CAZUL ANTONESCU |
Într-un articol serializat în opt numere consecutive ale revistei Sfera Politicii, excelentul politolog care este George Voicu s-a ocupat în detaliu de versiunea româneasca a "paradigmei conspirationiste".1 Nefiind (înca?) publicat în Franta si nici recenzat în Le Monde, articolul nu s-a bucurat de atentia pe care o merita. Avem, însa, rabdare. Scriu "avem" pentru acei cititori neavizati care nu au aflat pîna acum ca George Voicu si subsemnatul facem parte dintr-una si aceeasi conspiratie, pe care, în urma cu aproximativ un an de zile, doamna Ileana Vrancea avea sa o faca publica.
Conceptul de "paradigma" este folosit în prezentul context în sensul sau "clasic" din stiintele sociale. Datoram conceptul lui Thomas Kuhn, care, la rîndul sau, l-a adoptat din stiintele exacte.2 În contextul stiintelor sociale si asa cum este folosita de Kuhn, notiunea de "paradigma" se refera, nu atît la "legi" obiective a caror functionare poate fi depistata, analizata si cuantificata "în conditii de laborator" - de cele mai multe ori imposibil de obtinut cînd analizam fenomene sociale - ci mai degraba la felul cum actiunea unor presupuse legi este perceputa atît de analisti cît si de însisi "actorii sociali". Paradigmele, deci, sînt prin însasi natura lor axiomatice.
Axioma este comuna tuturor celor ce împartasesc aceleasi perceptii ale cazualitatii fenomenului sau fenomenelor analizate, care au în comun aceleasi perceptii referitoare la ce constituie sau nu "dovezi", care folosesc aceleasi metodologii, si -last but not least - care împartasesc aceleasi valori. Tocmai din acest ultim motiv, atunci cînd doua paradigme diferite "se ciocnesc", conflictul dintre ele nu poate fi nicicum rezolvat prin simpla aplicare a procedeelor de "confirmare si/sau infirmare", asa cum se întîmpla în cele mai multe cazuri în matematica sau chiar în logica. Axiomele fiind diferite, ipotezele - singurele care pot fi supuse confirmarii sau infirmarii, - nu pot fi "exportate" dintr-un sistem de valori în altul. De aceea, tot ce se poate pretinde cînd analizam o paradigma diferita de cea proprie este ca ea sa "functioneze" în cadrul proprei axiome. Cu alte cuvinte, asemenea unui roman politist care pleaca de la axioma ca s-a comis o crima, "detectivul" trebuie sa fie capabil sa demonstreze ca a eliminat fara urma de dubiu posibilitatea "sinuciderii", procedînd mai apoi la anchetarea tuturor "suspectilor" si a "amprentelor" lasate de acestia. Un "detectiv" (sau "o detectiva") care examineaza ipoteze ce contrazic însasi "paradigma crimei" se va face de rîs daca "victima" se dovedeste a fi bine-mersi la Copacabana. Un "detectiv" (sau o "detectiva") care falsifica evidentele se va gasi într-o situatie mai grava: îsi va pierde clientela. Nici "procurorul" sau "procuroarea" care îsi va însusi asemenea evidente si le va prezenta tribunalului, nu va sta mult mai bine. Cu conditia, bineînteles, ca respectivii, "detectiv" sau "detectiva", "procuror" sau "procuroare", sa nu se fi aflat deja la pensie, "auto-reactivîndu-se".
Acesta din urma, voi demonstra în cele ce urmeaza, este exact cazul doamnei Ileana Vrancea. În articolul sus-mentionat, George Voicu analizeaza "paradigma conspirationista" asa cum este ea oglindita în perceptiile unor formatiuni politice antisemite si a unor indivizi (înregistrati sau nu în asemenea formatiuni) care pleaca de la axioma ca o conspiratie mondiala iudeo-masonica-bolsevic-globalist-capitalista are ca tinta îngenuncherea si distrugerea României. Mai modesta, doamna Vrancea vede o conspiratie, daca nu identica atunci foarte asemanatoare, actionînd împotriva "adevaratilor democrati" si a "adevaratelor traditii democratice românesti", recurgînd în acest scop la un "binom" bazat pe "dubla evacuare": "evacuarea democratiei si militantismului libertar/antisovin din istoria si cultura nationala, si evacuarea componentei naziste din politica de stat a sistemului comunist". În acest scop, potrivit doamnei Vrancea, se purcede la "cosmeticizarea liderilor antisemitismului de stat, genocidar sau doar propagandistic".3 Sa observam, deocamdata, ca doamna Vrancea se pune într-o pozitie extrem de fragila: daca numai una dintre componentele binomului (indiferent care dintre ele) poate fi infirmata, întreaga "constructie" se prabuseste. Voi demonstra, însa, ca ambele componente sînt atît lipsite de logica interioara cît si de probitate intelectuala.
Înainte de a face acest lucru, merita sa mai zabovim asupra introspectiei conceptuale pe care Voicu o face "paradigmei conspirationiste". Efortul, asigur cititorul, este cu atît mai productiv, cu cît el implica si o doza importanta de ironie: în timp ce un politolog român (sa mai adaug neaos-majoritar) "demonteaza" paradigmele conspirationiste locale, acestea sînt îmbratisate de o cercetatoare evreica, cu resedinta actuala la Ierusalim, care mai vine si în apararea unui fost membru al guvernului condus de Ion Antonescu.
"Paradigma conspirationista", scrie Voicu, "rezida nu în afirmarea existentei conspiratiei în istorie, ci în reducerea istoriei la conspiratie, la un sir neîntrerupt si suveran de uneltiri, de conjuratii". As observa ca "istoria" însasi fiind un sir (nu întotdeauna neîntrerupt) de întîmplari selectate de "istoric" pentru relevanta lor, observatia se va aplica si în cazul mai izolat al unui "crîmpei de istorie" supus introspectiei. Voicu nu neaga (cum ar putea sa o faca?) posibila existenta a unor conspiratii sau conjuratii în istorie, dar observa pe buna dreptate ca acestea sînt "plurale, [si] nu reductibile la un agent conspirational unic si consecvent". Ceea ce singularizeaza "paradigma conspirationista" de altele este tocmai faptul ca ea "concepe si consacra conspiratia ca unic factor explicativ al evolutiei lumii (sau al unei chestiuni istorice anume)". Este exact ceea ce face doamna Vrancea în articolul de care ne vom ocupa.
"Devenirea lumii", mai observa decanul facultatii de stiinte politice de la Universitatea Bucuresti, "apare astfel ca fiind întotdeauna premeditata si produsa de acelasi conspirator omnipotent si malefic". Cum se va observa însa, identitatea "omnipotentului conspirator" variaza la doamna Vrancea de la caz la caz - nu însa si axioma conspiratiei. Subsemnatul a fost metamorfozat în aceasta magulitoare omnipotenta numai în urma publicarii unui articol în revista Sfera Politicii în anul 1998. Dar de "conspiratie" doamna Vrancea vorbeste de o buna bucata de vreme. "Paradigma conspirationista", mai remarca Voicu, presupune existenta unei premeditate operatii care, prin definitie, este una "ascunsa, criptica, impenetrabila", bazata pe un "scenariu" ce este, bineînteles, si "un strasnic secret". Conspiratorul - sau mai bine zis "conspiratorul-sef" - "are si o dimensiune simili-religioasa, statutul sau fiind apropiat de cel al unui zeu. Un zeu rau, întrucîtva decazut, dar nu mai putin puternic si periculos." Ajuns la acest punct, ar trebui sa ma înclin adînc în fata cititorului si sa ma prezint: Michael Shafir, analist principal pentru Europa Centrala si de Sud-Est, Radio Europa Libera/Radio Libertatea, Praga, fost sef al defunctei sectii române de cercetare la acelasi post de radio la München. Un detaliu nu lipsit de relevanta, cum se va observa.
Noroc însa ca maleficii sînt contracarati de cei "buni", cei capabili sa vada "dincolo de ceea ce e vizibil pentru toata lumea" si care ""stiu" ceea ce multi nici macar nu pot banui". Avem deci de-a face cu o "trufie a inteligentei" combinata cu "trufia faptei": insistînd asupra dezvaluirii întregului "adevar", Initiatul (sau Initiata) în secretele "paradigmei conspirationiste" da dovada de "un act de bravura extraordinar, un act de invidiabila vitejie, de neîntrecut eroism". El/ea îsi asuma în felul acesta "deschis" si chiar "provocator" niste "riscuri enorme". Dar o face mînat/a de sentimentul datoriei, unul care (se va vedea) cheama la afirmarea unui "minim obligatoriu". "Cei care spun "adevarul" despre conspiratia care domina lumea", scrie în continuare Voicu, "apar astfel ca un fel de eliberatori, de salvatori, de mîntuitori... Demascatorul zeului rau e si el un fel de zeu (sau semizeu), dar unul bun." In cazul specific al doamnei Vrancea, domnia sa se substituie chiar Atotputernicului si Unicului, ba îl si întrece!
Nu pot, desigur, cita în întregime articolul lui Voicu, dar sper ca am stîrnit curiozitatea cititorului îndeajuns. Nu pot, însa, sa nu ma refer la o ultima remarca a autorului în acest context. "Paradigma conspirationista", observa Voicu, prezinta o deosebita si chiar naturala atractie pentru cei ce au afinitati cu ideologia comunista, comunismul însusi nefiind decît "o veritabila cultura a conspiratiei".4
În acest context, cîteva ultime observatii preliminare. Nu stiu daca "convertirea" doamnei Vrancea de la comunism la... (la ce, oare? Domnia sa îmi pare foarte similara cu "tranzitia" - se stie numai de unde a plecat!) implica astazi si frecventarea unor rabini. Fiind agnostic, unul dintre "rabinii" mei este Rabin...dranath Tagore. De la el am învatat ca "stelele nu raspund licuricilor", cu atît mai putin unor licurici frustrati de aspiratii academice neîmplinite. Îl înteleg, asadar, perfect pe istoricul Jean Ancel, care refuza sa dea oricît de mica importanta acuzelor doamnei Vrancea la adresa sa. Dar în ceea ce ma priveste, am prostul obicei de a-mi respecta promisiunile. Si (o spun cu regret) am promis ca voi raspunde doamnei Vrancea. Daca o fac numai la un an de la aparitia articolului domniei sale, am doua motive: mai întîi, "respect" aproximativ aceeasi distanta "temporala" pe care si-a luat-o doamna Vrancea pîna a reactionat la articolul meu. Apoi, asa cum am mai aratat, sînt în cursul elaborarii unei carti si nu am vazut nici un motiv sa întrerup scrierea acesteia pîna cînd nu am terminat sa "acopar" acea parte pe care îmi propusesem sa o duc la capat. Dar mai exista si un al treilea motiv: au trebuit sa treaca cîteva luni pîna cînd am avut acces la materiale aflate în biblioteci bucurestene spre care nu ma puteam deplasa. Multumesc pe aceasta cale acelor prieteni si prietene care si-au sacrificat timp pentru a ma ajuta.
În sfîrsit, o ultima remarca. "Normal" ar fi fost sa trimit acest articol spre publicare revistei România literara în numele "dreptului la replica". Într-un trecut mai îndepartat, revista a respectat aceasta democratica cutuma. Mai recent, nu numai ca a refuzat sa o faca, dar nici macar nu a catadicsit sa-mi dea de stire, o "reactie" a mea la un editorial al domnului Nicolae Manolescu gasindu-si în cele din urma "refugiul" în admirabilul Observator cultural. Drept care, nu m-am mai obosit.
Tin sa cer din capul locului scuze cititorilor pentru lungimea replicii mele. Ea a fost impusa de proportiile "dosarului" (adevarat Dosar!) publicat în România literara. Concomitent, tin sa multumesc Sferei politice care "gazduieste" replica mea. Pentru facilitarea publicarii articolului, si constient fiind de faptul ca pîna si rabdarea celui mai interesat cititor are limite, l-am divizat în cinci sectiuni. Prima se va ocupa de "paradigma conspirationista" a doamnei Vrancea, împrumutînd o paralela pe care Leon Volovici a facut-o între acea paradigma si "procesele-teatru" staliniste din anii treizeci si de mai tîrziu. A doua sectiune introspecteaza "capacitatea" cercetatoarei de la Ierusalim de a întelege concepte din stiintele sociale pe care are hutzpa (termenul ebraic pentru tupeu) de a le critica si "demonta". În cea de a treia sectiune ma voi ocupa de felul în care doamna Ileana Vrancea întelege sa faca fata propriului trecut, în timp ce imputa altora "trecuturi" si/sau afiliatii sau simpatii ideologice, nascocite în cea mai pura traditie a "Sectiei de propaganda" a C.C. Penultima sectiune a articolului reia problema "reabilitarii" lui Ion Petrovici în lumina celor afirmate de doamna Vrancea în critica adusa articolului meu, acceptînd drept juste unele din remarcile domniei sale, respingînd marea lor majoritate si invitînd-o sa-si asume responsabilitatea fata de multiplele falsuri din articolul domniei sale. În sfîrsit, sectiunea finala încearca sa elucideze misterul "popularitatii" argumentelor produse de cercetatoarea de la Ierusalim.
Lung? Da, mult prea lung. O stim însa, deja de la Josephus
Flavius: "razboaiele evreilor" sînt complicate.
Sa începem, deci, urmarirea "demonstratiei" pe care o încearca vajnica cercetatoare. Si sa facem acest început tocmai... disculpînd-o. Doamna Vrancea citeaza o "informatie emisa de Europa Libera în noiembrie "97" în care subsemnatul ar fi afirmat, referindu-se la încercarea procurorului general al României de a începe procesul de reabilitare al unor demnitari ai guvernului Antonescu: "Dupa o asemenea logica, nici procesele de la Nürnberg si nici procesul Eichmann nu ar mai fi fost justificate. Si aceia au avut un "Conducator" cu responsabilitati constitutionale [sic!] depline!".
Informatia "emisa", pasamite, de Europa Libera n-a fost niciodata difuzata. Doamna Vrancea, însa, are circumstante mai mult decît atenuante. Dînsa preia informatia dintr-o scurta nota reprodusa de revista 22, care îmi atribuia afirmatia respectiva, si adauga doar ironicul "sic" între paranteze. Am încercat tardiv sa clarific circumstantele aparitiei afirmatiei ce nu îmi apartine într-o scrisoare trimisa revistei. O faceam la scurt timp dupa publicarea de catre Ileana Vrancea a unei noi aberante exemplificari a obsesiilor conspirative de care sufera cercetatoarea în cauza. Desi publicarea scrisorii mele fusese anuntata de revista 22, ea nu s-a produs niciodata. Redactorul-sef, într-un mesaj electronic catre subsemnatul, afirma ca scrisoarea ar fi fost deja publicata în România literara, ceea ce nu a fost nicicum cazul. Am retrimis scrisoarea, pe care doamna Adamesteanu, vorbind cu un amic comun, afirma ca nici nu ar fi vazut-o, ceea ce contrazicea explicatia privind nepublicarea ei. Redactia 22 n-a reactionat. Merita, cred, într-o nota de subsol, sa reproduc acest document.5 În rechizitoriul doamnei Vrancea, aceste comentarii apar în capitolul intitulat "Ce mi-e Petrovici, ce mi-e Eichmann". În mesajul catre cîtiva amici ajuns cu inexplicabile "adaugiri" în paginile revistei 22 fara aprobarea subsemnatului, nu se facea însa vreo legatura între afirmatiile Presedintelui Emil Constantinescu referitoare la intentia reabilitarii unor demnitari antonescieni si "cazul Petrovici". Constantinescu nu figura nicicum în acel mesaj, Petrovici cu atît mai putin. "Deductiile" cercetatoarei din Ierusalim îi apartin în întregime, nimic din cele publicate de revista 22 nejustificîndu-le. Cum vom vedea, nu este o inocenta "scapare".
Daca Ileana Vrancea începe prin a ma pune implicit în rîndul celor ce minimizeaza Holocaustul ("ce mi-e Petrovici, ce mi-e Eichmann") si explicit în fruntea campaniei contra reabilitarii eroului (unul oarecum tardiv, dupa cum se va vedea) domniei sale, ea încheie paragraful prin citarea aprobatoare a unui adevarat minimizator al Holocaustului - l-am numit pe Nicolae Manolescu si apararea lui Roger Garaudy, de care m-am ocupat în articolul6 ce i-a oferit doamnei Vrancea prilejul exprimarii publice a resentimentelor contra subsemnatului. De fapt, potrivit celor indicate de domnul Solacolu, însasi publicarea articolului doamnei Vrancea paralel în revista Dialog din Germania si în România literara, are loc "la cererea domnului Manolescu ".7 Un "detaliu" deloc neglijabil.
Îmi permit sa vorbesc despre aceste resentimente, informat fiind de anumiti apropiati ai cercetatoarei, si, cîndva, si ai mei. Ceea ce azi nu mai este cazul. Ca "umbra" pe care subsemnatul a lasat-o la Ierusalim si, în general, cele peste doua sute de articole stiintifice pe care le-a semnat, nu se prea împaca cu "tezele" doamnei Vrancea despre România anilor interbelici este adevarat. Si ar fi o ipocrizie sa afirm ca regret daca aceasta stare de fapt a împiedicat-o pe doamna Vrancea sa-si realizeze tardive aspiratii academice. Curios, însa, subsemnatul devine deodata, ca sa folosesc reusita paralela a lui Leon Volovici8, "sef de lot" al denigratorilor României "democrate" si al "adevaratilor" democrati români de ieri si de azi - el însa lipsind cu desavîrsire în antecedentele "rechizitorii" lansate de doamna Vrancea la adresa altor pseudo-denigratori în trecut.9
În acelasi paragraf, cercetatoarea se refera si la Iosif Constantin Dragan, cititorul fiind lasat sa înteleaga ca subsemnatul, în loc sa se ocupe de antisemiti veritabili ca domnul pseudo-profesor (o fi singurul impostor academic?) a carui universitate purtîndu-i ilustrul nume a fost de curînd aprobata de autoritatile române (nu sub guvernul FSN si nici sub presedintia domnului Ion Iliescu10), ar fi neglijat în scrierile sale "semnalele de alarma" ale colaborarii FSN-Iliescu-Dragan. "Neglijat" este un cuvînt benign. De fapt, cercetatoarea din Ierusalim contrasteaza "alertarea" congresmenilor americani si a ziarului Le Monde cu "tacerea" subsemnatului în privinta acestora din urma.
Doamna Vrancea îmi atribuie, deci, "alertarea" acestor congresmeni si a publicatiei franceze. Sînt magulit - dar nevoit sa specific ca în ambele cazuri, nu am avut nici un aport. În schimb, la capitolul "tacerilor", doamna Vrancea mai aminteste lipsa reactiilor subsemnatului fata de atitudinile antisemite si rasiste ale cotidianului FSN-ist Azi sau fata de colaborarea Petre Roman-Partidul România Mare (PRM) din acei ani. (În paranteza fie spus, respectivul cotidian nu mai e FSN-ist, sau PDSR-ist azi, dar antisemit tot a ramas, mai ales sub actualul redactor sef, Ion Cristoiu). Mai mult, scrie: "N-a fost alertata lumea nici în 1993, cînd ministrul adjunct al culturii onora în calitatea sa oficiala, ceremonia de dezvelire a primului bust menit sa-l imortalizeze pe Maresal [Ion Antonescu] sub regimul Iliescu" si nici premierea, sub regimul Iliescu si guvernarea Roman, a "doua publicatii instigatoare la pogrom."
