apropiată are si d-l Antohi: “există antisemitism si anti-antisemitism, de multe ori acestea sunt în oglindă si se potentează reciproc”[20]. E usor de dedus că, fără “anti-antisemitism”, antisemitismul ar fi debil, lipsit de energie si avânt, sortit unei extinctii naturale… 

“Toate acestea [despre «industria Holocaustului» - n.m.] – continuă eseistul –  au strânsă legătură cu discutia despre «dosarul Eliade», precum si cu fundalul lor: dezbaterile despre memorie si istorie, responsabilitate colectivă si vinovătie individuală, justitie retrospectivă, reconciliere, Holocaust, Gulag si asa mai departe. Din nefericire, discutiile românesti pe aceste teme cardinale ale istoriei recente sunt prea putin racordate la discutiile internationale si sunt, ca mai toate discutiile publice de la noi, rudimentare si diletante.”

Iată însă că vine, salvator, d-l Antohi si racordează dezbaterea românească a acestor probleme la cea internatională, conferindu-i, în sfârsit, rafinament si profesionalism. Care sunt autoritătile internationale aduse în discutie? Când descoperi în textul său cuvinte precum “versiunea radicală a mitului sionist fondator al statului Israel” nu se poate să nu te gândesti la Roger Garaudy, chiar dacă nu este invocat si chiar dacă, în alt pasaj, renegatul filosof francez primeste o notă proastă din partea eseistului. Să admitem însă că în cazul ideologului comunist convertit la islamism este o eroare de identificare. Rămâne însă ceea ce domnia sa ia drept autoritatea critică în domeniul “industriei Holocaustului”: Norman Finkelstein.

Or, ca si Garaudy, numele lui Finkelstein nu este o noutate în peisajul cultural românesc. Adevărul literar si artistic si-a oferit paginile de mijloc pentru traducerea unui important fragment din Industria Holocaustului, si asta încă înainte ca scandaloasa carte să apară pe piata britanică si americană[21]. Traducătorul lor, Cristian Tudor Popescu, îl vedea, în sapoul de prezentare a textului, pe David Irving – tocmai dovedit negationist de o instantă britanică – validat în demersul său de către Norman Finkelstein. Si întelegerea sa nu era gresită. Satisfactia era însă discutabilă. ….. Si cum C. T. Popescu s-a arătat si un apărător pătimas al lui Garaudy, se poate observa că, atunci când îl prezintă simpatetic pe Finkelstein, e coerent în optiuni… 

Exemplul acesta nu este însă unic. Industria Holocaustului e cunoscută în România de cei cărora li se adresează. Si copios savurată. O face, de pildă, revista neo-legionară Puncte Cardinale, care citează amplu si cu neascunsă satisfactie din acest “incitant studiu” fraze precum: “Campania actuală a industriei Holocaustului urmăreste extorcarea de bani de la tările europene în numele victimelor nevoiase ale Holocaustului, coborându-le statutul moral de martiri la cel de jucători câstigători la cazinoul de la Monte Carlo.”[22] O face de asemenea România Mare. Revista condusă de C. V. Tudor a consacrat un lung serial, difuzat în nouă numere consecutive, prezentării superlative a acestei scrieri a lui Norman Finkelstein[23]. Cartea este socotită aici “o placă turnantă în scrierile despre Holocaust si [care] trebuie cunoscută de toti cei ce vor să fie informati la nivelul Mileniului în care trăiesc”. Pe scurt: o veritabilă revelatie, o carte de învătătură. Dar si o “măciucă” tocmai bună pentru a lovi pe cei care au spus un cuvânt pentru memoria victimelor evreiesti: “«Holocaustul s-a dovedit a fi o armă ideologică puternică.» Ceea ce au stiut si Soros, si Wiesel, când au venit cu ea în România si i-au pus pe români la zid cu ajutorul cozilor de topor din mass-media centrală (întâi a fost, si a rămas GDS-22).”[24] Săgeata otrăvită aruncată înspre revista editată de GDS nu e dealtfel singulară: cei de la 22 sunt de mai multe ori acuzati că “în permanentă îsi umplu coloanele cu suferintele evreilor, dar nu scriu nimic despre suferintele românilor din aceeasi perioadă istorică”[25].