Doamna Vrancea este astazi (pentru a-i folosi propria sintagma din rechizitoriul la adresa lui Leon Volovici si Jean Ancel11), o "pensionara libera, într-o tara libera." Are, deci, timp de documentare. Înainte de a deveni pensionara, ocupase, de altfel, un post de cercetator12 la un institut afiliat Universitatii Ebraice, aflat la o aruncatura de bat de Bibioteca Centrala Universitara. La aceasta biblioteca se gasesc carti care ar fi scutit-o de ignoranta de care face dovada. Iar în cladirea celuilalt "campus" ierusalmit, aflata pe Muntele Scopus, ar fi putut cerceta colectia publicatiilor institutului de cercetari al Europei Libere gazduita de Institutul de Cercetari Ruse si Est Europene. Ce ar mai fi ramas însa din "paradigma" domniei sale?
Sa începem cu domnul Dragan, si sa o facem mergînd, cronologic anapoda, cum se prea-bine cuvine în orice reactie la afirmatiile doamnei Vrancea. În ultimul articol în care m-am ocupat de acest personaj, aparut în 1997,13 doamna Vrancea ar fi putut gasi nu mai putin de doua pagini (373-374), precum si o multime de alte referinte raspîndite pe parcursul articolului, inclusiv documentarea (luata din paginile "serioase" ale Academiei Catavencu, pe care "profesorul" nu le-a dezmintit nicicînd, dupa cît sînt informat), potrivit careia Dragan ar fi fost recrutat de serviciile Securitatii în anii "50. Tot acolo ar fi gasit referinte la statuia lui Antonescu de la Slobozia (si nu numai, vezi infra)) sau participarea lui Mihai Ungheanu - pe atunci avînd calitatea de secretar de stat la Ministerul Culturii - la ceremonia dezvelirii acestui monument. Ramîne sa asteptam, la rîndul nostru, reactiile doamnei Vrancea la dezvelirea bustului maresalului la Iasi, în "Cimitirul Eroilor", în anul de gratie 2000, anuntata la Radio Bucuresti în ziua de 8 iunie. Daca nu ma însel, evenimentul are loc sub o guvernare care numai FSN-ista nu este. Asteptam si reactiile doamnei Vrancea la "explicatiile" recent oferite de un fost ministru în guvernul Radu Vasile, actualmente ambasador al României pe lînga Comunitatea Europeana - l-am numit pe domnul Alexandru Herlea - care, raspunzînd unor proteste fata de acest ultim eveniment, a afirmat ca Antonescu "a salvat" evreii din România.
"Abia în 1997 se trezeste Shafir?" - o aud parca pe doamna Vrancea de la Ierusalim. Vorba domniei sale (vorba despre care vom mai sta de vorba): "unde a fost domnul Shafir pîna acum?". Ar fi putut deschide, însa, volumul editat de Joseph Held în 1993, unde, pe lînga personajul Dragan, ar fi gasit si urmatoarea afirmatie: "Astfel, FSN a devenit prima formatiune politica care a încurajat xenofobia, o xenofobie care, pentru început, era directionata contra Occidentului si contra celor suspectati de a reprezenta valorile acestuia."14 Înca din 1990, în saptamînalul institutului de cercetare al Europei Libere ce se numea pe atunci Report on Eastern Europe, scriam ironic despre afirmatiile iliesciene cum ca o "rebeliune legionara" fusese în pregatire - afirmatii facute pentru a justifica celebra mineriada din iunie, precum si despre celebra sintagma a tipografiilor de pretinsa falsificare de "bani legionari". Articolul se încheia cu sub-titlul "Cine este fascist?", trasînd o clara paralela între cohortele FSN-iste si huliganii anilor 1930.15 Aceasta nu o împiedica pe doamna Vrancea sa afirme, falsificînd contextul afirmatiilor mele ca as nega "consecintele mortale ale represiunii organizate de Securitate, atît aceea a mineriadei iliescience, cît si aceea ceausista."16
Este adevarat, nu pot pretinde ca meteahna citarii în afara contextului (egala cu fabricarea de citate) îmi este aplicata numai mie. Mai recent, s-a ocupat de aceasta meteahna a doamnei Vrancea Edgar Reichmann, într-un articol-raspuns publicat în România literara.17 Ea dateaza, dupa cît se pare, de multa vreme. Nu am citit studiul Ilenei Vrancea despre George Calinescu, aparut sub titlul Între Aristarc si Bietul Ioanide. Dar Paul Goma, mai degraba admirator decît detractor al cercetatoarei, relateaza cît de consternat a fost cînd un amic i-a pus la dispozitie un articol în care demonstra ca "Ileana Vrancea falsificase, manipulase citatele cu care îi daduse la cap lui Calinescu în cartea-i celebra." Neîncrezator la început, Goma ajunge totusi la concluzia ca "Asa cum arata articolul, acum, da, e credibil - fiindca demonstreaza manipularea citatelor (ba chiar o confuzie monstruoasa: I.V. îl acuza pe Calinescu de a-l fi atacat pe Lovinescu pentru...canibalism, cînd era vorba de Eugen Ionescu! - si nu era acuzatie...)." În continuare, disidentul român face o marturisire nu tocmai irelevanta - dupa cum vom observa: "Mai era însa ceva: Monica Lovinescu. Eu o credeam pe Ileana Vrancea, în urma recomandarilor repetate ale Monicai - ori Monica era fiica tatalui, la a carui reconsiderare pusese un umar hotarîtor si tovarasa de la Lupta de clasa...Iar ostilitatea si a ei si a lui Virgil Ierunca fata de Calinescu nu mai avea nevoie de demonstratie."18 Vechile metehne persista, dupa cum se vede. Într-adevar, doamna Vrancea nu ezita sa produca "citate" care "peticesc" laolalta ceea ce domnia sa urmareste sa demonstreze.
Departe de a se rezuma la falsul (indiferent daca prin omitere sau comitere, pentru a ramîne fideli sintagmelor cercetatoarei19) cazului "mineriadelor", potrivit doamnei Vrancea m-as face vinovat de a fi "pastrat o totala tacere... atunci cînd oficiosul guvernamental Azi îsi lansase în aprilie 1990 din primele numere de la aparitie, campania de reabilitare a Maresalului Antonescu"; sau de a nu fi reactionat "nici atunci cînd, paralel cu campania de reabilitare a Maresalului, oficiosul Azi si-a lansat ofensiva punitiva împotriva oamenilor politici, scriitorilor, istoricilor care au denuntat la timp "propaganda filo-nazista retroactiva în favoarea lui Ion Antonescu" (Corneliu Coposu), "draganismul în care legionarii si comunistii s-au asociat în a instrumentaliza memoria lui Antonescu în lupta pentru consolidarea totalitarismului" (Serban Papacostea)" sau la curajoasele atitudini ale lui Andrei Pippidi, batjocorit de acelasi oficios (sublinierea autoarei).
S-o luam din nou una cîte una. De cîrdasia fesenist-draganista am început sa ma ocup înca din iunie 1991, în articolul "Antisemitism fara evrei în România", publicat ulterior si într-o culegere de articole în volum.20 Sa nu fi gasit libera pensionara nici unul din ele în biblioteci? Reluam în acel articol ridiculizarea afirmatiilor iliesciene despre "legionarismul" oponentilor lor politici si afirmam ca folosirea armei antisemitismului este o continuare a politicii ceausiste. Ileana Vrancea stie prea bine - deoarece citeaza, desi trunchiat si din nou fals - ca m-am ocupat de acel antisemitism ceausist înca din 1983.21 Are însa "grija", atunci cînd se refera la acel articol, sa elimine orice mentiune facuta despre Dragan ca fiind personajul ce manipula din culise si sprijinea "grupul Barbu". Altfel, cum as deveni deodata un colaborator prin omisiune al acestui grup? Îsi permite însa, tocmai domnia sa, sa reproseze altora manipularea si amputarea citatelor.
Articolul "Antisemitism fara evrei în România" mai descalifica si manipularea asa-zisului pericol legionar prin fabricarea unor "evidente" de genul manifestelor rasarite la Bacau si la Iasi si sustinerea acestor matrapazlîcuri de catre ziarul Adevarul, demn continuator, pe atunci (si nu numai!), al Scînteii. Nimic din toate acestea în "opera" doamnei Vrancea cu referire la subsemnatul - în schimb îsi asuma unilateral criticarea acestor manipulari.22 "Minimumul obligatoriu" i-ar fi cerut unei cercetatoare sa... cerceteze înainte de a face afirmatii într-un sens sau altul. Dar, sa repetam - cum ramînea, atunci cu "paradigma"?
Tot în acel articol, daca l-ar fi citit (sa nu mai vorbim de citat!), doamna Vrancea ar fi putut gasi o referinta la ziarul Azi , care publica (sau mai bine zis relua o mai veche insinuare) un articol de Dragan în care Goma era "iudaizat" în Pavel Efremovici si ridiculizînd încercarea lui Petre Roman de a-si publica certificatul de botez ortodox în cotidianul cu pricina. De altfel, si în alte articole m-am referit la încercarile FSN-ului, în paginile ziarului Azi, dar si a altor publicatii (Dimineata, Viata capitalei ), de a-si demoniza adversarii politici, transformîndu-i, de exemplu, pe Doina Cornea în Doina Juhasz-Kocsis sau pe Ion Ratiu în Rácz Janos. Tot ce ar fi trebuit sa faca doamna Vrancea pentru a se edifica, ar fi fost sa deschida paginile articolului "Realism schöpflinian si realitati românesti", aparut în februarie 1991. Ar fi gasit acolo calificarea articolului din Azi aparut sub semnatura lui Ion Coja în primul numar al cotidianului drept "pur si simplu rasist în referintele sale la unguri". Si tot acolo ar fi putut gasi o nota referitoare la articolele domnilor Pippidi si Papacostea, pe care, vezi Doamne, as fi dorit sa le îngrop în cine stie ce "gaura orwelliana". De altfel, la aceste articole m-am referit si în lucrarea mai sus-citata din volumul editat de Randolph L. Braham.23 Cîta nesansa ca cercetatoarei de la Ierusalim nu i-au cazut ochii nici pe referinta pe care o faceam în acelasi context la domnul Pippidi în articolul "Maresalul Ion Antonescu si politica româna", aparut în RFE/RL Research Report (noul nume al saptamînalului institutului münchenez de cercetare) în februarie 1994! Si ce ghinion ca nu a gasit macar traducerea acestui articol în limba germana, publicata în Europäische Rundschau (Viena) nu mult dupa aceea!24
Dar parca aici se opreste ghinionul? Doamnei Vrancea nu i-a cazut sub mîna nici recenzia universitarului american Nicolae Harsanyi, care, în 1998, scria analizînd volumul editat de Braham cu un an înainte: "Cartea se încheie cu un amplu studiu 'Reabilitarea post-comunista a Maresalului Antonescu: Cui Bono?'" de Michael Shafir. Raspunzînd întrebarii puse în titlu, articolul face lumina în aparentele complicatii ale politicii românesti la ora de fata. Autorul arata ca influenta anumitor operatori politici, precum Vadim Tudor si Adrian Paunescu, se datoreaza legaturilor lor cu fosta Securitate, cu cercurile nationaliste lafaite în nostalgia "epocii de aur" a terorii ceausiste. Sprijiniti de I.C.Dragan, aceleasi personaje sînt active în propagarea cultului Maresalului Antonescu. Shafir demonstreaza ca renasterea cultului nu este decît un paravan pentru "fortele trecutului, [folosit] în scopul subminarii imperfectei democratii române" (p.393) si pentru a-si conserva dominatia politica din anii post-1989. "Figura lui Antonescu le serveste atît drept model legitimizator, cît si drept reteta pentru un viitor în care valorile comuniste si-au pierdut relevanta, dar puterea politica s-ar putea baza pe etnocentrism, combinat cu o anumita masura de populism" (p.390)... În plus, Shafir nu uita sa mentioneze ca eforturile acestor istorici revizionisti nu sînt limitate la [reabilitarea] regimului Maresalului Antonescu, ci se focalizeaza de asemenea pe exonerarea Garzii de Fier, amîndoua [încercari de reabilitare] bazîndu-se pe afirmatia ca istoriografia comunista i-ar fi 'distorsionat.'"25
În "Antisemitism fara evrei în România", doamna Vrancea putea gasi cu usurinta referinte la atitudinea lui Corneliu Coposu. Dar si referinte la atitudini mai putin laudabile în paginile Dreptatii, care, daca ar fi fost citate, ar fi stînjenit oarecum "paradigma". De altfel, un articol-continuare al "Antisemitismului fara evrei", publicat si el în saptamînalul institutului unde lucram, trecea în revista laudabile reactii din rîndul intelectualilor si politicienilor democrati (pe atunci) la antisemitismul ce îsi facea din nou aparitia, citînd, printre altii, din nou pe Coposu, declaratia Frontului Democratic Antitotalitar (precursor al Conventiei Democrate), precum si pe nimeni altul decît Nicolae Manolescu.26
Doamna Vrancea n-a "vrut" sa gaseasca în nici unul dintre articolele mai sus citate, referiri la rusinoasa participare a lui Ungheanu la ceremonia de la Slobozia. Daca s-ar fi caznit, le-ar fi gasit la pagina 26 a articolului despre reabilitarea lui Antonescu si la pagina 62 a versiunii germane. Dar, minune, nu a "descoperit" aceste referinte nici macar în articolul din volumul editat de Braham, unde figureaza la pagina 366. În mod similar, doamna Vrancea ar fi putut gasi o referinta la premierea revistelor vadimtudoresciene în articolul subsemnatului "Partidul România Mare", aparut în noiembrie 1991 - prima ampla analiza a acestei formatiuni politice publicata în Occident, daca nu ma însel - si nu ma însel.27 Acest articol, precum si multe articole ulterioare sînt azi mentionate în toate lucrarile de referinta la subiectul "extremism post-comunist românesc" publicate în Occident. Citarea exhaustiva a acestor lucrari ar ocupa prea mult spatiu tipografic, dar din lipsa de modestie, indic totusi în subsol doua dintre acestea.28
Îmi este imputata si trecerea sub tacere a rolului jucat de Petre Roman în zamislirea revistei România mare, ca si, de altfel, functia de "dirijor al orchestrei Vetrei românesti" exercitata de Roman la 1 decembrie 1990. Dar ambele au fost mentionate în articolele "Partidul România Mare" si, respectiv, "Realism schöpflinian...", deci în 1991. Poate doamna Vrancea gasi o analiza anterioara acestor referiri publicata în Occident? De atunci, acestea au fost amintite în repetate rînduri în articole publicate de subsemnatul. În afara volumului deja mentionat editat de Braham în 1997, cercetatoarea ar fi putut gasi largi referinte într-un volum editat de acelasi "scholar" american în 1994 (unde Roman este numit "nasul" PRM), iar, cu un an mai devreme, în volumul editat de Joseph Held.29 Între acestea, au mai existat si altele, publicate în analizele subsemnatului din revistele institutului de la München, precum si în saptamînalul Transition publicat de Open Media Research Institute la Praga, care au urmarit evolutiile si involutiile relatiilor dintre PRM si FSN sub repetatele sale schimbari la fata si denumire.30 Repet: toate aceste saptamînale (cînd mai "traiau"), se primeau la bibliotecile universitare de la Ierusalim si îmi vine greu sa cred ca niciunul din volumele deja mentionate, sau cel "în cestiune" aparut în 1999, - anul în care sînt supus rechizitoriului vrancean - nu se gasesc în bogata biblioteca a aceleiasi universitati.31
Doamna Vrancea ar putea, eventual, argumenta ca nu cunoaste limba engleza. Dar domnia sa se aventureaza sa "citeze" din lucrari în aceasta limba si se crede capabila sa înteleaga nuantele ei. Cine scrie "Filadelfia" în loc de Philadelphia, ar trebui, totusi, sa aiba o oarecare reticenta înainte de a purcede sa "judece" nu numai lucrarile altora, dar si nuantele din text. Pe buna dreptate o sfatuia Victor Eskenasy, într-o prima reactie strict personala la "rechizitoriul" vrancean, sa-si achizitioneze un bun dictionar englez-român.32 Comic, doamna Vrancea se autociteaza totusi în postura de autor de lucrari în limba engleza, într-un biet cotidian israelian. Nu am cum sa stiu daca acele articole i-au fost sau nu traduse. Mai cunosc un articol în limba engleza al domniei sale într-o publicatie academica israeliana,33 dar, daca nu ma însel, cam atît a reusit doamna Vrancea în cei cam 15 ani de cînd a parasit România. "Performanta" academica a "profesorului" Vrancea la scara internationala pare caragialesca. Splendida, dar lipseste cu desavîrsire. Ceea ce ar explica - daca nu legitima - frustrarile si ofensiva purtata de Ileana Vrancea contra unei liste întregi de "who is who", autori cu renume mondial, care au publicat lucrari despre România?
Sa ne mai mire ca un Stephen Fischer-Galati este plasat de doamna Vrancea în aceeasi categorie cu un Kenneth Jowitt, performanta echivalenta trasarii semnului de egalitate între Alecsandri si Nichita Stanescu? Ambii autori americani nu sînt pentru doamna Vrancea decît "falsificatori ai istoriei României exportata de catre Academia de Stiinte Sociale si Politice de pe lînga C.C. al P.C.R."34 Aceleiasi categorii îi apartine, potrivit doamnei Vrancea, si istoricul francez Catherine Durandin, în criticarea careia Vrancea se bazeaza pe incontestabila expertiza istorico-politologica a unui Mircea Iorgulescu - si el însa "purificat" si citat partial, adica atît cît "sa convina."35 O singura întrebare se pune: de ce, în aceasta decada si jumatate de cînd se afla în Occident, n-a încercat doamna Vrancea (sau, daca a încercat, de ce nu a reusit) sa prezinte ea insasi publicului occidental imaginea corecta a României interbelice?
Raspunsul este oferit aluziv de doamna Vrancea atît în
"Coerenta" cît si în "Un minimum obligatoriu".
Cum sa reuseasca de una singura contra unei conspiratii mondiale
dominate de autorii "bibliografiei de dezinformare",
conspiratie în care îmi face onoarea de a ma promova
principal inculpat? Conteaza, oare faptul ca "imaginea negativa"
a României antecedeaza cu multi ani data propriei mele nasteri?
Si totusi!... Nu pot fi întru totul de acord cu amicul meu
Volovici cînd acesta îi atribuie Ilenei Vrancea calitatea
de "procuror" si de "femeie comisar" în
"dosarul" gazduit de România literara. Pentru
a deveni un Vîsinski, ar trebui ca Vrancea sa fi avut mai
multa... coerenta în pregatirea "Coerentei". Axiomatice,
dosarele din procesele staliniste erau construite cu o evidenta
grija fata de "detaliu". Premizele erau absolut false,
dar odata enuntate, "dovezile" se legau una de cealalta,
aparent "logic" în absurditatea lor. Odata "paradigma"
stabilita, "demonstratia" parea ireprosabila. Or, dupa
cum s-a vazut deja, "demonstratiile" vrancene se prabusesc,
asemenea unui castel de carti la o minima confruntare cu realitatea
bibliografica. Ele nu sînt "demonstratii", ci
"parademonstratii".
Doamna Vrancea este opusul domnului Jourdain. Daca ultimul constata ca a vorbit toata viata în proza fara sa fi avut habar, doamna Vrancea, dimpotriva, pare absolut convinsa ca întelege si foloseste corect notiuni din jargonul stiintific politologic si sociologic. Ea este "procurorul Niadruoj". Doar locuieste într-o tara unde se scrie si se citeste de la dreapta la stînga.
Foc si para îndreapta doamna Vrancea contra Alinei Mungiu si a volumului acesteia Românii dupa '89: Istoria unei neîntelegeri. Ce-i reproseaza Alinei Mungiu? Ca nu foloseste corect instrumentele stiintifice cînd ajunge la concluzia ca "experienta democratica a României este nula" si ca "doar o dictatura luminata este potrivita românilor". Merita sa scrutam argumentele doamnei Vrancea contra Alinei Mungiu. Domnia sa ridica obiectii la faptul ca Mungiu citeaza din Dumitru Draghicescu si Constantin Radulescu-Motru atunci cînd face analiza României interbelice, explodînd indignata ca cei doi "nu la "România interbelica" se refera" în lucrarile lor, aparute, de fapt, înca înainte de primul razboi mondial.36 Orice absolvent al anului I de politologie stie ca analiza culturii politice este atît sincronica cît si diacronica.37 Cu alte cuvinte, la ce perioada istorica se refereau aceste analize are o importanta secundara, ba este chiar lipsit de importanta. Importanta în analiza culturii politice este constatarea (sau infirmarea) unor influente peste veacuri, depistarea modului de inculcare ("socializare politica") a cutumelor dominante într-o anumita cultura politica sau în "subculturile" acesteia. Dar doamna Vrancea pare sa nu aiba habar de notiune, asa cum este ea corect folosita de specialisti.38
Sa facem apel la tardivul mentor al domniei sale. În (desigur trunchiatele) amintiri ale lui Ion Petrovici, publicate în 1966, gasim urmatoarea remarca: "Cu toate ca psihologia popoarelor e o stiinta înca în pruncie... totusi un ochi atent si experimentat ar fi putut deslusi, fara riscul amagirii, unele caractere distinctive, ce se întîlnesc în sînul unei natii, cu oarecare permanenta si generalitate. Am vorbit, în alte ocazii, de însusirea 'bunului simt', ca de o caracteristica nobila a poporului român... Însa, în patrimoniul de calitati al poporului nostru - patrimoniu în genere frumos si activ - s-au mai gasit si benghiuri de umbra, însusiri negative, îndeajuns de generalizate, si cu o durata mai staruitoare. Între acestea sînt nevoit sa semnalez absenta simtului de exactitate, o boala de care a suferit societatea româneasca si de care se lecuia excesiv de încet." Petrovici nu se refera aici, cum s-ar putea crede ca as insinua, la "simtul de exactitate" în reproducerea fidela a citatelor sau în confruntarea cu surse înainte de a pronunta rechizitorii. Nu, pur si simplu se refera la cunoscuta boala a "întîrzierilor". Scria Petrovici: "În memoriile timpului se povesteste adesea cum, la prînzurile de la palat, boierii din Capitala soseau, pe vremuri, cu o ora mai tîrziu, ba chiar la audiente se prezentau vesnic cu întîrziere, scuzîndu-sec-un zîmbet încarcat de duh si eruditiune ca 'exactitatea e doar politetea regilor si deci ea nu se pretinde celorlalti muritori'". El observa ca, de atunci se facusera "unele progrese" dar, în general, nu se schimbasera prea multe si "Am cunoscut si mai încoace diverse comitete care se convocau obisnuit cu o ora mai devreme, pentru a se putea începe lucrul macar cu una mai tîrziu!".39 Ceea ce Petrovici numea "psihologia popoarelor" s-a numit mai tîrziu "caracter national", si, din motive straine doamnei Vrancea, a devenit mai tîrziu notiunea de "cultura politica". Criticarea Alinei Mungiu pe motiv ca ar uza de ce scriau Draghicescu sau Radulescu-Motru înainte de primul razboi mondial pentru a descrie societatea româneasca din perioada interbelica - ba si cea post-comunista, adaug - este nu numai irelevanta, dar lipsita de cunostinte minime privind conceptul "culturii politice". Cît despre sincronismul cutumei, nu se poate sa nu o fi frapat pîna si pe doamna Vrancea în vizitele sale în România post-comunista.
În mod asemanator procedeaza doamna Vrancea si în ceea ce ma priveste. Domnia sa citeste "la surse". N-or fi acestea chiar surse cu renume international (pe acelea le cam evita sau nu le cunoaste) dar, oricum, surse foarte respectabile la nivelul diasporei românesti. Si "gaseste" în publicatia Dialog, editata la Dietzenbach, Germania, de dr. Ion Solacolu, ca subsemnatul a participat la o "masa rotunda" organizata cu colegi de la Europa Libera la 18 iunie 1991. Spre deosebire de colegii mei, scrie doamna Vrancea, am sustinut cu aceasta ocazie ca antisemitismul nu face parte din "ideologia oficiala" a raposatului FSN, si aceasta "din simplul motiv ca nu exista o ideologie oficiala". Ca mai apoi sa ma citeze cu totul anapoda afirmînd ca "nu exista o ideologie sociala " - ca si cum asa ceva ar fi posibil! Ce sa raspunzi la asemenea bazaconii? S-o trimiti din nou pe respectabila cercetatoare la "un minimum obligatoriu" de lecturi în problema ideologiei? Nu la Lenin, pe care, presupun, îl stie pe dinafara, dar la Hannah Arendt, la Karl Mannheim, si mai ales la profesorul Martin Seliger, printre ai carui studenti am avut onoarea de a ma numara. Seliger deosebeste ideologia "fundamentala" de cea "operativa"40 iar o "ideologie oficiala" nu este decît pandantul celei fundamentale. Am noutati pentru doamna Vrancea: nici azi, la aproape zece ani dupa masa rotunda sus-mentionata, PDSR-ul, asa cum se numeste azi, nu are o "ideologie oficiala". Cum nu o are aproape nici unul din partidele post-comuniste din România. Asa cum este necesar sa se faca distinctia dintre "cultura politica oficiala" si cea "de mase", tot asa se cere a deosebi între "ideologia oficiala" si cea "operativa".
Doamna Vrancea s-ar fi scutit de etalarea repetata a ignorantei daca ar fi citit cu atentie textul "Antisemitismului fara evrei". Iata citatul (p.29): "Într-o perspectiva istorica, se poate afirma ca antisemitismul revine îndeosebi în timpuri de rasturnari ce combina schimbari sociale si economice cu schimbari internationale. În România, aceasta perioada de tranzitie nu va fi probabil una scurta, si, în consecinta, antisemitismul ar putea supravietui mult timp dupa disparitia oricaror ramasite ale unei prezente evreiesti în tara. În plus, ca o componenta a extrem-nationalismului, antisemitismul joaca rolul substituirii vacuumului ideologic produs în urma disparitiei ideologiei comuniste oficiale, cu atît mai mult cu cît, în cazul special al României, sub Ceausescu ideologia oficiala a fost cea a "comunismului national". În sfîrsit, antisemitismul poate servi si scopului "disculparii generale", sau a ceea ce se poate numi si "externalizarea vinovatiei". Cu alte cuvinte, [antisemitismul serveste scopului] atribuirii vinovatiei pentru toate suferintele suferite sub comunism strainului (fie el evreu, maghiar, sau occidental care, pasamite, ar fi vîndut România la Yalta si, din nou, la Malta." Iata sensul referintei pe care o faceam la absenta unei "ideologii oficiale". Probabil cam mult pentru "doamna Niadruoj".
Multi literati din România - cu exceptia Alinei Mungiu si a lui Stelian Tanase, si el atacat de Ileana Vrancea41 - sînt convinsi ca postura "politologica" nu necesita studii de specialitate. Ca si doamna Vrancea, ei fac uz cu un libertinaj dezarmant de notiuni de care sînt cu totul straini. Astfel, într-un mai recent supliment al revistei 22, este publicata o prelegere sustinuta de domnul Manolescu la Institutul de Studii Liberale la data de 21 iunie 1999. Titlul prelegerii presedintelui Consiliului National al PNL este "Cultura politica liberala" dar continutul ei este mai degraba despre ideologia liberala decît despre cultura politica.42 Si domnul Manolescu este departe, chiar foarte departe, de a fi un unicat între literatii români în aceasta privinta.
Ceea ce îl scoate, totusi "din rînd" este uluitoarea facilitate cu care pare dispus - tocmai dînsul, un profesor universitar - sa preia citate fara a le verifica veridicitatea. Astfel, în recentul "Precizari necesare", domnia sa scrie: "acelasi lucru îl credea atunci [în anii "80] domnul Shafir, care socotea ca grupul [Eugen] Barbu era compus din "neo-traditionalisti" sprijiniti de PCR, dar nu din antisemiti, caci în România anului 1983 putea fi vorba, cel mult, de un 'antisemitism fara evrei.'"43 "Citatul" subsemnatului este o preluare a celor afirmate de Vrancea în "Coerenta" la pagina 21, iar acel "citat" în sinea lui o buna exemplificare a colajului de "citate" pe care cercetatoarea din Ierusalim nu ezita sa îl faca, precum si înca un caz de întelegere "niadruojiana". Despre "antisemitismul fara evrei" scrisesem în România: politica, economie, societate: Stagnare politica si schimbare simulata , volum aparut în 1985, urmatoarele: "Nu este deloc improbabil [unfeasible] ca la Bucuresti sa avem de a face cu o versiune româneasca a 'antisemitismului fara evrei', pentru ca grupul 'neo-traditionalist' condus de scriitorul Eugen Barbu a încercat de cîteva ori în cursul ultimei decade sa reînvie antisemitismul."44 Trimiterea se facea la articolul "Oamenii arhanghelului revizitati: Formatiuni antisemite în rîndul intelectualilor României comuniste" (vezi nota 21 supra), pe care îl publicasem în 1983.
Cum "citeaza" doamna Vrancea din aceste doua lucrari? "Inocenta" din punct de vedere stiintific asupra dezbaterilor de atunci despre penetrarea "neo-traditionalismului" în ideologiile si politica partidelor comuniste - dezbatere datorata unui clasic articol de Ken Jowitt - cercetatoarea scrie: "Potrivit informatiei oferite de dl. Shafir în 1983, "antisemitismul fara evrei" ar fi constituit unicul defect al acestui "neo-traditionalism sprijinit de partid", încolo ar fi fost un curent absolut onorabil... Adeptii "neo-traditionalismului" ar fi facut parte din aceeasi familie spirituala cu adversarii lor, de care i-ar fi deosebit doar gradul de liberalism si cosmopolitism: adversarii "neo-traditionalistilor", "modernistii", erau mai liberali din punct de vedere politic si mai cosmopoliti din punct de vedere estetic." (sublinierea domniei sale). Trimiterea ne duce la pagina 233 a "Oamenilor arhanghelului", unde cititorul de buna credinta va constata ca subsemnatul nu atribuia nicidecum diferenta între "modernism" si "neo-traditionalism" micilor deosebiri între PCR si grupul Barbu, asa cum "peticeste" citatele doamna Vrancea, ci deosebirilor majore dintre grupul de la Saptamîna si cel al intelectualilor liberali din care facea parte însusi dl. Manolescu la acea vreme. Si va constata ca articolul se ocupa si de reactiile acestui din urma grup la ofensiva "neo-traditionalista". Cu alte cuvinte, acest articol preceda cu aproape o decada analiza "protocronismului" produsa de Katherine Verdery (care citeaza corect atît acest articol cît si pe cel despre cultura politica intelectuala româneasca, unde diferenta dintre "modernisti" si "traditionalisti" este de asemenea pe larg discutata).45 O buna parte din aparatul stiintific al acestui din urma articol face trimiteri elogioase la Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Ceea ce nu o împiedica cîtusi de putin pe doamna Vrancea sa puna la antipod ceea ce ar fi scris subsemnatul cu "cota spiritului critic" din care facea parte pe atunci domnul Manolescu, "pentru a nu mai vorbi de cota sus-reprezentata în acea perioada de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu".
Cum tot conferentiaza doamna Vrancea în limba ebraica (asa cum aflam din auto-citatele pe care le reproduce), presupun ca este capabila sa si citeasca în aceasta limba. Daca asa stau lucrurile, nu-mi ramîne decît sa o trimit la lucrarea de doctorat a subsemnatului, si ea aflata în biblioteca universitara de la Ierusalim, si sa o invit sa caute referintele la dl. Manolescu (cel din acele vremuri), la sotii Ierunca si... la Ileana Vrancea (pentru importantul aport adus reabilitarii lui Eugen Lovinescu).46 Dar pentru a nu fi cazut în pacatul falsificarii citatelor, nu era si nu este necesar acest efort. Ar fi fost îndeajuns ca doamna Vrancea sa fi reprodus din "Oamenii arhanghelului" citatul în care afirmam: "nu exista nici un dubiu, de exemplu, ca scriitorii antisemiti mai-sus discutati se bucura de protectia cercurilor partinice" precum si, - în continuarea acestui citat - "în rîndul unor largi cercuri intelectuale la Bucuresti, se presupune ca relativ-blînda sanctiune a lui Barbu pentru plagiat arata ca este vorba de o decizie personala a conducatorului partidului, sub posibila influenta a puternicei sale consoarte" (pagina 239).
Postura de "niadruojism" a doamnei Vrancea (nu am spus "impostura", ea presupunînd întelegerea celor citite si "citate") o face pe cercetatoare sa treaca total cu vederea finalul articolului "Oamenii arhanghelului", care punea "studiul de caz" al grupului Barbu în perspectiva comparativa, bazata pe teoria "grupurilor de interes" (interest groups), sau "gruparilor de atitudine" sau "afinitate", citînd pe larg din literatura de specialitate. Mai tîrziu, s-a vorbit în acelasi context de "comunitati epistemice". Din aceasta perspectiva politologica pe larg explicata, afirmam: "Cu alte cuvinte, activitatea grupurilor de interes este adeseori o problema de kto-kogo [cine pe cine?] care, dezbracata de întelesul leninist al unui joc de suma nula, devine problema unui cine foloseste pe cine, cînd, si cum" (pagina 239). Cum "citeaza" si "întelege" doamna Vrancea aceasta afirmatie? Prin constatarea ca as fi eliminat "RINOCERII din datele oferite drept informatie asupra României comuniste si post-comuniste," ba mai mult, as fi eliminat si "oficioasele rinocerilor". Bibliografia pe care pasamite am oferit-o cititorului occidental nu ar fi "citat niciodata Scînteia " atunci cînd am prezentat ""fenomenul antisemit" din epoca Ceausescu drept initiativa "formatiilor antisemite din sînul intelectualilor României comuniste" care ar fi aparut spontan în cadrul procesului de re-românizare", reusind "sa patrunda" de jos si sa capete "protectia de sus.""47
Orice cititor al cartii citate de doamna Vrancea si al articolelor subsemnatului (din nou, scuzata fie-mi lipsa de modestie, primul care a aplicat în Occident conceptul national-comunismului asupra cazului român48) constata ca lucrurile stau... invers. Am afirmat întotdeauna ca procesul a fost initiat "de sus", spre sfîrsitul perioadei dejiste, si exacerbat sub ceausism. Cum sa nu îl întelegi pe Goma, care scrie: "Dar una este sa nu stii - si sa taci (comportament normal); altceva sa negi ceea ce nu cunosti - în care caz ai un comportament de Buduca", acel "cronicar literar al Luceafarului " care "se trezeste scriind despre texte pe care nu le-a citit."49 Dar e mult mai grav - doamna Vrancea a "citit" si a combinat o ignoranta "niadruojista" cu o rea-vointa rar întîlnita.
Tot din aceste cauze, subsemnatul este transformat de domnia sa într-un fel de aparator al Anei Pauker, precum si în inventatorul afirmatiei despre "mamaliga care nu explodeaza". Cititorul de buna-credinta va constata, însa, ca figura Anei Pauker (mult mai complexa decît ne si îmi închipuiam în 1985, asa cum reiese din recentele articole ale lui Robert Levy50), apare contrastînd cu cea a lui Gheorghiu-Dej în scopul demonstrarii faptului ca ambii erau stalinisti în perioada începuturilor, Dej fiind mai acerb decît Pauker în emularea modelului sovietic.51 Cît despre "ne-explozia" mamaligii, nu-mi pot asuma meritele pe care mi le atribuie în inventarea termenului si nici macar asupra expunerii implicatiilor pasivitatii marii majoritati a intelectualilor români din acea perioada, derivate din, si reflectate în, cultura politica a acelor intelectuali. În folosirea termenului am citat precursori, iar pentru analiza pasivitatii acelei intelectualitati, doamna Vrancea va gasi destule referinte în volumele Pe unde scurte de Monica Lovinescu.52 Sa fi facut si Monica Lovinescu parte din "marea conspiratie" a denigrarii imaginii României?
Sa fi fost desele referiri la legionarismul îmbratisat de
PCR si ale sale fidele slugi, de gasit în articolele difuzate
de Lovinescu si Virgil Ierunca la Radio Europa Libera parte a
acestei campanii? Daca nu ma însel, cei doi soti sint "eroii"
doamnei Vrancea, iar doamna Vrancea "eroina" Monicai
Lovinescu! Cît despre afirmatia subsemnatului cum ca doctrina
legionara a fost una cu radacini autohtone si nicicum un import
implantat cu forta, doamna Niadruoj ar face mai bine sa citeasca
bibliografia mentionata în sprijinul afirmatiei, printre
altele în "Oamenii arhanghelului", dar si în
alte lucrari pe care, daca le-a deschis, le-a închis tot
atît de edificata ca înainte de a le parcurge.
Nu am nimic împotriva fostilor comunisti care "au vazut în cele din urma lumina". Cu conditia ca aceasta convertire sa se faca la valorile democratiei liberale (în sensul larg al cuvîntului "liberal") si nu sa se rezume la schimbarea unui trotuar cu celalalt (expresia apartine unui amic, bun cunoscator al scenei si scenetelor politice franceze). Un Paul Cornea, bunaoara, ma impresioneaza mult mai mult decît sutele de "democrati" care au schimbat o limba de lemn cu alta. Nu este cazul doamnei Vrancea si al "dosarului" pe care mi-l fabrica. M-am putut recunoaste în acest portret de FSN-ist, ba chiar de paukerist, cam tot atît cît m-am putut recunoaste în fisa care mi-a fost fabricata de Securitate, publicata în volumul despre Europa Libera si Securitate produs (as!) de Mihai Pelin. Am aflat din acest volum ca am onoarea de fi fost "ultimul" dintre salariatii Europei Libere caruia Securitatea i-a produs o fisa, chiar în decembrie 1989. Ar trebui sa fiu edificat asupra "eficientei" institutiei în acel an numai din citirea acestei fise. Nici macar numele ("Mihail Shapir") nu îmi este reprodus corect, ca sa nu mai vorbesc de faptul ca Securitatii nu-i trecea prin cap ca "Shafir" nu ar fi "numele meu de fata". Anul nasterii era si el imaginar (1928), cum imaginare erau locul nasterii (Basarabia sau Bucovina de nord, unde nu mi-a calcat piciorul pîna în ziua de azi), numele parintilor, studiile (dar ce bine mi-ar fi prins sa fi fost absolvent al Institutului Maxim Gorki, unde as fi fost chiar "lector de limba rusa"!), anul parasirii României (1970, în realitate el fiind 1961) "împreuna cu sotia sa Etty" (m-am procopsit astfel si cu o a patra consoarta, de al carei nume nu aveam habar) precum si faptul ca, "odata angajat de studiourile din München, nu a aparut niciodata în prim-plan". De "studiourile" din capitala bavareza nu am fost niciodata angajat, subsemnatul lucrînd în doua departamente de cercetare ce nu aveau în comun cu "studiourile", adica cu redactia româneasca, decît cladirea, si nici macar aceasta de-a lungul întregii perioade. Conclude domnul Pelin din respectiva fisa: este astfel "explicabil de ce Securitatea din România vreme de ani buni nu a intuit niciodata însemnatatea lui reala în sistemul redactional al Europei Libere."53
Cine o fi fost "tizul" meu, nu stiu nici pîna azi. "Baietii cu ochi albastri" au însa o scuza: ei aveau datoria sa produca dovada "eficientei" lor si, la ananghie, au "raportat" datele cele mai apropiate care sa aminteasca cît de cît de numele subsemnatului. Dar "pensionara libera dintr-o tara libera" împartaseste, dupa cît se pare, magulitoarele evaluari ale "performantelor" de care eram capabil actionînd "din umbra".