Ajunsi în acest punct, nu putem să nu ne întrebăm de ce publicatii precum România Mare ori Puncte Cardinale s-au regăsit cu atâta evidentă satisfactie în Industria Holocaustului a lui Finkelstein. Răspunsul este, cred, la îndemână: pentru că li se potriveste ca o mănusă. Aceste publicatii se văd confirmate si confortate ideologic de lucrarea în discutie. Avea toată dreptatea Le Monde când, într-un editorial la un “dosar Finkelstein”, califica Industria Holocaustului drept un pamflet si când exprima teama că “stilul ei dezvăluie o stare de spirit funestă care va fi recuperată, nu ne îndoim, de spirite încă mai funeste…”[26] Parcurgând doar titlurile capitolelor din această carte (“Capitalizing the Holocaust”, “Hoaxers, Hucksters and History”, “The double shakedown”), adversarii memoriei suferintei evreiesti au motive să jubileze, văzând cum scrierea se-nvârteste maniacal în jurul stereotipului cupiditătii evreiesti.

Or, România Mare cultivă demult asemenea marote. Si într-un limbaj adesea identic. Acuzatia de “Shoah business” are deja vechime. Iată un exemplu: “Pentru evrei si Statul Israel holocaustul a devenit o afacere înfloritoare, cât si un fel de nouă religie… Nu există campanie mediatică mai bine finantată si care să aducă mai mari avantaje decât legenda holocaustului. […] Asa încât holocaustul a devenit, pe lângă o afacere profitabilă, religie (noul opium al popoarelor) si ratiune de stat (care stim că este chiar deasupra justitiei). Nu e de mirare că organizatiile sioniste reduc la tăcere, prin orice mijloace, pe oricine, indivizi, institutii, publicatii, care pun in pericol reprezentarea «oficială» a istoriei poporului evreu... Să vedem în ce constă acest Shoah-business..., cum a început, cum functionează.”[27] C. V. Tudor spusese si el mult mai devreme ceea ce spune Finkelstein acum: “înclin să cred că Holocaustul n-a fost decât o stratagemă sionistă, pentru a stoarce Germania cam de 100 miliarde de mărci, în 40 de ani, si pentru a tine sub teroare pe oricine nu e de acord cu jugul evreiesc”[28]. Si exemplele pot continua. Ele se pot găsi nu numai în publicatia condusă de presedintele PRM. Ion Coja, colaborator dealtfel la România Mare, a lansat idei similare în cărtile sale: “Dar e timpul să vorbim si despre cei care, evrei fiind, au făcut din antisemitism o afacere, un profit, un gheseft! Care fac din antisemitism o sursă de avantaje, de câstiguri!”[29]

Finkelstein face acelasi lucru: înfierează “exploatarea” financiară si ideologică a Holocaustului de către evrei[30]. Vorbind, apoi, de “dogma Holocaustului”, de “măciuca ideologică” reprezentată de Shoah, de “fabulatiile supravietuitorilor Holocaustului”, de o “frauduloasă deturnare a istoriei” de “hotia reparatiilor pentru Holocaust”, ba chiar de “cea mai mare tâlhărie din istoria umanitătii” (“the greatest robbery in the history of mankind”[31]), etc., el atacă în principal morala celei mai triste lectii a istoriei (memoria Holocaustului), încercând astfel să demonstreze “rapacitatea” organizatiilor evreiesti care, într-un târziu, la capătul unor eforturi tenace, au reusit să obtină reparatii si compensatii pentru supravietuitorii lagărelor de exterminare[32]. Or, ca să-l citez pe istoricul Philippe Burrin, autorul unor cărti de referintă în chestiunea Holocaustului[33], “pentru a fi zugrăvite [organizatiile evreiesti – n.m.] în vampiri, e necesară o imaginatie unică, dublată de o mare miopie”[34].

Finkelstein se plasează astfel în plin negationism. Unul de extremă stângă, prin conotatiile sale antiimperialiste si anticapitaliste, dar si antisioniste, care se potriveste însă deopotrivă extremei drepte. E ceea ce i se impune, de pildă, aceluiasi Le Monde: “o lectură atentă a cărtii lui Finkelstein arată că retorica sa merge în sensul celei a negationismului”, cartea uzând de “alibiurile înselătoare ale noului antisemitism”[35] bazat pe revizionismul istoric. O recunoaste Finkelstein însusi atunci când scrie că  “literatura negationistă nu este lipsită de interes”. El îi împrumută de altminteri chiar vocabularul, cum remarcă un istoric francez care a studiat atent avatarurile negationismului, Florent Brayard[36]. De la Robert Faurisson, seful “scolii” revizioniste, trecând prin David Irving si Roger Garaudy, si până la Norman Finkelstein drumul este cât se poate de drept[37].