Astfel, domnia sa stie perfect ca m-am aflat în spatele dezinformarii congresmenilor americani în iulie 1991, cînd acestia adoptau o rezolutie ce condamna antisemitismul din România fara a mentiona, cum ar fi fost dupa doamna Vrancea cazul, ca FSN-ul era departe de a fi "facut anumite progrese în combaterea antisemitismului", cum afirma acea rezolutie. Scriind ca "Monitorizarea - adica înregistrarea si furnizarea de informatie nepervertita - revenea serviciului de documentare al departamentului românesc existent în institutia special creata si finantata de Congres, "Free Europe ", pentru a înregistra datele reale pe care sa se poata bizui factorii în raporturile lor cu autoritatile României post-ceausiste" (sublinierile autoarei), doamna Vrancea este absolut convinsa ca departamentul al carui sef eram functiona ca un fel de "sectie" a C.C. al P.C.R.54 Sau daca nu functiona asa, ar fi trebuit sa o faca. Iat-o, deci, "demascîndu-ma" în postura de falsificator de informatii livrate Congresului american. Daca fosta activista C.C. ar avea cît de cît idee de mecanismele care functioneaza pe lînga acesta, ar sti ca departamentul de cercetare al Europei Libere nu a fost niciodata solicitat sa produca acest fel de documentare, si ca personal nu puteam avea de a face cu rezolutia respectiva (buna-proasta cum o fi fost).
Dar nu numai aceste mecanisme îi sint straine. Doamna Vrancea pare a ignora felul în care functioneaza în Occident o institutie (orice institutie!) care are peste 1.400 de salariati. Dovada: în momentul în care Europa Libera îsi închide biroul de la Paris si întrerupe colaborarile sotilor Ierunca (m-am numarat printre salariatii care au încercat sa protesteze), domnia sa se apuca si trimite o interminabila epistola presedintelui organizatiei, Gene Pell, mirîndu-se apoi ca "On m"a rŽpondu en marxiste, c"est ˆ dire [sic!] ˆ cotŽ de la question". Doua paragrafe ar fi fost infinit mai eficiente. De ce i s-a raspuns doamnei Vrancea cum i s-a raspuns, stiu tot atît de bine ca domnia sa. Nici acest lucru nu intra în atributiile "serviciului de documentare" (sinistra gaselnita securist-ceceista!), care nu a fost niciodata "al departamentului românesc". Poate, eventual, îl întreaba doamna Vrancea pe directorul de atunci al departamentului românesc, Nicolae Stroescu-Stanisoara, daca stie ceva despre scrisoarea domniei sale. Eu am aflat de ea din tardiva (1999) lectura a "Minimului obligatoriu" în revista Dialog, la care nu mai eram abonat de cînd parasisem München-ul pentru Praga, în ianuarie 1995.
În respectiva scrisoare, doamna Vrancea critica aspru performantele lui Nestor Ratesh si ale lui Neculai Constantin Munteanu, contrastîndu-le cu cele ale Monicai Lovinescu si Virgil Ierunca, în felul în care "într-o convorbire cu primul ministru Petre Roman (august 1991), ei au acreditat, prin întrebarea pusa, aceeasi scoatere din cauza a Puterii fata de actele retrograde în patronarea carora s-a implicat în mod public". Dupa doamna Vrancea, în interviul respectiv, domnii Ratesh si N.C. Munteanu ar fi trebuit sa fie mult mai putin timorati, mult mai putin respectuosi.55 În schimb, domnia sa "nu stie" nimic despre interviul luat domnului Iliescu de catre Nicolae Manolescu în 1990, pentru care ultimul este aspru criticat de Paul Goma.56 Ma vad, de aceasta data, nevoit sa-i iau apararea lui Manolescu. El ia interviul domnului Iliescu în calitate de jurnalist. Nu poti fi ireverentios cu un sef de stat, nici cu un premier. Poti, cel mult, sa eviti a îl intervieva.
Aceasta, cel putin, a fost linia de conduita a Europei Libere în trecut, aceasta a ramas si astazi. Iar doamna Vrancea nu s-a prea împacat cu aceasta linie. Tocmai Nestor Ratesh, pe atunci director interimar, era criticat pe 13 iulie 1989, într-un memorandum intern emis de departamentul de analiza a emisiunilor deja difuzate (si el total independent de orice asociere cu subsemnatul), pentru a fi aprobat difuzarea la data de 30 iunie a unui articol al Ilenei Vrancea în care Ceausescu era prezentat ca fiind un criminal mai acerb decît Stalin sau Hitler, nici unul dintre acestia nefacîndu-se vinovat de "genocid biologic si cultural împotriva propriului sau popor de 23 de milioane". Dupa cum se vede, "procurorul Vrancea" s-ar fi putut substitui procurorului din simulacrul judiciar din 25 decembrie al aceluiasi an. Cu tot atîta credibilitate ca aceea de care se bucura, avînd în vedere trecutul sau, acel functionar judiciar.
Aidoma articolului pentru a carui difuzare fusese criticat Ratesh, si în incoerentul "Coerenta", doamna Vrancea vorbeste de "spatiul Ceausimei ", acuzîndu-ma ca "nici în lucrarea din 1985, nici pîna în ziua de azi", nu am înregistrat faptul ca "Dorin Tudoran... traia atunci sub amenintarea unui proces de tradare, amenintari cu moartea, si era constrîns în august 1984 sa ceara exilarea."57 Era destul sa caute la "index" referinta la Tudoran în cartea pe care o "citeaza". Era greu? L-ar fi gasit mentionat la pagina 171. Iar în "Tragicomedia" mentionam clar "luarile de pozitie ale curajosului disident anticeausist Dorin Tudoran împotriva national-comunismului" pe care le calificam drept "aproape fara de pereche."58 Deci, si în trecut - si azi. Tocmai acele luari de pozitie, ca si, de altfel, atitudinile domnilor Manolescu si Tudoran în primii ani ai post-comunismului, ma determinau sa folosesc dura sintagma a "rinocerizarii". Iata însa ca atît domnul Manolescu cît si doamna Vrancea ma admonesteaza pentru ca as falsifica datele problemei, substituind "falsi rinoceri" celor "adevarati."59 Adevaratii rinoceri, potrivit celor doi autori, ar fi alde Vadim Tudor si a lui gasca. Surprinzatoare afirmatie venind din partea unor literati. Aici nu mai e vorba de cunostinte politologice ci de elementare notiuni de literatura. Un Vadim Tudor nu se putea "rinoceriza" în sensul ionescian al alegoriei. El si-a început si îsi continua cariera în aceeasi cusca rezervata specimenelor sale în "gradina zoologica" a scenei politice românesti national-comuniste si post national-comuniste.
Daca nici una dintre imputarile care mi se aduc de catre doamna Vrancea în sensul simpatiilor pe care le-as nutri pentru cei pe care, pasamite, îi acopar în dubla mea ipostaza în cadrul "falsului binar" axat pe "culpabilizarea adversarilor antisemitismului" (vezi Tudoran si Manolescu) si pe "cosmeticizarea liderilor antisemitismului de stat" nu se dovedeste a fi coerenta, se pune, totusi, întrebarea: în numele caror mari performante de rezistenta anti-comunista îsi asuma doamna Vrancea dreptul de a-mi da lectii de conduita stiintifica si morala? Cu alte cuvinte, atunci cînd domnia sa face afirmatia "frumos ar mai fi aratat viata intelectuala româneasca în tipariturile ei si în raporturile ei cu Puterea ceausista, daca ar fi reactionat la instigarea antisemita oficiala, dupa calendarul si prin vizorul dlui Shafir, adica abia în 1983", domnia sa pune întrebarea "unde s-a aflat Shafir pîna la acea data?"
Întrebare falsa, demonstrînd însa din nou o curioasa afinitate cu fisa securista a subsemnatului. Sînt, asadar, învinuit de a fi tacut pîna în 1983. Doamna Vrancea ma face, deci, cam de acelasi leat cu domnia sa, care e nascuta la un an dupa data proprii-mi zamisliri - nu cea reala, ci cea specificata în sus-mentionata fisa de Securitate.60 Eu apartin însa altei generatii. În 1983 aveam 39 de ani; cînd paraseam România, în 1961, nu facusem nici 18. Deci - unde era sa fiu? Eram în Israel, terminasem doua facultatI si începusem sa predau la universitatea din Tel-Aviv, si scriam ceea ce s-a vazut ca scriam.
Unde era însa doamna Vrancea la vîrsta de 39 de ani? Vajnica cercetatoare, cunoscuta pe bancile facultatii cînd se mai numea Heda Katz drept o înflacarata U.T.C.-ista, devenind Heda Katz-Popper în urma casatoriei cu Sergiu - pe care un fost coleg din redactia Scînteii tineretului mi l-a descris drept "cel mai încuiat din toti secretarii pe care i-am avut", - se neaosiza în Vrancea, probabil cam la aceeasi vîrsta (24 de ani) la care eu ma "israelizam" devenind din Frisch - Shafir.61 În anul de gratie 1962, adica la vîrsta de 33 de ani, doamna Vrancea publica un volum al carui motto era luat din Scînteia si în a carui interminabila introducere se vorbea de extraordinara însemnatate a publicatiilor aflate sub "influenta partidului comunist". Printre acestea erau mentionate asemenea sporadice publicatii ale anilor "30 ca Bluze albastre, Era noua si o multime de alte fituici practic inexistente, autoarea citînd în sprijinul afirmatiilor domniei sale un renumit specialist în literatura - Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sub egida dejista, deci, urmau sa fie examinate în volumul Traditii ale criticii literare marxiste din România 1930-1940 "nenumaratele publicatii si brosuri editate de partid", deoarece, asa cum aratase acelasi specialist, ele fusesera o "arma puternica de raspîndire în mase a cuvîntului partidului, de propagare a ideilor marxist-leniniste."62 Repet: anul publicarii este 1962, deci o perioada în care teroarea oarecum se diminuase, în orice caz una în care alti critici literari începeau sa-si permita primele divagatii din corsetul realist-socialist. Exegetii parizieni de azi ai cercetatoarei ierusalmite nu cunosc, sau vor sa uite, felul în care erau tratati în volum amicii domniilor lor, Cioran si Eliade. Prefera sa-i atace pe Z. Ornea sau pe Norman Manea cînd acestia abordeaza trecutul fascist al celor doi. Dar despre "influenta nefasta, profund daunatoare", pe care ar fi exercitat-o în acea perioada "asupra unei parti a intelectualitatii burgheze filozofia irationalista si estetica lui Lucian Blaga" (p. 20) sa fie, oare, informati acesti exegeti? Dar citarea elogioasa în acelasi volum a lui George Calinescu în legatura cu atacul sau la misticismului unui V. Voiculescu (pp. 30-31)?
Ceea ce este uimitor este usurinta cu care Ileana Vrancea se desparte azi de asemenea pagini ca cea în care afirma ca "Una din problemele reflectate în critica literara influentata de partid este aceea a rolului exercitat de avîntul miscarii muncitoresti, de ideologia partidului comunist în salvarea unor scriitori si artisti din impasul curentelor moderniste si în orientarea lor spre o literatura realista, legata de idealurile clasei muncitoare" (p. 56). Valorile democratice autohtone pe care doamna Vrancea le apara azi îsi datorau, asadar, existenta "îndrumarii partidului comunist". Numai asa se explica contributia pozitiva a fostilor suprarealisti, care dadusera dovada de un "nonconformism anarhic, al unor intelectuali mic-burghezi, cu pretinse veleitati revolutionare, dar complet lipsiti de o viziune clara asupra lumii, incapabili sa discearna cauzele reale ale contradictiilor societatii capitaliste" (pp. 56-57). Un Geo Bogza se realizase ca scriitor "abia dupa desprinderea de curentele moderniste - si tocmai datorita acestei desprinderi - si apropierea de miscarea muncitoreasca, de revistele influentate de partidul comunist" (p. 59). Dispar astfel, din nou sub benefica influenta a partidului, "ecourile poeziei "egoiste si false"" (p.62). Este citata aprobator si revista partinica Critica actualitatii, care afirma: "Vom încerca sa demascam falsa literatura sociala, literatura filantropica, sau, dimpotriva, disimulanta, diversionista" (p. 63). Tot aprobator se scrie despre "analiza stiintifica a degradarii politice si artistice suferite de unii scriitori, care, dupa o dezvoltare ascensiva pe linia realismului critic, au ajuns, sub presiunea ideologiei dominante, pe orbita diversionista, reactionara a extremei drepte" (p. 67), exemplele edificatoare fiind Liviu Rebreanu si Panait Istrati. Catre sfîrsitul introducerii la aceasta antologie, putem gasi si afirmatia, un fel de concluzie a întregii prefete, potrivit careia "Activitatea criticii literare marxiste în anii 1930-1940 ilustreaza pregnant faptul ca în aceasta perioada, clasa muncitoare, ideologia partidului comunist au constituit factorul principal în apararea si dezvoltarea traditiilor democratice ale literaturii românesti" (p. 80, sublinierea autoarei). Respiram usurati si multumim din inima Partidului!
Traditiile democratice, deci, au fost si ramîn obsesia doamnei Vrancea. Ieri - datorate partidului comunist, azi - datorate unor personalitati generic democratice ca aceea a lui Ion Petrovici. Numai datorita noua, denigratorii adevaratelor traditii ale culturii române, nu sînt aceste traditii cunoscute cum se cuvine în Occident. Ba sa nu uit: vina o poarta si nepregatirea profesionala a unor istorici de teapa unui Al. Zub sau a unui Dinu Giurescu.63 Devenita "tigrul" apararii valorilor democratice interbelice, fosta pisicuta Katz (una cu gheare destul de ascutite), nu ofera decît urmatoarea explicatie metamorfozei ideologice pe care a suferit-o: în tinerete, a "îmbratisat cu entuziasta orbire" sloganurile morale si politice slujite de un Patrascanu. Sau, din nou, ca evreica, fusese atrasa "orbeste de declaratiile antifasciste si umaniste ale partidului comunist".64 Nu-i cam putin, mai ales azi, cînd se stie prea bine ca în rîndurile P.C.R. au fost multi comunisti, dar în rîndurile evreilor din România acestia au fost infinit de mai putin numerosi? Cum se compara aceasta confesiune a fostei colaboratoare la Lupta de clasa, cu, pentru a mentiona numai un exemplu, detaliata auto-analiza retrospectiva pe care nu ezita sa si-o faca un S. Damian?65 Marturisesc: si eu provin dintr-o familie de ilegalisti; numai ca tatal meu a fost ilegalist sub Dej, cînd facea "comert la negru", si nu înainte de 23 august 1944. Si nici nu a scandat vreodata "Ana noastra" asa cum (presupun) o facea în primii ani ai comunismului, Heda Katz. Ba, din contra, prima lectie de "socializare politica" pe care mi-a administrat-o în martie 1953, a fost sa-mi dea o palma pentru a-mi dovedi ca "tatucul meu" mai este în viata. Murise Stalin si ma întorsesem de la scoala cu lacrimi în ochi. Dar eu aveam pe atunci 9 ani.
Doamna Vrancea nu are aceasta scuza. Începînd din 1958, daca nu înainte, putea sa emigreze în Israel. A facut-o tardiv, din motive cunoscute numai domniei sale. La Lupta de clasa a ramas angajata pîna în decembrie 1971 cînd, - aflam din "Coerenta" - i s-a desfacut contractul de munca pentru "nerespectarea obligatiilor redactionale", adica, pentru refuzul de a publica dupa "Tezele din iunie."66 Atitudine întru totul laudabila, dar, de aici pîna la "disidenta" (pe care nu si-o revendica explicit, dar o face implicit) drumul e cam marisor. Daca nu era data afara, doamna Vrancea ar fi acceptat frumos sa-si primeasca în continuare salariul din partea C.C. al P.C.R.
Cum se compara situatia domniei sale cu cea a unui veritabil disident
despre care nimeni nu vorbeste azi în România - l-am
numit pe Iordan Chimet, care întotdeauna a refuzat colaborationismul?
Si fiindca tot ma întreaba domnia sa unde eram pîna
în 1983, voi întreba unde era dînsa în
1977, cînd Goma lansa miscarea ce îi poarta numele?
Unde sa fie? Tot acolo unde erau si ceilalti intelectuali români,
cu exceptia lui Ion Negoitescu si a doctorului Ion Vianu. Unii
însa au aderat la miscare pentru a primi renumitul "pasaport
Goma". Nici macar aceasta alegere n-a facut-o Ileana Vrancea,
care înca nu optase sa paraseasca acea "Ceausima"
pe care o va denunta atît de aprig mai tîrziu. Domnia
sa ar mai dori sa convinga ca, referindu-ne la trecutul ei de
membru al redactiei Luptei de clasa, Jean Ancel si cu mine nu
am face decît sa repetam ceea ce îi reproseaza si
România Mare. Cineva (daca nu ma însel era Claude
LŽvi-Strauss) a afirmat în trecut: faptul ca Hitler
a facut o anumita afirmatie, nu descalifica neaparat adevarul
ei. Se aplica si în acest caz - si înca cu vîrf!
Influentata, s-ar parea, de ambianta noii sale patrii, Ileana Vrancea produce doua decaloguri referitoare la asa-zisele falsuri ale subsemnatului. Performanta inegalata de Bunul Dumnezeu, care s-a multumit sa ne ofere unul singur. Cum primul nu se refera atît la umila mea persoana, cît la încercarea mea de a veni în apararea domnilor Jean Ancel si Leon Volovici, voi evita sa comentez aceasta parte, din lipsa de spatiu într-un articol ce devine oricum prea lung. Ma voi limita, deci, la al doilea decalog. Si am sa-i fac doamnei Vrancea surpriza de a începe cu "punerea cenusei" în cap. O invit sa faca acelasi lucru în ceea ce priveste multiplele falsuri pe care le-a comis.
Domnia sa are aparent dreptate cînd afirma ca citatul pe care i-l atribuiam lui Petrovici, luat din stenogramele Consiliului de Ministri asa cum sînt reproduse în al doilea volum al lucrarii Evreii din România între anii 1940-1944 (editura Hasefer), 1996, nu exista în realitate. "Cazul Petrovici" ma preocupa numai tangential în "O tragicomedie în desfasurare?" si, inadmisibil, m-am grabit sa "rezum" ceea ce îmi era aparent clar fara a reconfrunta cele scrise cu cele "întelese". De asemenea, domnia sa are dreptate cînd afirma ca inadmisibilitatea convertirii evreilor la catolicism fusese hotarîta de guvern la 18 martie 1941 si nu, asa cum scriam, la 16 aprilie 1942; si are, de asemenea dreptate cînd afirma ca guvernul Goga-Cuza, din care a facut parte Petrovici, nu a introdus numerus nullus pentru evrei în universitatile românesti, dar evita (si vom vedea cum si de ce) sa indice ca acelasi guvern a introdus o legislatie antisemita fara precedent în România Mare.
Se pun, însa, urmatoarele întrebari:
1) Cum se explica disponibilitatea "democratului" si "filosemitului" Petrovici de a accepta portofoliul ministerial antonescian la data de 5 decembrie 1941, deci, luni bune dupa ce decretul inadmisibilitatii convertirilor fusese emis?
2) Ceea ce doamna Vrancea numeste "pozitia reala" adoptata de Petrovici fata de aceasta interdictie ca si fata de deportarile evreilor în Transnistria, s-ar reflecta în faptul ca "sub ministeriatul lui Petrovici, Biserica Ortodoxa Româna, pe lînga protestul exprimat de înaltii ei prelati împotriva deportarilor, a încercat sa obtina scoaterea evreilor de sub incidenta legilor rasiale, situîndu-se astfel în contradictie cu decretul antonescian si cu ordinul de deportare a evreilor botezati" (sublinierea autoarei). În sprijinul afirmatiei sale, doamna Vrancea citeaza dintr-un memoriu adresat Patriarhiei Române la data de 3 iulie 1942 de catre "împuternicitul guvernului pentru reglementarea regimului evreiesc din România", Radu Lecca, refuzînd solicitarea înaltilor prelati "ca evreii crestinati sa nu fie recenzati" drept mozaici, "deoarece recensamîntul populatiei evreiesti se efectueaza din punct de vedere rasial si nu religios". De unde ar reiesi din acest citat rolul lui Petrovici în aceasta încercare, ramîne secretul doamnei Vrancea. Scrisoarea Patriarhiei nu are nimic de a face cu Petrovici. Institutia fusese asaltata de memorii adresate de evreii crestinati, care îi cereau sa intervina în favoarea lor, pentru a fi scutiti sa se prezinte la "recensamîntul de sînge evreiesc" la Centrala Evreilor. Patriarhia, în cazul de fata, nu facea altceva decît sa se achite de o obligatie oarecum "profesionala" fata de enoriasii sai - si nu era foarte mult. O cercetatoare, ceva mai la curent decît doamna Vrancea cu problema convertirilor, citeaza un memoriu al Patriarhiei datat 2 martie 1942, în care se afirma ca Biserica Ortodoxa, desi "împiedicata în actiunea ei mîntuitoare, a respectat întru totul legea si nu a mai botezat pe evrei.""67 Deci a protestat - si atît!
3) Tocmai la acest punct, daca ar fi sa ne bazam pe cele afirmate de doamna Vrancea, se distinge Petrovici în "provocarea" unui conflict deschis între guvernul Antonescu si biserici, ca sa-l determine pe Conducator sa nu aplice pedepse prelatilor catolici care insistau sa nu respecte prevederile decretului. Domnia sa vorbeste clar despre "protestul" lui Petrovici fata de aceasta interdictie. Respectivul "protest" seamana oarecum cu "disidenta" din 1971 a doamnei Vrancea. Domnia sa îl citeaza aratînd ca Patriarhia a protestat împotriva discriminarii, o discriminare care punea Biserica Ortodoxa în inferioritate, deoarece catolicii continuau sa boteze evrei. Se întelege de aici ca democratul ministru sprijinea demersul protestatar, si, implicit, actiunea de salvare a evreilor prin botez. Dar se întelege anapoda, Petrovici, în respectiva sedinta de guvern, necerînd acordarea pentru ortodocsi a dreptului de convertire a evreilor, ci transmitînd numai continutul protestelor Patriarhiei. Ceea ce nu e nicidecum acelasi lucru. Doamna Vrancea îmi imputa falsificarea citatului. Domnia sa, însa, îl scoate total din context. Iata citatul în întregime: "Dl. prof. I. Petrovici, ministrul culturii nationale: S-au facut interventii ca sa se limiteze aceasta crestinare. Însa aceasta e în functie de interese pecuniare. Sa nu va închipuiti ca autoritatile catolice sunt ferm convinse de sinceritatea confesionala a evreilor." Frumoasa împotrivire la decret, omisa de doamna Vrancea, care apoi reproduce partial si subliniaza întru exemplificare mentionarea de catre Petrovici a protestului Patriarhiei. Iata în ce context se petrec lucrurile: dupa afirmatiile ministrului referitoare la "interese pecuniare", intervine Mihai Antonescu cu afirmatia "Si de aceea [catolicii] îsi iau garantii". La care, "protestatarul" afirma: "Da. Si care sunt foarte contagiabile, fiindca la un moment dat am primit o adresa de la autoritatile noastre religioase, de la Patriarhie, care protesteaza spunînd: ce însemneaza acest regim de neegalitate? Cum, catolicii au dreptul sa boteze, iar Sfînta Biserica Ortodoxa n-are dreptul sa boteze? Si cerea sa dam si ortodocsilor acest drept, în loc sa-l luam catolicilor". 68 Am gresit, oare, cînd afirmam ca Petrovici si-a însusit interdictia botezului "din dorinta de a stavili întinderea greco-catolicilor în Regat"?
Afirmatia se facea în contextul altei sedinte de guvern, la data de 4 februarie 1943, la care îl gasim pe Petrovici facînd urmatoarea afirmatie, citata aici în întregime:
"Mihai Antonescu: Este o anumita politica si evreii, care sunt foarte dibaci, au alergat la sistemul ca sa se boteze [sic!]. Pentru ca sa se evite unele situatii neplacute, bisericii noastre nationale i s-a interzis botezul.
Petrovici: Eu spun ca este o situatie de fapt pe care am gasit-o cînd am venit în fruntea acestui departament. Evreii care nu renuntau la crestinare nu se mai puteau face ortodocsi si atunci s-au dus la greco-catolici sau la romano-catolici, prin urmare crestinarea continua. În primul rînd, am avut protestul Bisericii Ortodoxe, care a spus: De ce mie mi se interzice sa fac aceste botezuri, cînd eu sunt biserica de stat, care am mai multe drepturi decît celelalte? Mai erau si unele chestiuni pecuniare, caci botezul nu se face cu titlu gratuit, cum spuneti dv., juristii.
Dl. prof. I. N. Fintescu, ministrul economiei nationale: Si moneda se converteste.
Petrovici: Eu cred ca nu exista biserica care sa dispretuiasca aceste bunuri pamîntesti. Biserica Ortodoxa a facut acest protest. Mai era si o a doua primejdie: dupa Concordat si dupa legile noastre bisericesti, odata ce exista o mie credinciosi în plus, cineva poate cere întemeierea unei parohii. Or, cum s-au botezat cam 35 000 evrei, va închipuiti dv. ce urmeaza.
Dl. general C. Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul Internelor: Nu cred sa fi atins o mie.
Petrovici: Se vede ca serviciul meu statistic este cam fanatic. Dar realitatea este urmatoarea: la o mie credinciosi poate pretinde o confesiune crearea unei biserici. Ori, eu va marturisesc ca desi sunt foarte bun ortodox, ca si domnul prim-ministru si vreau sa mor în aceasta confesiune, si la mine este mult mai usor decît la domnia sa, caci sunt mult mai aproape de moarte...
Mihai Antonescu: Nu se stie niciodata.
Petrovici:... cu toate acestea va marturisesc ca nu vad cu ochi buni extensiunea celorlalte confesiuni si o întindere mai mare decît este în prezent si în special ma gîndesc la greco-catolici. Ne-a facut destule neplaceri aceasta diviziune din Ardeal între Biserica Unita si cea Ortodoxa si n-ar mai trebui ca diviziunea aceasta sa se întinda mai departe si în Vechiul Regat. De aceea ma silesc sa stavilesc, sa opresc de a se întinde si în Vechiul Regat. Evreii acestia creeaza drepturi celorlalte confesiuni si am avut cereri de parohii noi, cereri întemeiate pe augmentarea numarului de credinciosi. Aceasta este situatia de fapt. Pentru aceasta noi am spus: un drept pe care nu-l dam Bisericii Ortodoxe este greu sa-l dam celorlalte confesiuni. Este greu sa refuzam Bisericii Ortodoxe ceea ce am dat celorlalte confesiuni si de aceea nu doresc sa continuam cu acest sistem."69
Ce citeaza si cum interpreteaza doamna Vrancea acest lung schimb de replici? Potrivit domniei sale, "Petrovici repeta protestul sau si al Bisericii Ortodoxe fata de aceasta interdictie."70 Care ar fi fost acest "protest" ramînem tot atît de ne-edificati ca la început. Doamna Vrancea refuza sa vada ca pe Petrovici nu esenta legii din martie 1941 îl deranjeaza, ci faptul ca Biserica Ortodoxa a fost pusa într-o pozitie pecuniar-dezavantajata, precum si extinderea în Regat a parohiilor greco-catolice. O confruntare cu textul arata ca Mihai Antonescu încerca sa-si convinga ministrul cultelor sa dea dovada de mai multa moderatie fata de catolici!
Doamna Vrancea îmi imputa "falsul" atunci cînd afirm ca Petrovici si-a "însusit întru totul" ordinul de deportare a evreilor catolicizati, aratînd ca el nici macar nu ar fi participat la sedintele Consiliului de Ministri la care ar fi fost vorba de aceasta deportare. Dar pîna si domnia sa nu poate trece cu vederea stenograma sedintei Consiliului Superior al Statului din 27 mai 1942, în care se arata ca "evacuarea pe Bug" a evreilor trecuti la religia reformata - e vorba de biserica reformata maghiara - "este în faza de pregatire a lucrarilor, urmînd ca, dupa identificarea evreilor botezati în religia reformata si adunarea lor, sa fie îmbarcati în trenuri speciale si evacuati în Transnistria, pe Bug". Tot în aceasta stenograma se arata ca "domnul Maresal", informat fiind de faptul ca "numerosi evrei s-au înscris la biserica maghiara catolica din Bucuresti (strada Baratiei), pentru a fi botezati în religia catolica", a pus pe respectiva nota informativa urmatorul "ordin în rezolutie": "Cu sistemul acesta, toti evreii se fac unguri. Deci, problema trebuie studiata si solutionata prin masuri preventive." Punctul 4 contine raportul ministerului de resort condus de Petrovici, care arata ca la 30 aprilie 1942 secretarul general al acestui minister, precum si cei ai ministerelor Justitiei si Internelor, au "aprobat în unanimitate avizul Consiliului Superior Juridic al Statului" privind dreptul statului de a restrînge "anumite libertati unei categorii de locuitori de alt sînge si credinta", în felul acesta hotarînd "inadmisibilitatea convertirii evreilor la catolicism sau oricare alt cult istoric", pedepsirea clericilor care vor încalca aceste dispozitii, precum si faptul ca "Domnul profesor Petrovici, ministrul culturii nationale si al cultelor, si-a însusit în totul propunerile aratate mai sus" si "roaga a se hotarî asupra acestei probleme, pentru a se putea traduce în realitate - cît mai neîntîrziat - solutia adoptata."71
Este momentul sa recapitulam scurt: Ion Petrovici accepta sa se alature unui guvern care îsi însusise legislatia gigurtiana, ba chiar o exacerbase, privind aplicarea "legii sîngelui." Devine Ministrul Culturii Nationale si al Cultelor si, în aceasta postura, protesteaza nu împotriva legislatiei, nici împotriva deportarilor, cu care se declara perfect de acord (la fel citeaza Lya Benjamin72), ci împotriva faptului ca aplicarea discriminatorie a acestei legislatii avantajeaza catolicii si greco-catolicii. Cînd maresalul dispune ca "Justitia, împreuna cu Cultura Nationala si Internele" sa faca propuneri "pentru împiedicarea acestei actiuni specific evreo-maghiara" si secretarii acestor ministere se întrunesc în acest scop, Petrovici "îsi însuseste în totul propunerile lor" si cere "traducerea lor în realitate". Felul cum am citat, impardonabil de neatent în "O tragicomedie în desfasurare ?" se dovedeste, în cele din urma, a nu fi denaturat pozitia ministrului, ca sa nu mai vorbim de faptul ca doamna Vrancea pare a fi sub impresia ca o actiune menita sa împiedice o posibila maghiarizare a evreilor ar fi una perfect democratica, chiar atunci cînd coreligionarii domniei sale si ai mei încercau în felul acesta sa-si salveze vietile. Paiul din citatul inexact cu care "ma prinde" doamna Vrancea nu este, totusi, cam micut daca îl comparam cu bîrna din ochiul cu care dînsa "citeste" aceste evenimente?
Motivatiile atribuite de Ileana Vrancea mentorului sau (pasamite punerea maresalului în imposibila pozitie de a intra în conflict cu Vaticanul) sînt de domeniul imaginarului si nu se bazeaza pe nici un document autentic. Ele se bazeaza pe o citare partiala, deci falsa, a dispozitiilor maresalului. Antonescu a dispus, într-adevar, ca "represalii nu se vor aplica, din consideratii politice, în contra celor care convertesc, si în contra convertitilor". Aceasta parte a dispozitiei este citata de Vrancea, care însa lasa în afara citatului atît "explozia" maresalului contra celor care "încurajeaza pe evrei la actele de smecherie evreiasca si ungureasca", cît si dispozitia ca, aceia botezati "la religia reformata sau unitara maghiara sa fie imediat trimisi pe Bug cu familiile lor", în timp ce catolicizatii sa fie "lasati înca pe loc, pentru motivul de oportunitate politica" dar avertizînd ca "Daca catolicizarea se continua, vom trece la represalii si în contra acestora. Dar cred ca lectia va servi tuturor."73 Unde gasim aici monumentala schema a lui Petrovici de a-l pune pe maresal în imposibilitatea aplicarii propriilor dispozitii, pe care i-o atribuie cercetatoarea din Ierusalim?
Nicaieri. Nu gasim citata de doamna Vrancea nici scrisoarea pe care la 13 februarie 1943 Petrovici o adresa Nuntiului Apostolic, ale carui interventii, cum arata Benjamin, erau "nedisimulat" respinse atîta timp cît se mai "spera în marea victorie a Reichului," în anii 1941-1942.74 Deportarea convertitilor începe în primavara anului 1942, deci cînd Petrovici se afla în plenitudinea functiilor sale ministeriale.75 Lucrurile încep sa se schimbe dupa ce dispare speranta acestei victorii. Nicicum datorita lui Petrovici, ci datorita altora purtînd acest nume drept patronim - Ivan Petrovici, Vladimir Petrovici, s.a.m.d. La data de mai sus, Petrovici, în scrisoarea catre Monseniorul A. Cassulo, îl înstiinteaza pe acesta ca guvernul recunoaste acum dreptul bisericii pe care o reprezenta în România de a converti evrei. Dar, nota bene , nici la aceasta data, deci în plin cosmar stalingradian, guvernul în care "democratul" Petrovici este ministrul cultelor nu renunta la "legea sîngelui". Convertirea, se arata în scrisoare, nu va avea nici un efect "asupra starii civile a botezatului" - cu alte cuvinte, o nerecunoastere a valabilitatii ei, deoarece, potrivit legislatiei în vigoare, pentru a deveni efectiv, actul convertirii trebuia recunoscut si de catre autoritati, ceea ce contravenea dispozitiilor guvernului. Asa cum arata Lya Benjamin, "aceasta politica duplicitara în care s-au implicat autoritatile antonesciene, inclusiv Departamentul Cultelor, condus de prof. I. Petrovici, a fost sesizata de Nuntiul Apostolic, care într-un memoriu adresat guvernului la 28 martie 1943, scotînd în evidenta haosul juridic creat în legatura cu legalizarea trecerii evreilor la catolicism, arata: "Refuzul de a se înregistra la oficiile de stare civila schimbarile de cult ale evreilor este complet nejustificat si nu poate fi decît o consecinta, fie a nerecunoasterii caracterului legal al convertirii, fie gresitei interpretari a legii si a dispozitiunilor ministeriale"".76
4) Cînd doamna Vrancea ma admonesteaza pentru afirmatia ca Petrovici ar fi fost ministru în guvernul Goga-Cuza care a introdus numerus nullus în universitati, domnia sa are dreptate sa atraga atentia asupra inexactitatii. Dar pune dupa aceasta admonestare punct. Cum punct? Sa nu fi stiut cercetatoarea nimic din ce a însemnat legislatia introdusa de acest guvern în istoria antisemitismului din România interbelica? Ba stie foarte bine. Dovada ca atunci cînd doreste sa-l admonesteze pe Volovici, îi aminteste ca "evreii au fost exclusi din viata culturala româneasca înainte de instaurarea dictaturii antonesciene, prin decrete-legi emise de guvernul Goga-Cuza"77 Nici o referinta asemanatoare în "Coerenta". Nu prea ar fi convenit "tezei". În schimb Paul Shapiro, autorul celui mai detaliat studiu despre aceasta scurta guvernare, citeaza surse potrivit carora înca de pe atunci Petrovici se dovedea a fi foarte "deutsch-freundlich" (prietenos fata de germani).78 Si chiar de nu a introdus numerus nullus în universitati, guvernarea din care facea parte acum si Petrovici s-a declarat, prin gura premierului Goga, "în favoarea unei stricte aplicari a principiului de numerus valachicus în cazul tuturor minoritatilor, si nu numai în cazul ministerelor, ci în toate sferele vietii nationale".79 Acelasi cercetator îl citeaza pe Alfred Rosenberg, care scria în 1943: "Antonescu este de fapt, astazi, executorul testamentar al lui Goga"; si tot Shapiro îl citeaza pe Antonescu afirmînd: "Astazi România împlineste visurile si idealurile lui A.C.Cuza si Octavian Goga, pornind la rezolvarea Problemei Evreiesti [în conformitate cu] programul Nazist ."80
Dar cînd e vorba de guvernarea Goga-Cuza si de atasamentul "democratic" al lui Petrovici fata de valorile acestei guvernari, nu este necesar ca doamna Vrancea sa se oboseasca scotocind prin surse straine. În cele românesti ar fi putut descoperi ca Petrovici este cel care în anul de disgratie 1937, la numai cîteva luni înainte de a deveni ministru în aceasta guvernare, tine la Ateneul Român o cuvîntare în care se adreseaza lui A.C.Cuza cu urmatoarele cuvinte: "Gratie activitatii d-tale profesorale - completata asa de unitar si prin activitatea de publicist - Universitatea iesana dobîndea o fizionomie mai precisa, pregatind în uzinele ei o doctrina, care avea sa fie evanghelia viitorului apropiat". Petrovici afirma în aceeasi cuvîntare ca "idealul umanitarist" nu este cel care se potriveste României la acea ora istorica. Desi "crestine", "ideile umanitariste, cu limitarea egoismului national si cu îndemnul la uitarea de sine, pot fi bine venite la popoarele pe deplin cristalizate, dar foarte daunatoare la acelea în curs de cristalizare." Acest din urma caz este si cel al României, unde, "în momentul de fata, poporului nostru i se impune, fara sovaire, imperativul nationalist."81 Si nimanui altcuiva, potrivit celor afirmate cu ocazia sarbatoririi plagiatorului antisemit, nu îi revine mai mult "meritul suprem... de-a fi întrevazut de mult si cu o implacabila siguranta, în ce loc se gaseste pe cadranul timpului, limba destinului nostru si de-a fi elaborat o riguroasa doctrina nationalista". Adresîndu-se direct "venerabilului octogenar", Petrovici remarca: "vedeti, d-le Cuza, epitetul suprem vi se cuvine în multe privinte" - o aluzie deloc voalata la aspiratiile fasciste ale profesorului iesean. "Democratul" Petrovici deplînge în continuare faptul ca pîna în momentul sarbatoririi, "caracterul intransigent al doctrinei sale a facut ca autorul ei... sa nu fie utilizat pîna acuma niciodata la guvern". La numai cîteva luni, Petrovici nu va mai avea motiv sa se plînga ca "Alexandru Cuza nu a cîrmuit înca tara aceasta", si va fi rasplatit cu un fotoliu ministerial. Dar si în ajunul evenimentului, Petrovici remarca cu satisfactie ca "cel putin constatam, din zi în zi tot mai tare, cum partidele politice îi împrumuta idei" si ca "a venit vremea, cînd convingerile lui Cuza, odinioara ideile unui om izolat, au devenit axiome pentru toata lumea cu mila de tara si cu raspundere fata de neam."82
"Democratul" Petrovici, aparator din umbra (si nu numai!) al evreilor si oponent al rasismului, asa cum îl doreste doamna Vrancea, gaseste de cuviinta sa-si expuna atitudinea aprobatoare fata de legislatia antonesciana bazata pe "legea sîngelui", cautînd cu lumînarea precursori atît ai acestei legislatii cît si ai aliantei cu Germania hitlerista. Într-o cuvîntare tinuta la Iasi la 18 octombrie 1942, cu ocazia inaugurarilor statuilor (ah, statuile!) lui Titu Maiorescu, Vasile Conta si A.D.Xenopol, profesorul-ministru mentiona: "Conta a participat si el la luptele politice, facînd profesie de un violent antisemitism. În privinta aceasta el ramîne fara îndoiala un precursor al vremurilor noastre". Ceea ce, fara îndoiala, era adevarat, Conta numarîndu-se printre primii intelectuali români (alaturi de B.P.Hasdeu) care sa expuna o viziune rasista, potrivit careia sîngele românesc trebuia ferit de contaminarea cu cel evreiesc.83 Daca Petrovici nu falsifica nimic, dar îsi asuma aprobativ, antisemitismul rasist al lui Conta, nu la fel stateau lucrurile cu modul în care îl mentiona (chiar în continuarea citatului de mai sus) pe Maiorescu. Aceasta, deoarece "tot asa precum si Maiorescu este la rîndul lui un precursor, prin faptul ca a denuntat cu convingere si tarie pericolul rusesc si a sustinut ca nu exista alta scapare decît alianta strînsa cu Imperiul german"84. Ca era vorba de cu totul alt "Reich", ca lui Maiorescu nu i se putea nicidecum atribui antisemitismul lui Conta, ce mai conta - sau ce mai Conta? - fata de cerintele momentului?85
5) Sînt, de asemenea, luat la rost de doamna Vrancea pentru faptul de a fi scris în "O tragicomedie" ca Petrovici se dovedeste a fi fost "un fel de Gogu Radulescu al guvernului antonescian". Iata cum sînt "corectat" : "Nu exista un Gogu Radulescu autor al unor articole si conferinte publice în raspar cu nationalismul primitiv si antisemitismul propagandei oficiale ceausiste, dar exista un Ion Petrovici autor al unor articole si conferinte publice în raspar cu nationalismul primitiv si antisemitismul propagandei oficiale antonesciene. Nu exista un Gogu Radulescu protestînd în Consiliul de Ministri fata de prevederile unui decret-lege semnat de Ceausescu, dar exista un Ion Petrovici protestînd în Consiliul de Ministri fata de prevederile unui decret-lege semnat de Antonescu".86 Nu am avea, deci, de a face, în cazul lui Petrovici cu "lasitatea conformista" dovedita de un Gogu Radulescu, bine cunoscut, printre altele, pentru osanalele ridicate celui de-al doilea Conducator.