Discipol al lui Noam Chomsky, un conspirationist renumit, Finkelstein resuscită si teoria complotului mondial evreiesc. O spune acelasi Philippe Burrin: cartea lui Finkelstein “redesteaptă vechiul mit al conspiratiei evreiesti mondiale si […] oferă un aliment vechilor clisee despre evreul manipulator si cupid”[38]. La fel judecă si Peter Novick (un istoric altminteri apreciat de d-l Antohi), care, într-o recenzie la Industria Holocaustului, socotea că această scriere  reprezintă pur si simplu “aducerea la zi, la nivelul secolului XXI, a Protocoalelor Înteleptilor Sionului”[39]. Căci Holocaustul ar fi devenit o perfidă îndoctrinare a mintilor în scopuri materiale si de putere inavuabile, realizată de evrei în coniventă cu super-puterea mondială de astăzi, Statele Unite ale Americii.

Mai mult, Norman Finkelstein vituperează “comercializarea” Holocaustului, dar cartea sa face acelasi lucru. Industria Holocaustului are – se poate vedea deja din exemplele pe care le-am dat – o strategie a scandalului bine gândită pentru a atrage atentia mediatică. Tonul violent, lipsa nuantelor, atacurile la persoană (cum ar fi cele la adresa lui Elie Wiesel) etc. fac din această lucrare un produs tipător, isteric, care are prea putin de-a face cu rigoarea stiintifică, un pamflet. Si exhibitionismele – se stie – se vând bine. Cum observa acelasi Florent Brayard, referindu-se la scrierea lui Finkelstein si la succesul ei mediatic si comercial, cel putin pe vechiul continent[40], “cartea nu pare să scape marsandizării pe care o denuntă”[41]. 

Devine acum evident, cred, că o carte care contine asemenea idei si un asemenea stil nu este citabilă ca una de referintă. Oricâte eforturi face d-l Antohi de a o legitima, aducând în ajutor nume ca Peter Novick[42], ea nu scapă de încărcătura negationistă si conspirationistă operată de Norman Finkelstein. Pentru aceste motive, Pierre Vidal-Naquet scria cu îndreptătire: “Singurul lucru pe care-l doresc acestei cărti este tăcerea.”[43] Ar fi fost, de bună seamă, cel mai bun tratament.

 

“Aripa «industria Holocaustului» specializată în cazul românesc”

 

D-l Antohi crede însă că e just să invoce această scriere si să-i utilizeze aparatul conceptual si ideile[44]. Si aceasta nu numai pentru a-l apăra pe Eliade de “diabolizarea” la care ar fi fost supus într-o operă de fictiune, ci si pentru a oferi o “explicatie” a polemicilor din ultimii ani derulate în România si în Franta. Conceptul “industria Holocaustului” este astfel dislocat din universul lui originar si mobilizat să “lămurească” cititorul român asupra “ratiunilor” profunde care ar fi stat la baza criticilor aduse lui Gabriel Liiceanu si Nicolae Manolescu.  

Concret, desi eseistul admite că G. Liiceanu si N. Manolescu au comis “gafe monumentale”, cei care au îndrăznit o critică a acestora sunt imediat etichetati ca făcând parte din “aripa «industria Holocaustului» specializată în cazul românesc”, care le-ar fi “considerat dovezi peremptorii de antisemitism”. O asemenea afirmatie se cuvenea probată cu citate din textele celor pe care d-l Antohi îi vizează. Este, în fond, o cerintă obligatorie a oricărui cercetător să-si demonstreze concluziile (acuzatoare, în acest caz) si, nu în ultimul rând, o formă de auto-respect intelectual.

Incomprehensibil pentru mine este si ceea ce urmează în textul domniei sale: “George Voicu, cu sprijin extern, atacă doi corifei ai înaltei culturi românesti contemporane, Gabriel Liiceanu si Nicolae Manolescu: prin asta întreaga cultură înaltă românească din toate timpurile e marcată cu stigmatul antisemitismului”. Nu pot să nu-mi exprim perplexitatea în fata acestei inferente de-a dreptul misterioase: cum adică, dacă i-am criticat pe cei doi “corifei” pentru niste – recunoscute chiar de preopinentul meu – “gafe monumentale”, “întreaga cultură înaltă românească din toate timpurile e marcată cu stigmatul antisemitismului”? 