Chiar asa sa stea lucrurile? De "protestul" lui Petrovici ne-am ocupat deja. Dar, spre surprinderea doamnei Vrancea, voi afirma ca exista un Gogu Radulescu în postura publica protestatara. Ba, mai mult, exista pîna si un Stefan Voicu, cel care o va concedia de la Lupta de clasa , în postura similara. Domnia sa nu are decît sa faca minimul efort de a cerceta doua colectii, aflate, datorita subsemnatului, la sus-numitul Institut de Cercetari Ruse si Est Europene la Ierusalim. Este vorba de (ei bine, da!) revistele România literara si Era socialista . La data de 16 august 1986, în numarul 19 al României literare, doamna Vrancea îl va descoperi pe Radulescu într-o postura atît de net anti-protocronista (si deci, anti-ceausista) încît ea va atrage atentia unor cercetatori demni de acest calificativ.87 Înaintea acestuia, un Stefan Voicu se facea de asemenea remarcat (de data acesta de umilul subsemnat) pentru o postura similara, de care facuse dovada cu zece ani înainte, în Era socialista datata 15 aprilie 1976.88 Asa cum afirmam însa în "O tragicomedie", asemenea rare luari de pozitie nu pot constitui "circumstante atenuante", ele fiind (în cel mai bun caz) marturia oportunismului care a marcat cariera celor doi demnitari comunisti. Si pe cea a lui Petrovici.
"Oportunist", Petrovici? Ei bine, da! Sa citam dintr-unul din autorii preferati ai doamnei Vrancea, rabinul Alexandru Safran. Dupa 23 august 1944, scrie Safran, "În cele din urma, chiar si prof. Ion Petrovici a venit sa ma vada. Era o personalitate politica cunoscuta, care fusese ministru de mai multe ori si al carui antisemitism îndîrjit nu era un secret pentru nimeni. Cultivat, vechi profesor de filosofie, se caracteriza printr-un oportunism extrem."89 Foarte tînara Monica Lovinescu îl intuise si ea pe Petrovici ca fiind minat de un cras oportunism, drept un "filozof de salon, un dascal retorizant si limitat ce-si cedase stiinta - cîta era - posturilor oficiale si fotoliilor de ministru, cel care tinea ca si prietenii sa nu-l scoata din "excelenta"". Mai tîrziu, datorita - ne spune Monica Lovinescu - comportamentului lui în închisoare, îsi va schimba parerea despre "acest prieten bun al tatei."90 Asa se întîmpla cu tineretile si cu judecatile lor: trec. Dar intuitiile adolescentei nu sînt neaparat gresite, dupa cum vom afla.
Oportunist sau ba, mi se va raspunde, unde gasesti un Petrovici cîntînd osanale primului Conducator, asemenea celor cîntate de Gogu Radulescu celui de-al doilea? Sa cautam putin. La data de 18 iulie 1941, cu ocazia eliberarii Chisinaului, într-o cuvîntare rostita la radio, Petrovici vorbea despre "providentialul Conducator " care îsi lua acum "cu cinste locul în galeria autentica a marilor nostri capitani" (cu c mic!). Cu aceeasi ocazie, domnul ministru infirma afirmatia "groteasca...pe care au difuzat-o unele posturi de radio, otravite de ciuda, cînd au zis ca în razboiul acesta noi am fost tîrîti de vointa Reichului."91 (Cititorul dotat cu o cît de scurta memorie se va întreba, desigur, cînd si de catre cine se facea aceasta referinta la... Ceausescu si la postul de radio Europa Libera?). Entuziasmul lui Petrovici nu se rezuma însa la euforia, oricum inteligibila, a momentului.
În ajunul plebiscitului antonescian din noiembrie 1941, vorbind din nou ascultatorilor, ministrul îi îndemna sa vada în el un "omagiu de încredere deplina în omul, care a savîrsit ceea ce un altul nu putea sa faca si care nu poate fi înlocuit de nimeni". El vorbea de "mari capitole de lumina " care asteptau ostile ajunse la "marginile Asiei"92. Suna, oare, cunoscut? Dar "omagiile" nu se aduc numai Conducatorului (dupa cum îsi mai amintesc aceia dintre noi care nu si-au pierdut total memoria), ci si celor aflati în imediata sa apropiere. Si iata ca, dupa cuvîntarea lui Mihai Antonescu la facultatea de litere din Bucuresti la data de 19 martie 1942, îl vom gasi pe Petrovici în extaz în fata "magistralei cuvîntari ". Magistrala sau nu, ritualul cerea ca "primul om în stat" sa fie, totusi, cel mai evidentiat. Si Petrovici nu se abate deloc de la ritual. Daca Ceausescu se va "întîlni" si "conversa" cu predecesorii sai, Stefan cel Mare si Mihai Viteazul, ministrul cultelor (dar si al cultului!) va asigura auditoriul ca, la saizeci de ani dupa ce Eminescu "strigase" în a sa "Doina" catre Stefan: "Stefane, Maria Ta/ Tu la Putna nu mai sta", domnitorul a raspuns, desi oarecum tardiv: "Stefan cel Mare a iesit, si-a dat lespedea la o parte abia în zilele Maresalului Antonescu. (Aplauze)". Era vorba de zile de "mare cotitura a istoriei", în care România avusese "norocul Omului Providential, care se cheama Maresalul Antonescu. (Aplauze)." Maretia momentului si exemplul maresalului impuneau însa si un deosebit rol celor pe care Petrovici îi reprezenta ca ministru, adica "preotilor si dascalilor". Rolul era al unei avangarde, numita de Petrovici "falanga". Si scopul ei nu putea fi decit acela de a cîstiga "cît mai multi aderenti recrutati din toate paturile Tarii, si sa facem asa prin propaganda noastra ca sa nu existe român constient care sa nu aiba ambitiunea de a figura în garda Maresalului Antonescu. (Aplauze prelungite si îndelung repetate)".93
Dar simpatiile profesorului Petrovici nu erau impuse numai de cerintele momentului politic sau de cele ale demnitatii pe care o avea în stat. Înca din 1939 el se numara printre cei care sustineau conferirea titlului de academician lui Nichifor Crainic, afirmînd ca, daca conceptia acestuia de filosofie culturala "se poate fireste discuta", nu exista în schimb "nimeni" care "poate sa contesteze seriozitatea fundamentelor ei precum si caracterul simpatic al unei ideologii care preconizeaza în vîrtejul si nesiguranta actualitatii, o atasare solida de datinele trecutului, a caror forta a fost de atîtea ori verificata de atîtea generatiuni". Cu alte cuvinte, întemeietorul doctrinei ortodoxiste în virtutea careia, mai tîrziu, Nae Ionescu avea sa nege posibilitatea apartenentei la natiunea româna a oricarui crestin ne-ortodox, se dovedea pentru Petrovici un demn înlocuitor în rîndurile academicienilor al "ilustrului Octavian Goga", în virtutea carui fapt, sectia literara a institutiei "va roaga prin mine sa ratificati chemarea sa în mijlocul institutiei noastre" ca "membru activ" al acesteia.94
Despre potrivirea lui Crainic în postura de înlocuitor al lui Goga nu poate încape discutie. Doamna Vrancea, în articolul publicat în martie 1992 în revista 22 , aduce diferite "probe" menite sa sprijine afirmatia domniei sale, potrivit careia am fi avut de a face în "cazul Petrovici" cu un exponent al "spiritului critic împotriva ideologiei rasiste si a nationalismului primitiv", ce se constituie într-o exemplificare a faptului ca existau "demnitari guvernamentali care gîndeau cu totul altfel" în sînul elitei antonesciene.95 Printre aceste probe se numara si conferinta "Crestinism si nationalitate", rostita de Petrovici în 1940 si publicata în forma largita în 1942. Cum îi sta în obicei, însa, doamna Vrancea "omite" sa citeze ceea ce ar infirma "democratismul" ministrului. Printre altele, este omisa referinta drept "exemplu edificator" la poporul german "care este astazi pilda cea mai vie de nationalism impetuos" si care, pîna mai deunazi, adica "pîna la începutul veacului al XIX-lea se lepada complect de orice preocupare nationalista". Pîna si "cei trei mari corifei literari, cari au fost fauritorii emanciparii literare germane, Lessing, Goethe si Schiller", sublinia profesorul, "fiecare era tot ce poate fi mai strain de preocuparea nationala". A trebuit sa asteptam secolul trecut, spunea profesorul, pentru a vedea în Germania "isbucnind cu o forta elementara, acest simtamînt national, care a ramas pîna astazi la locul de cinste si s-a potentat simultan la toate popoarele". Citatul este aparent considerat de doamna Vrancea ca fiind nesemnificativ. Nu îl reproduce, în consecinta.
Dar nici cu Petrovici nu stam mai bine la acest capitol. Edificat, cultivatul profesor, "împrumuta" concepte hegeliene, pe care, asa cum o facuse si Marx, le foloseste anapoda. Marx îl "punea pe Hegel în picioare" împrumutîndu-i dialectica dar inversîndu-i directia. Si Petrovici "împrumuta" de la filosoful german, dar "uita" sa ofere citatul. Daca pentru Hegel statul modern constituia întruchiparea "altruismului universal", fiind rezultatul combinarii dialectice între "altruismul individualist" tipic familiei si "egoismul universalist" tipic societatii civile, la Petrovici avem de a face cu un stat în care altruismul este prezent dar, în acelasi timp egoist, el limitîndu-se la membrii aceleiasi comunitati nationale. Cu alte cuvinte, "familia" hegeliana devine la Petrovici "stat".96
Tot nesemnificativa pare sa fie în ochii doamnei Vrancea afirmatia lui Petrovici, în cadrul aceleiasi conferinte, ca desi "mediul indispensabil al prosperitatii creatoare culturale este fara îndoiala libertatea de gîndire si libertatea de exprimare", aceste libertati "nasc în mod automatic divergente de opinii." Divergente care, se afirma în continuare, sînt "binevenite în vremuri de stabilitate" dar exista si "împrejurari în care Statul, fie ca este tîrît în vîrtejul unui razboi, fie din cauza de descompunere morala, are nevoie de mai putine divergente de pareri, de mai multa coheziune si disciplina, si atunci evident ca se produce o restrîngere a libertatii."97 Evident? Evident numai pentru cel care pune valorile comunitare înaintea celor individuale - cazul "democratului ministru".
Cum se combina, însa, "ideea crestina" cu "ideea nationala", se întreaba conferentiarul. Contradictia, arata el, este numai superficial aparenta. Pe de o parte, crestinismul reprezinta "altruismul pur, o simpatie umana calda, care îmbratiseaza toate neamurile egal." Deci, ceea ce pentru Hegel era statul modern, pentru Petrovici este crestinismul. Pe de cealalta parte, "ideia nationala are în schimb un puternic altoi egoist si îsi îngradeste elanurile de solidaritate si capacitatea de sacrificiu în marginile comunitatii sale nationale." Cele doua idei, admite profesorul, nu pot fi suprapuse nici "cu cea mai mare bunavointa." Evident, doamna Vrancea se grabeste sa reproduca acest citat, care ar fi o ilustratie a "sopîrlelor democratice" folosite de Petrovici în plin regim rasist. Sa fi parasit Petrovici ideea ca "idealul umanist" si cel "crestin" nu sînt deocamdata potrivite unui popor aflat înca în faza de "cristalizare"? Da, daca luam de bune cele citate de doamna Vrancea. Îndoielnic, daca confruntam citatele domniei sale cu originalul.
Ce omite sa citeze doamna Vrancea? În primul rînd, omite îmbratisarea de catre Petrovici a viziunii potrivit careia iudaismul este inferior crestinismului. Petrovici analizeaza "acea religie din antichitate care este considerata în deobste ca o avangarda, ca o anticamera a credintei crestine, religia mozaica", specificînd ca acest crez "se situeaza tot în zona religiei inventate, adica acolo unde Dumnezeu este facut dupa chipul si asemanarea omului". Avem de a face cu un Dumnezeu care "este crud, pedepseste pe copii pentru greselile parintilor, pedepseste popoarele pentru greselile Regilor, pedepseste pe cei care au pacatuit fara intentie, ba de multe ori împinge pe cineva sa greseasca numai de placerea de a-l pedepsi". Mai tîrziu, în epoca profetilor, adauga Petrovici, "au început sa mijeasca cîteva idei mai apropiate de Crestinism, ca de pilda ideia mesianica, cu toate ca Mesia în conceptia lor era mai mult un fel de erou national." 98 Un fel de Antonescu al evreilor, am comenta noi!
Toate acestea pot fi gasite într-o lucrare adusa de doamna Vrancea drept exemplu edificator pentru pozitiile anti-rasiste, filo-semite, ale celui care ocupa fotoliul ministerial al Departamentului Cultelor si Educatiei. Dar omisiunile doamnei Vrancea nu se opresc aici. Dînsa prefera sa treaca cu vederea deosebirea pe care Petrovici o face între biserica ortodoxa si cea catolica, atribuind celei din urma "o tendinta de dominare mult mai accentuata" decît cea a bisericii ortodoxe, si afirmînd ca ea "s-a înteles totdeauna admirabil cu monarhia absoluta". Lucrurile stau însa exact invers: biserica occidentala, afirmînd dubla legitimitate a Cezarului si a Domnului, a introdus implicit "dubla autoritate", facînd loc astfel unei incipiente negari a autoritatii unice. În schimb, ortodoxia s-a supus dintotdeauna autoritatii statale. Doamna Vrancea cunoaste foarte bine aceste lucruri , si de aceea prefera sa le ignore. Pentru ca daca nu ar proceda astfel, ar trebui sa redea afirmatia facuta în continuare de Petrovici, cum ca în cazul ortodoxiei, nu ar fi cedat "nici Biserica, nici Statul". Nu numai afirmatia profesorului este gresita. Gresita este si perspectiva care ar face în cele din urma posibila altoirea "umanismului" si a "crestinatatii" pe trunchiul miciurinist al nationalismului. Lucrul ar fi devenit posibil, potrivit lui Petrovici, datorita faptului ca la baza compromisului s-ar afla acea "trasatura a nationalismului românesc", care l-a facut sa fi fost "totdeauna defensiv si niciodata agresiv". Cam asa spunea si Ilie Ceausescu. Cu un asemenea nationalism defensiv "acomodarea este destul de lesnicioasa, pentru ca în definitiv si Cel de sus nu poate sa admita ca o particica din lume sa se substitue întregului, ci mai de graba voeste ca fiecare particica sa-si pastreze caracteristicele sale proprii în ansamblul ordinei universale ". Cele subliniate de mine sînt reproduse de doamna Vrancea, care însa, omitînd caracterul mazzinian al citatului nereprodus , denatureaza sensul celui reprodus. Si care este acest sens? Nationalismul român fiind lipsit de agresivitate, el a facut posibila atît respectarea valorilor crestine cît si transformarea bisericii într-o "biserica nationala ", fara ca acest lucru sa stînjeneasca cu nimic crestinismul institutiei.99 Patriarhul Teoctist este, fara îndoiala, de acord! Afirmatia se republica în anul de gratie 1942, cînd "lipsa de agresivitate" adusese trupele române conduse de Omul Providential pe meleaguri total straine. Mai degraba decît a fi o "disidenta interioara", ea este, în cazul cel mai bun, un exemplu de inadmisibila inconstienta. Stie doamna Vrancea ce stie cînd prefera sa citeze trunchiat!
Doamna Vrancea îmi imputa mie postura de procuror, un procuror
ce substituie actului de acuzare pentru "crime împotriva
pacii" din anul 1949, si ramas nepublicat pîna în
zilele noastre, un fals dosar judiciar. Cît a fost dosarul
de fals, în ciuda unor inadvertente, am demonstrat deja.
Departe însa de mine gîndul de a trece cu vederea
faptul ca Petrovici si multi altii au fost condamnati de "tribunale
populare" a caror "independenta juridica" este
mai mult decît îndoielnica. Este si cazul maresalului
Antonescu. Nici acesta sa nu fi fost "criminal de razboi"?
Cercetatoarea de la Ierusalim afirma ca nu aspectul juridic o
preocupa pe dumneaei, ci efortul de a demonstra ca, în sînul
chiar al elitelor politice românesti din timpurile antonesciene,
am avut de a face cu încercari de "contracarare"
a propagandei antisemite. Am vazut în ce constau asemenea
încercari. Marturisesc însa ca pe mine ma preocupa,
ba chiar ma îngrijoreaza, si aspectul juridic, în
sensul existentei sau ba a "responsabilitatii colective"
acceptata ca baza de functionare a tribunalului nürnberghez.