Nu stiu cum se explică un asemenea salt în generalizare. D-l Antohi nu oferă nici o justificare. Oferă, în schimb, un rationament tipic conspirationist: “toată lumea se gândeste la comploturi si masinatiuni, ba antisemite, ba anti-antisemite.” Nu stiu dacă “toată lumea” gândeste polemica în cauză în termenii teoriei conspiratiei, dar e sigur că d-l Antohi o face.

Fiindcă, potrivit domniei sale, acesti “denigratori” – printre care mă prenumără, desi, în treacăt fie spus, nu m-am ocupat de Holocaust (dar ce importantă mai are atunci când arbitrariul conceptual este suveran?) – sînt organizati într-o retea internatională, sustinându-se reciproc în actiunea lor complotistă anti-românească si aducătoare de multi arginti. Căci, să ne aducem aminte, “industria Holocaustului” înseamnă si “o gigantică operatie de […] inginerie financiară”… Asa se explică, pesemne, prin “sprijin extern”, cum de, într-o Românie aflată în marasm economic, există totusi o “industrie” care merge bine: “industria Holocaustului”… E suficientă o privire fugară asupra presei noastre pentru a vedea cât de “profitabil” este pentru cineva să fie un critic al lui Eliade sau al celor doi “corifei” ai culturii române de azi... Las întocmirea acestui bilant în seama d-lui Antohi pentru a-si putea sustine, cu argumente, asertiunile acuzatoare.

*

E limpede, cred, că, pentru d-l Antohi, romanul în cauză nu este decât un pretext, mesajul domniei sale depăsind cu mult – până la ruperea oricărei legături – textul pe care aparent îl analizează. Eseul său contestă o fictiune. E dreptul d-lui Antohi. Numai că o face cu argumente fictive. Si nu atât pentru a-l combate pe Bellow, cât pentru a propune o fictiune ideologică.

 

- Top -

 


Note:

[1] Sorin Antohi, “Saul Bellow, Ravelstein: fictiune, memorie, istorie. Note pentru publicul românesc”, 22, nr. 34, 21-27 aug. 2001 si nr. 35, 28 aug.-3 sept. 2001.

[2] Ravelstein a fost apreciat de majoritatea criticilor literari ca un roman cu “cheie”, cum au fost dealtfel percepute mai toate romanele lui Saul Bellow (Herzog, Darul lui Humboldt, Iarna decanului), dar un asemenea tratament nu înseamnă egalizare deplină între personaje si fiinte reale, ci doar detectarea modelelor inspiratoare. 

[3] A se vedea în acest sens opinia Antoanetei Ralian, traducătoarea în româneste a romanului. V. România literară, nr. 51-52, 27 dec. 2000 – 9 ian. 2001.

[4] După un episod de stânga din tinerete, Saul Bellow a devenit si a rămas si astăzi un intelectual de dreapta, foarte apropiat de vederile politice ale lui Bloom.

[5] Saul Bellow, “Avant-propos”, în Allan Bloom, L’âme désarmée. Essai sur le déclin de la culture générale [versiunea franceză a The Closing of the American Mind] (Paris, Ed. Julliard, 1987), p. 7.

[6] Ibid., p. 15.

[7] “Political correctness – sustinea d-l Antohi în altă împrejurare, cu aceeasi dispozitie pamfletară – te presează să intri într-o identitate idiosincratică, într-un grup de clone care apartin unei comunităti omogene, de oricare fel ar fi ea, si vrea să te tină acolo în numele libertătii.” V. emisiunea “Orient expres”, TV Antena 1, 30 iun. 2001.

[8] V. emisiunea citată.

[9] Raymond Aron, Spectatorul angajat (Bucuresti, Editura Nemira, 1999), p. 224.

[10] Ibid., p. 226.

[11] Viorel (Valerian) Trifa (1914-1987), teolog ortodox, a fost în tinerete lider al studentilor legionari, iar în 1940 presedinte al Uniunii Nationale a Studentilor Crestini din România. În urma participării active la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, a fost internat la Buchenwald. Mai târziu s-a stabilit în Statele Unite, unde devine episcopul românilor ortodocsi americani, subordonat bisericii ruse. Aici a avut un moment de glorie, în 1969, când a fost invitat, de către Richard Nixon, să binecuvânteze deschiderea lucrărilor Congresului. Mai târziu, în 1983, când autoritătile americane au aflat de trecutul său fascist (si, poate, de faptul că-si găsise sprijin în Securitatea română, cu care stabilise legături), a fost expulzat din SUA. [V. Ochii si urechile poporului: convorbiri cu generalul Nicolae Plesită (Ed. Ianus Inf SRL, 2001)]

[12] Sorin Antohi, în Al treilea discurs (Iasi, Polirom, 2001), p. 84.

[13] Norman Finkelstein, The Holocaust Industry. Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering (London – New York, Verso, 2000).

[14] Expresia aceasta este utilizată, nu fără satisfactie, de Roger Garaudy [V. cartea sa Procesul sionismului israelian. Demascarea conspiratiei sioniste mondiale (Ed. Samizdat, 1999), p. 66], care o împrumută – scotând-o însă din context si radicalizând-o – de la Leon Jick.

[15]Norman Finkelstein, The Holocaust Industry, p. 14.

[16] Ibid., p. 21.

[17] Ibid., p. 31.

[18] V. emisiunea cit.

[19] Norman G. Finkelstein, “Contre la dévaluation de la mémoire”, Le Monde, 2 mars 2001, p. 19.

[20] V. emisiunea cit.

[21] V. Norman Finkelstein, “Industria Holocaustului”, Adevărul literar si artistic, nr. 517, 9 mai 2000.

[22] Gabriel Constantinescu,  “Adevăr istoric sau adevăr politic?”, Puncte Cardinale, nr. 9/129, sept. 2001, p. 5.

[23] Corneliu Florea, “Industria Holocaustului ”, România Mare, nr. 572(29 iun. 2001)-580 (24 aug. 2001).

[24] Corneliu Florea, art. cit., nr. 572, 29 iun. 2001, p. 3:

[25] Corneliu Florea, art. cit., nr. 575, 20 iul. 2001, p. 21.

[26] “Pour la mémoire”, Le Monde, 16 fév. 2001, p. 14.

[27] Tepes, Antonescu, Ceausescu, “Ultimul asalt al sionismului mondial (IV)”, România Mare, nr. 174, 5 nov. 1993.

[28] Corneliu Vadim Tudor, “Biserică sau abator?”, România Mare, nr. 191, 1994.

[29] Ion Coja, Marele manipulator si asasinarea lui Culianu, Ceausescu, Iorga (Bucuresti, Editura Miracol, 1999), p. 150.

[30] Ceea ce conferă noutate si exotism acestui opuscul de 140 de pagini este identitatea autorului: Norman Finkelstein este fiul unor deportati evrei. Apologetii antisemiti ai cărtii se întrec în a arata cu degetul spre cine a scris-o, jubilând: iată un evreu care denuntă exploatarea ideologică si financiară a Holocaustului de către evrei! Ei clamează proba “autenticitătii” si se văd confirmati în “adevărul” pe care-l sustin. Faptul nu arată însă decât că nimeni nu este scutit aprioric, pe motive identitare, de eroare. Michael Friedman, vicepresedintele Consiliului central al evreilor din Germania, avea dreptate când observa: “nu există nimic nou în teza lui Finkelstein, în afara faptului că este un evreu care o spune. Această carte permite să se citeze un evreu cu privire la gândurile pe care antisemitii nu îndrăznesc să le exprime în propriile lor cuvinte.” (V. Arnaud Leparmentier, “Polémique et curiosité en Allemagne”, Le Monde, 16 fév. 2001, p. 26.) Lipsa aceasta de îndrăzneală va fi fiind valabilă pentru antisemitii de aiurea, nu însă si pentru cei din România, după cum se poate vedea din exemplele date.

[31] Norman Finkelstein, The Holocaust Industry, p. 138.