Absurditatea acuzatiei de "crime impotriva pacii" este
evidenta. Si totusi, nu tot ce este absurd, este în acelasi
timp si ireal. Fiat Justitia ar implica, în cele din urma,
anularea acuzatiei de "crima împotriva pacii"
si substituirea ei cu cea de "co-responsabilitate" fata
de politica antonesciana. Cui i-ar mai folosi, astazi, un asemenea
tambalau, nu stiu. Pot însa sa afirm cu precizie cui i-ar
dauna: interesului României de a se vedea integrata în
NATO si în Uniunea Europeana, organizatii unde nu va intra
cu statui antonesciene (indiferent de guvernarea sub care ele
se înalta) si nici cu reabilitari dubioase.
Ar mai ramîne de lamurit un mister. Cum se face ca România literara pune la dispozitia doamnei Vrancea acele douasprezece pagini întregi pentru a-si debita teoriile conspirative cu instrumente ale caror veridicitate si probitate stiintifica le-am analizat mai sus? Nu numai ca o face, dar initiativa apartine, cum remarcam, însusi directorului revistei. Publicarea de catre subsemnatul a articolului "O tragicomedie în desfasurare?", în care domnul Manolescu si cîtiva din apropiatii si colaboratorii revistei erau direct vizati, constituie numai o parte a explicatiei. Si nu cea mai importanta. La urma urmei, cum aflam de la însasi doamna Vrancea, revista 22 (simtindu-se nejustificat plasata în aceeasi categorie cu România literara ) o înstiintase cu entuziasm ca va publica articolul, pentru ca, în cele din urma, sa accepte spre publicare numai acel "capitol" care se referea la "falsul" comis de subsemnatul în "cestiunea Petrovici". Avertizata (presupun) de multiplele aberatii din celelalte parti ale articolului, doamna Gabriela Adamesteanu s-a razgîndit. Spun "presupun" desi, potrivit altei aberatii ale autoarei de la Ierusalim specializata în depistarea comploturilor, ar trebui sa stiu, deoarece as avea "informatori" chiar în sînul publicatiei Grupului pentru Dialog Social.100
Cum o fi aflat, însa, domnul Manolescu, de intentia revistei Dialog de a publica articolul doamnei Vrancea, cerînd sa i se acorde si domniei sale dreptul de a-l reproduce? Secretul nu e chiar imposibil de descifrat. El se numeste Monica Lovinescu, colaboratoare constanta a României literare si - pentru motivele specificate în citatul din Goma reprodus mai sus în legatura cu falsul calinescian - vesnic îndatorata doamnei Vrancea pentru acel splendid volum de reabilitare a parintelui sau.101 Asadar, la România literara doamna Vrancea se bucura de un vajnic sprijinitor, care o apara de orice trasnet si este dispus sa-i aplaude orice trasnaie. Influenta acestei "directoare de constiinta" asupra revistei este de netagaduit, tot asa cum de netagaduit îi sînt meritele acumulate înainte de 1989. Pentru elucidarea acestei influente as avea nevoie de prea multe pagini. Invit, însa, cititorul dispus sa o faca, la un exercitiu amuzant: sa extraga trei-patru "expresii cheie" din articolele publicate de Monica Lovinescu în (sa spunem) ultimii trei-patru ani si sa verifice apoi frecventa acelorasi expresii - ca sa nu mai vorbim de idei - în editorialele domnului Manolescu, în articolele domnului adjunct Gabriel Dimisianu si ale altor colaboratori permanenti ai revistei. Eu am facut-o, si poate cîndva voi scrie ceva despre noua (si nu mai putin nociva) "limba de lemn" a post-comunismului românesc.
Nu cad, însa, în pacatul pe care îl atribui doamnei Vrancea (si nu numai)? Nu devin si eu o victima-agresor a "paradigmei conspirationiste" care domina articolele "în cestie" ale domnilor Manolescu si Tudoran? Nu, pentru ca, spre deosebire de domniile lor, nu cred ca am de a face cu nici un fel de "conspiratie mondiala anti-shafirica", si nici macar cu una în care subsemnatului i se atribuie un rol mai secundar, el nefiind decît unul din "înteleptii Sionului", alaturi de (în primul rînd) Norman Manea si (mai apoi) un Radu Ioanid, un Leon Volovici, o Alexandra Laignel-Lavastine, un Edgar Reichmann si (last but by no means least) "insignifiantul" George Voicu, sau marxizatul bourdieuist Mihai Dinu Gheorghiu, care nici macar nu au "scuza" alogenismului. Cred, în schimb, ca avem de a face cu înca unul dintre multiplele si naturalele "grupuri de afinitate" existente sub orice regim politic. As fi înclinat sa folosesc chiar termenul de "comunitate epistemica" daca el nu ar implica, totusi, o oarecare tangentialitate cu probitatea stiintifica.
Iata de ce nu pot folosi acest termen: într-un articol al Monicai Lovinescu din septembrie 1999, "Coerenta unui fals în desfasurare" este calificat drept un "studiu de referinta", care raspunde întrebarii "de ce antisemitismul este cautat nu acolo unde exista, si din plin... ci este atribuit unor democrati notorii ca Nicolae Manolescu sau Dorin Tudoran, în ultima vreme chiar si lui Horia Patapievici". "Problema", scrie doamna Lovinescu, "nu mai poate fi pusa de acum înainte eludîndu-l."102 Adica, eludînd articolul Ilenei Vrancea. Doamna Lovinescu are dreptate. Studiul Ilenei Vrancea trebuie sa devina unul "de referinta". Orice student, la orice facultate - de la agronomie la zootehnie, trecînd prin literatura, stiinte politice si sociologie - va trebui sa învete ce nu este permis într-o lucrare stiintifica: ignorarea si falsificarea surselor, fabricarea citatelor si/sau omiterea lor în context, în fine, o lipsa elementara a notiunilor stiintifice de baza folosite si - mai grav - criticate cu tupeu.
Cît de mult am ascuns antisemitismul grupului România Mare s-a vazut deja cu prisosinta. Am aratat, de asemenea, de ce antisemitismul care a început sa se faca simtit în paginile României literare îsi merita pe deplin denumirea de "rinocerizare", fenomen care îsi are (nu-i asa?) o faza incipienta si una "epidemica". "O tragicomedie" se ocupa mai degraba de prima decît de cea de a doua faza. Între timp, ne-am apropiat simtitor si de a doua, în cursul campaniei lansate dupa publicarea inexactei recenzii a lui Reichmann la articolul lui George Voicu. "Rinocerita" l-a atins în aceasta a doua perioada si pe un V.Popovici, consul la Marsilia consolat la Paris, care dupa multiple delatiuni avîndu-i tinta pe Voicu, dar si pe Alexandra Laignel-Lavastine, conclude: "te întrebi atunci cum sa nu dai crezare demonstratiei recente a Ilenei Vrancea"?103 Raspunsul la întrebarea popoviciana e uluitor de simplu: citind, domnule Popovici, citind! Eventual, citind chiar din cei pe care îi citeaza (dar nu aplica) Monica Lovinescu însasi. "Raul", scrie Monica Lovinescu parafrazîndu-l pe AndrŽ Glucksmann, "trebuie privit în fata cu vigilenta, atunci cînd se afla în faza sa incipienta, spre a se lupta din timp împotriva lui."104
Pentru doamna Lovinescu, însa, atunci cînd operatia se aplica - ca sa folosesc sintagma lui Paul Goma - "celor mai iubiti copii (spirituali)",105 ea devine un atac asupra unor "democrati notorii". Drept care si G. [Sancho] Dimisianu, vajnicul etern adjunct si - cum o arata Goma - autor de nenumarate nesemnate editoriale din România literara pe linie de partid si de stat - califica si el studiul Ilenei Vrancea drept "memorabil" (este!) si "cu argumente de nedislocat."106 Fostul membru BOB se gaseste sa dea, de asemenea, lectii de "anti-comunism" lui Mihai Dinu Gheorghiu107, amnezia fiind - pentru a-l cita pe Goma pentru a treia oara în acelasi paragraf - o maladie nu tocmai rara între mînuitorii condeiului din România post-comunista. Ca domnul Dimisianu se cam simte "cu musca pe caciula", e de înteles. Ca trecutul revistei în perioada ceausista este totusi mai mult decît onorabil, asa cum o afirma, am sustinut si eu, chiar în "O tragicomedie". Argumentînd "de la distanta" cu subsemnatul, domnul Dimisianu scrie: "Dar astea au fost ieri, poate cineva replica, pe cînd azi... Azi, adica în acesti ultimi zece ani, România literara nu a facut altceva decît sa continue, sa amplifice si sa dinamizeze, în conditiile libertatii de exprimare, lupta dusa si înainte pentru sustinerea valorilor autentice ale culturii, pentru apararea valorilor democratice, sa se opuna energic, prin reactie reflexa, imediata, recrudescentei nationalismului xenofob, angajînd dure polemici cu acesta, dupa cum colectia revistei o poate oricînd proba. Unde a facut-o? La "Revista revistelor", rubrica ce întruneste consensul redactional, în rubricile permanente ale unor colaboratori acuzati aiuritor, tocmai ei, de "rinocerizare" (Mihai Zamfir108, Dorin Tudoran) si, nu în ultimul rînd, în editorialele directorului publicatiei supus si el aceleiasi stigmatizari."109
"Mai, sa fie!" - pentru a folosi de data asta sintagma unui alt mare filosemit, - l-am numit pe Constantin Toiu. Si eu care tot caut sa vad cînd, unde si mai ales "cum" a scris "Cronicarul" Dimisianu despre revista legionara Puncte cardinale de la Sibiu, în schimb îl gasesc pe Razvan Codrescu, redactor-sef al sus-numitei publicatii si autor al cîtorva volume "ultra-traditionalist-legionaroide" publicat în România literara, si devenit în felul acesta (nu-i asa?) "respectabil". Am vazut, într-adevar, "polemici dure" cu România mare sau Atac la persoana, dar a polemiza cu aceste publicatii a devenit un exercitiu banal. Unde a avut "Cronicarul" o "reactie reflexa, imediata," la propunerea senatorului taranist Ion Moisin din iunie 1999 de a-l reabilita juridic pe Ion Antonescu (de doamna Vrancea ce sa mai vorbim, "memoria-i selectiva" si bibliografia-i "memorabila" marcînd numai încercarile de reabilitare antonesciana venite "de la stînga")? Nici la recenta (iunie 2000) dezvelire a statuii dictatorului într-un cimitir (al eroilor!) din Iasi nu l-am prea vazut reactionînd! Si lista e lunga, dar domnul Dimisianu ma preocupa numai tangential în acest context.
Sa revenim, deci, la "paratrasnetul" parizian. "Îi datorez", scriam în "O tragicomedie în desfasurare?", prea multe Monicai Lovinescu "pentru a intra în orice polemica cu ea." Poate am sa scriu o data si ce îi datorez. Acum ma multumesc sa mentionez materiale puse la dispozitie pentru lucrarea de doctorat si (mai ales) faptul ca datorita sotilor Ierunca l-am cunoscut pe Dumitru Tepeneag, al carui rol în disidenta anilor "60-"70 este cu atît mai repede si convenabil "uitat" cu cît i se fabrica înlocuitori care pe atunci stateau frumos "în bancile lor" de "rezistenti prin cultura". Fara ajutorul lui Tepeneag, fara nenumaratele ore petrecute în compania sa fie "batînd" strazile Parisului, fie acasa la Mihnea Berindei si în alte locuri, fara corespondenta dintre noi, niciodata nu as fi reusit sa-mi elaborez lucrarea de doctorat. Le mai datorez "monicilor" - cum îi numea Paul Goma - si faptul ca l-am cunoscut pe acesta din urma. Si nu regret nici un moment ca l-am cunoscut, ma grabesc sa adaug.
Dar nu datorez, nici Monicai Lovinescu si nimanui altcuiva, o convertire. Nici la repulsia fata de comunism, pe care o aveam mult înainte de a sti cine e doamna Lovinescu, si cu atît mai putin datorez o eventuala convertire la alta religie. Nu sînt, deci, dispus, "sa întorc celalalt obraz" si daca doamna Lovinescu a gasit de cuviinta sa iasa din umbra pentru a interveni în "polemica rinocerizarii", m-a absolvit implicit de "angajamentul" pe care mi-l luasem.
N-am s-o întreb pe Monica Lovinescu cum explica aplauzele la scena deschisa pentru Ileana Vrancea, care se refera injurios si fals în "Coerenta" la cîteva lucrari ale subsemnatului elogios mentionate la timpul lor în Limite. Nu o fac, deoarece unul dintre criteriile de baza dupa care Monica Lovinescu judeca merite sau lipsa lor este cel al "prieteniei". Despre aplicarea acestui criteriu a scris (si bine!) Paul Goma. M-am numarat, la timpul meu, daca nu printre prieteni, cel putin printre "amici". Cum sotii Ierunca îmi marturisisera ca nu stau prea bine cu limba engleza, nu puteam sa atribui prea mare importanta acelor elogioase mentiuni.
Altfel stau lucrurile cînd este vorba de Ileana Vrancea, cum s-a vazut din citatul din Goma referitor la "falsul calinescian". De altfel, elogierea Ilenei Vrancea în paginile României literare nu a trebuit sa astepte izbucnirea "polemicii rinocerizarii."110 Pîna aici - slabiciuni "omenesti", chiar daca ele frizeaza cîteodata ridicolul. Astfel, aflam de la Monica Lovinescu ca "s-ar fi putut întîmpla " ca Nicolae Manolescu sa devina persecutat de regim, desi, cum se vede nevoita sa admita, el apartinea acelei categorii de "ai nostri" care "cu prea rare exceptii [nu erau] deloc disidenti, dar în plan de cultura [erau totusi] opusi exigentelor puterii". S-ar fi putut [întîmpla], dar iaca nu s-a... "S-a", însa, altceva. S-a stabilit o "îndelungata complicitate", cum bine formuleaza lucrurile Monica Lovinescu.111 Iar aceasta complicitate o va face pe Monica Lovinescu sa cada (la împlinirea - multi înainte - a 60 de ani de catre Manolescu) atît de mult în admiratia literatului devenit si dez-venit sef de formatiune politica, încît sa scrie "partid" cu P mare cînd se referea la raposatul PAC! Trecusera aproape noua ani de cînd cuvîntul aparuse sub aceasta forma în România literara.112
Tot "amicitia" este cea care o determina pe Monica Lovinescu sa declanseze campania împotriva lui Norman Manea în martie 1992. De data aceasta este vorba de "amicitia" cu Mircea Eliade, care decedase cu patru ani în urma. S-a scurs multa, mult prea multa, cerneala pe marginea acestui subiect si a articolului "Felix Culpa", publicat de Manea în The New Republic din 5 August 1991 si republicat într-o proasta traducere în revista 22 , nr. 6, 1992. Cînd Manea va "recidiva" (tot în The New Republic ) în aprilie 1998 si revista 22 va publica eseul "Incompatibilitatile" în luna iunie a aceluiasi an, sotii Ierunca (este secretul lui Polichinelle) vor demisiona din colegiul de redactie - o forma nu chiar originala a "deficitului de democratie" de care Monica Lovinescu îi acuza pe altii. O practicasera si "tovarasii de drum" ai comunistilor imediat dupa 1944 - e drept, de la distante mai mici. Dar numai geografic "mai mici".
Cu exceptia lui Paul Goma si a amicului sau de corespondenta Alexandru Laszlo,113 nimeni nu a observat în eseul publicat în 1992 flagranta contradictie dintre argumentele cu care Monica Lovinescu îl apara pe Mircea Eliade, pe de o parte, si cele cu care avea sa-i atace pe criticii acestuia, pe de alta. Primul argument: daca Eliade ar fi admis în multiplele-i scrieri autobiografice trecutul sau legionar, orice cariera intelectuala în Occidentul dominat de "stîngism" ar fi devenit imposibila.114 Las la o parte inexactitatea afirmatiei - la urma urmei, admiterea aceleiasi culpe de catre Cioran i-a sporit popularitatea, - ma refer însa la argumentul în sine, provenit din pana unei autoare care nu înceteaza sa denunte colaborationismul unor Mihail Sadoveanu, George Calinescu, Tudor Vianu. Cum bine sintetizeaza Laszlo: "din doua una; ori Monica Lovinescu este mai interesata sa priveasca "adevarul" conjunctural al evolutiei cuiva în cariera, ori este preocupata de exprimarea adevarului nud al faptelor? (Dar chiar acceptînd premisele aparatoarei lui Mircea Eliade, vin astazi si ma întreb: cum ar fi putut istoricul religiilor sa-si prejudicieze cariera intelectuala, daca ar fi schitat o cît de mica dezaprobare a ideologiei legionare în jurnalul sau intim bunaoara, publicabil postum?!)".
Al doilea argument major: dupa 1989 "nu era momentul" ca atentia sa fie îndreptata catre trecutul fascist sau fascizant al României. "Îti vine," scria Monica Lovinescu, "sa stai si sa te întrebi daca nu cumva esti victima unei halucinatii. Nu cumva România a stat ea vreo jumatate de veac sub o stapînire legionara iar comunistii sînt aceia care au detinut puterea doar cîteva luni de zile si apoi, bagati la închisoare de Antonescu, n-au mai iesit decît prin 1964 din temnite? Nu cumva am visat, si tot Estul European a scapat din 1999 încoace, nu de teroarea comunista, ci de cea fascista?". Ca si cum, sub comunisti, subiectul "fascismului" ar fi fost de mult analizat si elucidat, ca si cum ambele elucidari nu ar fi fost atît necesare cît si posibile. Cine argumenta, deci, în 1992, în favoarea unui "monopol al suferintei"? Manea sau Monica Lovinescu?
Dar acest lucru nu o va împiedica sa-l atace (fara a-i pomeni numele) pe Z.Ornea, autorul unei lucrari de referinta despre anii treizeci din care Eliade nu iese tocmai curat,115 pentru a fi venit în apararea lui Vianu si Calinescu, scriind indignata: "E momentul de a pune în chestiune întreaga opera literara si stiintifica a lui Mircea Eliade întinzîndu-se pe vreo 60 de ani - si cam tot atîtea scrieri - din pricina a vreo zece sau douazeci de articole publicate de-a lungul unui an sau doi. Nu este însa momentul de a ne ocupa de cei care au facut propaganda regimului comunist în timp ce închisorile tarii gemeau de nevinovati, iar cultura româneasca era decapitata?"116 Iar Manolescu va relua "variatiunile pe tema" de cîteva ori.
Ba da, doamna si domnule, este momentul de a face ambele. Dar cu buna credinta. Monica Lovinescu, însa, nu da dovada de ea. I-o reproseaza si Alain Paruit, într-o recenta scrisoare deschisa publicata în Contemporanul - Ideea europeana (si "democratic" refuzata de România literara ). Monica Lovinescu "dezinformeza", scrie fostul ei colaborator de la Paris si excelent traducator al majoritatii operelor disidentilor români ajunsi pe meleaguri franceze. "Faci, Monica, o diversiune de tipul celor pe care le îndrageau dialecticienii "marxisti"," scrie Paruit referindu-se la articolul "Marea Parada", în care Lovinescu comenteaza ultima carte a lui Jean-François Revel.117 Asemenea acelor "dialecticieni", scrie autorul scrisorii, "cînd se discuta un subiect ce nu le convenea, aduceau altul pe tapet. Ciudat: vorbesti de "datoria memoriei", dar îi pui granite, încerci s-o îngradesti, s-o limitezi la unul din cele doua totalitarisme ale secolului... Nu, Monica. Ambele trebuie enuntate, iarasi si iarasi. Condamnarea unuia nu exclude condamnarea celuilalt, dimpotriva. De altfel, contrar afirmatiilor pe care le faci aici si în alte articole recente, de multi ani imensa majoritate a intelectualilor francezi, fie ei "de dreapta" sau "de stînga", le condamna deopotriva".