[32] Ideea centrală a lui Finkelstein potrivit căreia reparatiile tardive pe care au reusit să le obtină supravietuitorii Holocaustului sunt un “furt” este însă o insultă izbitoare. Si aceasta pentru că reparatiile de acest tip sunt – moral si juridic – pe deplin îndreptătite. Mai multe bănci si societăti de asigurare, mai ales din Elvetia, n-au restituit zeci de ani banii pe care victime ale Holocaustului îi depuseseră în seifurile lor; au început s-o facă abia atunci când au fost obligate. Or, restituirea nu este un “furt”, ci un gest reparatoriu elementar. La fel, multe întreprinderi germane, care folosiseră în timpul războiului munca fortată, la care au supus evrei si ne-evrei, n-au făcut gestul compensatiilor firesti decât atunci când organizatiile evreiesti au reusit să convingă (inclusiv, adevărat, guvernul SUA) că e drept să-l facă. A cere să primesti ceea ce ti se cuvine potrivit moralei si dreptului din lumea civilizată nu are cum să fie o “tâlhărie”. Si nici măcar “sinistre «reparatii» financiare”, cum consideră d-l Antohi.

[33] Hitler et les juifs (Paris, Seuil,1989) sau Fascisme, nazisme, autoritarisme (Paris, Seuil, 2000).

[34] Philippe Burrin “Une documentation légčre, une posture de justicier”, Le Monde, 16 fév. 2001, p. 27.

[35] V. Le Monde, 16 fév.  2001, p. 14.

[36] V. “Trois questions ŕ Florent Brayard”, ibid., p. 27.

[37] Încadrarea negationistă a lui Finkelstein am făcut-o prompt, încă de la aparitia cărtii The Holocaust Industry. V. George Voicu, Teme antisemite în dicursul public (Bucuresti, Ars Docendi, 2000), p. 137).

[38] Art. cit.

[39] V. Süddeutche Zeitung, 6 feb. 2001..

[40] The Holocaust Industry a fost publicat în iulie 2000 în Anglia si SUA simultan, dar n-a trezit decât un vag interes printre istoricii si specialistii anglo-saxoni în Holocaust. În Statele Unite, cartea a trecut cvasi-neobservată (a generat indirect doar o dezbatere pe tema reparatiilor care se cuvin victimelor Holocaustului). Sase luni mai târziu, pamfletul a fost tipărit în Franta si în Germania, unde mass-media l-au întâmpinat cu multă curiozitate, reactiile fiind totusi mai mult de scandalizare. V. Le Monde , 14 aoűt 2000.

[41] Florent Brayard, art. cit.

[42] Lucrarea lui Peter Novick, The Holocaust in American Life, apărută în 1999, pledează pentru concluzii întrucâtva asemănătoare celor din The Holocaust Industry, dar continutul si stilistica ei sunt sensibil mai moderate, iar argumentatia mai consistentă. Aceasta nu înseamnă că unele din tezele ei nu sunt criticabile. Bunăoară, Peter Novick atacă în cartea sa ideea unicitătii Holocaustului, pe care o consideră “o întreprindere intelectualmente vidă”. După el, atunci când evreii invocă singularitatea tragediei pe care au îndurat-o, ei ar zice: “Catastrofa voastră, contrar catastrofei noastre, este obisnuită; contrar catastrofei noastre, a voastră este comprehensibilă; si contrar catastrofei noastre, a voastră este reprezentabilă.” Finkelstein preia această idee. Si-i conferă un plus de radicalitate. Pentru el, teoria unicitătii ar avea un substrat politic si economic: “La suferintă unică, drepturi unice.” V. si Norman G. Finkelstein, “Contre la dévaluation de la mémoire”, Le Monde, 2 mars 2001, p. 19.

[43] Cf. Jean Birnbaum, “Le débat s’ouvre autour du livre contesté «L’Industrie de l’Holocauste»”, Le Monde, 16 fév. 2001, p. 26.

[44] Departe de mine intentia de a insinua că d-l Antohi procedează aidoma celor de la România Mare sau Puncte Cardinale. Nici nu pun un semn de egalitate între demersul său si cel al lui C. T. Popescu. Compania în care s-a plasat utilizând conceptul de "industrie a Holocaustului" este, sunt convins, involuntară, semnificatia ei comparativă fiind deci limitată de această conditie. "Morala" care se poate desprinde nu tinteste decât la discernământul si prudenta cu care trebuie tratate conceptele si ideile de genul celor finkelsteiniene.

hjs-online, Nr. 12 / 2001

         Erstellt: 15. 11. 2001 - Aktualisiert 20.11. 2001                    

 Back/Înapoi/Zurück: Der Fall Antonescu – Cazul Antonescu