Monica Lovinescu, într-adevar, dezinformeaza. Si aici, îmi este teama, se întîlneste pe acelasi plan "operational", daca nu si intelectual, cu Ileana Vrancea. Tepeneag îl contrazicea pe drept pe Voicu, aratînd ca nu Gabriel Liiceanu, ci Monica Lovinescu se afla în spatele minimalizarilor Holocaustului în România si/sau a punerii semnului de egalitate între ele118. Monica Lovinescu citeaza cu înversunare din Trecutul unei iluzii (si bine face) dar niciodata din faimoasa corespondenta pe care François Furet o poarta cu Ernst Nolte, din distantarea lui fata de încercarile istoricului german de a prezenta antisemitismul drept o reactie "rationala" a lui Hitler la, pasamite, "iudeo-bolsevism". Si nu este de mirare. Cum ar fi putut altfel sari în apararea unor "notorii democrati" care acuza evreimea (mondiala sau fost-locala) de "monopolizarea suferintei" daca ar produce un citat care afirma ca "notiunea totalitarismului, desi permite compararea comparabilului între regimurile lui Hitler si Stalin, este incapabila de a explica originile lor atît de diferite"?119 Dar în fata afirmatiei lui Furet ca pozitia lui Nolte "mascheaza ceea ce fiecarui regim fascist îi este endogen si particular" si ca "elementele culturale pe care [aceste regimuri] si le-au asumat drept "doctrina" au antecedat razboiul din 1914, deci si revolutia din octombrie"? Pentru ca, în continuare, Furet sa scrie catre Nolte: "Afirmatia [dumneavoastra] cum ca "Gulagul a precedat Auschwitzului" nu este falsa si nici lipsita de semnificatie. Dar ea nu poate avea sensul unei legaturi cauza-efect."120 Antisemitismul, mai adauga istoricul francez, "este o pasiune straina de Revolutia rusa (chiar daca, într-un stadiu ulterior, va fi folosit de Stalin), si nu cred ca în cuvintele lui Hitler vom putea gasi acea asemanare între exterminarea chiaburilor si cea a evreilor pe care o schitati. Ca si dumneavoastra, gasesc ca o istorie paralela a bolsevismului si a fascismului este necesara pentru întelegerea secolului XX european, dar ea nu trebuie sa puna în umbra ceea ce este specific pasiunilor fiecaruia si crimelor fiecaruia."121 Nici mai mult, nici mai putin, nu este si nu a fost vreodata afirmat de vreun asa-zis "monopolist al suferintei". În ceea ce ma priveste, subscriu "cu doua mîini" si la urmatoarea afirmatie a lui Furet: "exterminarea evreilor constituie punctul culminant al crimelor comise în acest secol în numele unei ideologii politice". Este si Furet un propagator al "monopolului asupra suferintei"?
Subscriu, de asemenea la afirmatia ca nimic din acest punct culminant nu poate justifica sau scuza masacrul chiaburilor în Rusia anilor "30, asasinarea în masa a elitelor poloneze la Katyn si în alte locuri în 1940, ororile "marelui salt înainte" în China sau genocidul cambodgian. Dar, adauga Furet, Holocaustul evreiesc se deosebeste, totusi, de celelalte întruchipari politice "ale Raului" din doua motive. "Primul este acela ca procesul de exterminare al evreilor vizeaza barbati, femei si copii numai pentru faptul ca sînt nascuti ca atare, independent de orice alte consideratii inteligibile derivînd dintr-o lupta pentru putere. Teroarea antisemita [sfîrseste prin] a pierde orice legatura cu sfera politicului care a nascut-o." Al doilea motiv, scrie Furet, tine de "caracterul poporului evreu" si influenta acestui popor "asupra istoriei umane în general, si a celei europene în special... Martirizîndu-l, sau încercînd sa-l distruga, nazismul nimiceste însasi civilizatia Europei... Si tin sa afirm ca noi, europenii, si nu numai germanii, înca nu am depasit aceasta nenorocire, care ne va supravietui. Formele rememorarii pe care [poporul evreu] le adopta, tipul de pedagogie pe care o inspira, nu sînt întotdeauna profunde, si el poate fi folosit în scopuri politice. Dar ceea ce acest popor exprima trebuie înteles ca fiind un sentiment politic esential, împartasit de cetatenii tarilor democrate în acest sfîrsit de secol."122
Poate "directoarea de constiinta" explica de ce nu a gasit niciodata de cuviinta sa faca macar aluzie la aceste citate dintr-un favorit autor al domniei sale? Poate explica de ce, în numele nobilului sentiment al amicitiei (dar cu Platon si adevarul cum mai stam?), i-a ascuns pîna si lui Goma (pe atunci apropiat prieten) trecutul lui Eliade, de care stia prea bine, desi Goma este si astazi convins ca aflase numai în 1993?123 Daca într-adevar nu-l cunostea, putea sa afle de acest trecut de la Eugen Ionescu. Dar cu Eugen Ionescu avusese, potrivit propriilor marturisiri, deja o experienta putin încurajatoare. Acesta rupsese relatiile cu Monica Lovinescu, si rupte au ramas vreme de "aproape un deceniu". Si aceasta din doua motive, unul fiind acela ca Ionescu "se suparase ca am luat partea lui Vintila Horia în scandalul premiului Goncourt". Drept care "am închis telefonul si închis a ramas pîna ce Marie-France [fiica dramaturgului] mi-a devenit, pentru o vreme, o prietena nedespartita, iar cu Eugen si Rodica am reluat relatiile de altadata."124 Pentru Lovinescu trecutul lui Vintila Horia era prea putin important atunci cînd "România suferea de comunism". Chiar insignifiant. Cine "monopoliza", deci, suferinta, nu din 1993, ci înca din anul de gratie 1960? Monica Lovinescu are si o alta curioasa justificare pentru aceasta atitudine: "Vintila Horia se situa la dreapta, cu alunecari uneori spre extrema dreapta, dar nu fusese niciodata legionar cum i se imputa acum"125.
Am avea, deci, de a face cu "alunecari" sau, cum vor fi ele numite mai tîrziu în "cazurile" Manolescu, Tudoran si Liiceanu, posibile "derapaje" - dar nimic mai mult. Afirmatia este precedata de o aparitie televizata a sotilor Ierunca în "Memorialul exilului românesc", difuzat în martie 1996 si repetat în octombrie 1997, potrivit lui Alexandru Laszlo. Virgil Ierunca afirma în acea emisiune ca acuza de legionarism la adresa lui Vintila Horia "era o minciuna sfruntata". Si cei doi îsi aduc aminte nu cu putina mîndrie cum au participat la dezamorsarea "minciunii", ea constînd, printre alte actiuni, în difuzarea în presa franceza a unei fotografii a lui Mihai Ralea, "nascocitorul campaniei ticaloase", în "uniforma Frontului Renasterii Nationale al regelui Carol al II-lea". Cum aceasta uniforma era foarte asemanatoare "cu cea purtata de SS-isti", rezultatul a fost ca "presa franceza a vuit ca acuzatorul de fascism al lui Horia este un notoriu SS-ist, etc, etc."126 Cu alte cuvinte, "sfruntata minciuna" era contracarata de una tot atît de sfruntata, totul fiind, s-ar zice, justificat de faptul ca România "suferea de boala comunismului."
Dar cît de "sfruntata" fusese "minciuna" cu Vintila Horia? Chiar daca nu facuse parte din miscarea legionara, el fusese autorul unor ultra-fasciste articole în revista Sfarma piatra, unde, cum descopera Laszlo, îl numea pe Hitler "primul om politic al epocii moderne care merita calificativul de Mare European". 127 Nici A.C.Cuza, nici Nichifor Crainic nu "facusera parte din miscarea legionara". Presupun ca nici ei, în ochii sotilor Ierunca, nu merita atentia cercetatorului de astazi. Ce facem, însa, cu exegeza lui Furet despre "valorile democratiei" si implicita lor afectare de felul în care este tratat Holocaustul? Le ignoram, iata ce facem. Mai mult: ce exemplu ofera "modelul de constiinta" celor traiti sub comunism si dispusi, precum Nicolae Manolescu, sa emuleze orbeste acest model? Raspunsul se oglindeste foarte bine în felul în care domnul Manolescu gaseste de cuviinta sa "citeze" din schimbul epistolar dintre Furet si Nolte într-un editorial publicat în aprilie 2000, si în "concluziile" pe care le trage din acest citat, asa cum o arata din nou Tepeneag.128 Adica lasînd la o parte tot ce ar "incomoda" teza cu pricina. Tel maître, tel valet. Sau mai neaos, "cum e turcul, si pistolul". Iar "turcul" inspira si apoi aplauda felul în care "pistolul" gaseste de cuviinta sa trateze complicata chestiune a "multiculturalismului" în America si aiurea.129
Dar de data aceasta, "elevul" îsi depaseste "profesorul". Daca Monica Lovinescu (de pe o pozitie iacobina tipic franceza si de mult depasita în teoriile moderne ale democratiei) este convinsa ca democratia se reduce la egalitatea în drepturi a minoritatillor cu majoritarii (atît micutul Dupont cît si micutul senegalez învatînd la scoala despre "nos anctres les gaulois"), Manolescu nu ezita sa vorbeasca despre "rasismul în sens invers" produs de "multiculturalism". Liderul unui partid care (totusi!) îsi zice "liberal", ajunge sa condamne (într-o recenta conferinta) "teroarea minoritatii fata de majoritate", una care, potrivit domniei sale, ar fi "mai periculoasa decît discriminarea traditionala de tip european, a minoritatii de catre majoritate".130 La ce a dus, în cele din urma, ultima forma de discriminare, se stie prea bine. Apocalipticul Manolescu prevede însa un Holocaust mai groaznic - cel al rasei albe, supusa, nu-i asa, "discriminarii" produsa de "privilegiul acordat de culoarea pielii."131 El arata, în aceasta conferinta, ca în Statele Unite "încercarea de a face totul pentru a nu discrimina pe nimeni în numele categoriei, al sîngelui, al rasei, culturii, culorii pielii, orientarii sexuale" a produs "cea mai ciudata discriminare". Am avea de a face cu un absurd în care "cel mai rau lucru care ti se poate întîmpla este sa fii barbat si nu femeie sau copil, alb, celebru si în viata." De pe înalte posturi de superioritate europeana - fie ele si periferice - domnul Manolescu observa ca termenul de "political correctness" nu ar avea "cautare în Europa." Nu specifica în care Europa, dar toate drumurile sale europene par a duce la o adresa din cel de-al nouasprezecelea arondisment al "marelui Bucuresti", unde totul se citeste cu ochii chintesentei regretatului - si imaginarului - "mic Paris". De acolo, se pare (de n-o fi din Carinthia haideriana), afla domnul Manolescu ca "multiculturalismul este în fapt un "gauchism"". Pîna si la fostii studenti ai domniei sale actualmente urmînd "o cariera universitara în America", domnia sa observa "conotatii ideologice de stînga" ce-i "aduc aminte de atmosfera intelectuala a Frantei din anii "50-"60".132 Sancta simplicitas! Domnul Manolescu, ale carui "repere franceze" nu îi sînt chiar proprii, nu are habar ca "multiculturalismul" este combatut în America nu numai de pe pozitiile "dreptei" (ceea ce nu este surpinzator), ci în special de pe pozitiile veritabilei stîngi (nu cea pe care amicii domniei sale precum Tudoran o descopera în jurul revistei The New Republic !). O stînga care nu vede în el decît o abila manipulare a claselor dominante, menita sa dezamorseze singurul mecanism "valabil" al revolutiei - lupta de clasa. Poate fostii studenti ai domniei sale, de pe pozitiile academice pe care le detin acolo, sa-i procure niscaiva bibliografie. Dar cum sa o faca, bietii de ei, daca la New York "librariile sînt mai rare si mai greu de gasit decît oriunde", asa cum decreta dupa numai cîteva zile petrecute în metropola? Si tot dupa acest scurt sejur, domnul Manolescu este dispus sa decreteze fara nici un dubiu, ca în marele oras atît chinezul cît si negrul american (asa, la gramada generalizatoare) nu sînt "caracterizati de curatenie".133
E adevarat ca domnul Manolescu nu a comparat (înca?) "corectitudinea politica" americana cu stalinismul, cum a facut-o Cristian Tudor Popescu, care, cu mult înaintea domnului profesor, deplora faptul ca în America "situatia cea mai incomoda o are... o persoana care este alb, barbat, crestin, heterosexual. La fiecare pas, el poate fi dat în judecata de copiii sai, de negri, de femei si cui îi mai trece prin cap."134 Societatea româneasca, potrivit celor afirmate de domnul Manolescu în aceeasi conferinta, ar fi deprinsa numai cu "mici (sic!) discriminari "traditionale" precum misoginismul sau antisemitismul latent (sic!)", dar, confruntata fiind la ora actuala cu "tot felul de "importuri"", s-ar putea gasi curînd periclitata de moda americana. Acestea sînt pozitiile de pe care "reformatorul" Manolescu se crede capabil sa avanseze integrarea României în structurile occidentale!
De altfel, Manolescu si Cristian Tudor Popescu au mai multe în comun decît atît. Amîndoi s-au numarat printre aparatorii lui Roger Garaudy. Curios, dar nu am vazut-o pe Monica Lovinescu protestînd - tocmai ea, care în articolul publicat în apararea lui Eliade în martie 1992 în revista 22, argumenta în favoarea introducerii în legislatia româna a penalitatii negarii Holocaustului! Da, dar atunci "negationistii" se gaseau numai în rîndurile "celor rai" - Corneliu Vadim Tudor si al sau mentor Iosif Constantin Dragan ocupînd rangul întîi. Alta e situatia astazi. Acum o gasim pe doamna Lovinescu argumentînd împotriva "negationismului de stînga" cu o formula împrumutata de la Revel. Ar fi vorba despre, repet, inexistenta negare a Gulagului de catre ceea ce dînsa percepe ca fiind stînga în combinatie cu "monopolizatorii [etnici ai] suferintei". Atunci cînd ei nu sînt chiar identici.
Am cîteva noutati pentru doamna Lovinescu. Stînga a fost din totdeauna "negationista". Nu numai a Gulagului, ci chiar a Holocaustului. Asa cum pentru Ceausescu, Holocaustul pe pamînt românesc se rezuma la atrocitatile comise de maghiari si (cîteodata) la mult-diminuatul în proportii pogrom de la Iasi sau la cel legionar de la Bucuresti, tot asa pentru polonezi la Auschwitz fusesera exterminati în speta "cetateni polonezi". Iar pentru sovietici, dupa ce ignorasera mult timp Babi Yar, în urma protestului lui Evgheni Evtusenko se decretase ca acolo fusesera exterminati "grajdanini" sovietici. Deci, nici o noutate în "negationismul stîngii". Al veritabilei stîngi. Si mai am o noutate pentru doamna Lovinescu. Potrivit lui Ghenadi Ziuganov, actualul lider al Partidului Comunist din Federatia Rusa, atît numarul victimelor Holocaustului cît si al celor ale Gulagului ar fi "infinit mai mic" decît cel recent al rusilor cazuti prada mizeriei si foametei induse de "globalizarea" propagata de agentii mondiali ai sionismului.135 Concurenta la cifre, aparent denuntata drept "sinistra" si totusi repetata la infinit dupa Stephane Courtois, suna cumva cunoscuta? Dar restul?
Si totusi, cine poate uita ca Monica Lovinescu fusese cel mai aprig critic al "legionarismului mascat" din epoca Ceausescu, ca venise în apararea unui Norman Manea si unui Z.Ornea, pentru a mentiona numai doua exemple din rîndul celor care aveau sa-i devina adversari? Numai ca atunci alta era "miza jocului". Orice argument si oricine îl putea produce, erau bineveniti în lupta "pentru cauza". Caderea comunismului a schimbat, totusi, realitatile. Miza astazi nu este cîtusi de putin trecutul, ci viitorul României. Dar viitorul, asa cum o arata de atîtea ori doamna Lovinescu, trebuie sa se debaraseze de povara trecutului. Greseste. El trebuie sa se debaraseze de poverile trecutului. De ambele.
Omeneste, "obsesia" doamnei Lovinescu poate fi înteleasa.
Nimeni nu are dreptul sa îi ceara nici sa ierte, si nici
sa uite oribilul asasinat al mamei sale într-o puscarie
comunista. Dar unei Monica Lovinescu i se poate pretinde asumarea
unor responsabilitati impersonale si colective, oricît de
grele ar fi ele. O "directoare de constiinta" cu o îndelungata
prezenta în Occident ar avea atît datoria transpunerii,
cît si avantajul experientei careia i-a fost martora pe
alte meleaguri. Altfel, as înclina sa cred ca a "pierdut
timpul" în Occident. Dar poate ca Monica Lovinescu
are dreptate cînd afirma: "N-am de ce sa ma întorc,
din moment ce n-am plecat niciodata."136 Nu stiu daca este
constienta de implicatiile afirmatiei. Stiu însa ca nu regret
ca am cunoscut-o. Dar regret nespus de mult ca nu a ramas... Monica
Lovinescu; sau mai bine zis, ceea ce parea sa fie.
Doamna Ileana Vrancea este paguboasa. Nu "paguboasa" în sensul celebrei balade a lui Miron Radu Paraschivescu, ci tocmai în sensul opus. În tinerete, domnia sa opteaza pentru ideologia comunista. O prima optiune gresita. Se îndeparteaza, în cele din urma, de "sociologismul vulgar" al stalinismului dîmbovitean, dar, vai, nu si de "metodele" folosite de acesta pentru "combaterea adversarului". Descopera acum traditiile "democratice" ale culturii si politicii românesti interbelice, dar o face cu aceeasi lipsa de discernamînt critic cu care, cu numai cîtiva ani în urma, înfiera aceste traditii. O noua optiune gresita. La o vîrsta relativ înaintata, emigreaza, în sfîrsit, dar o face cînd e prea tîrziu pentru a-si asigura o reputatie academica. A treia optiune gresita, deoarece evenimentele din 1989 i-ar fi putut oferi o foarte buna nisa între nenumaratii apologeti ai interbelicului românesc. Pe meleagurile unde se afla, multi evrei de origine româna au devenit între timp "Sinai" si "Hermon" si "Meron" si "Tabor" - toate nume derivate din înaltimile din si în jurul Tarii Sfinte. Heda Katz, însa, se numeste Vrancea . Izolata si frustrata, domnia sa va opta sa vada cauzele neîmplinirii sale în "comploturi mondiale" - o paradigma cu atît mai ridicola cu cît reflecta aceeasi psihopatologie care la Bucuresti sau Iasi este repetat defilata de un Ion Coja, un Mihai Ungheanu, un Gheorghe Buzatu. Ca sa nu mai vorbim de ridicolul substituirii unei drame (sau comedii) personale soartei (sau în fine, numai imaginii) unei tari întregi. Nu este însa singura în aceasta curioasa repetare a sintagmei "dai in mine - dai în Partid!". Altii, reactionînd similar, au propus - vadimtudorescian - în paginile României literare înfiintarea unei comisii care sa cerceteze presupuse "activitati anti-românesti". Sau poate, necunoscînd "propunerile" similare ale "tribunului", s-au gîndit "numai" la reputatul "vînator" de pseudo-comunisti, senatorul Joseph McCarthy.
Noroc cu nepotii, care mai aduc o alinare. Si cu paratrasnetele.
Prilejul publicarii "Tragicomediei în desfasurare"
de catre subsemnatul în 1998, îi ofera doamnei Vrancea
ocazia de a "demonstra" a cui e vina. Vizati direct
sau indirect, ba chiar unii dintre ei deloc vizati, cîtiva
(nu chiar putini) literati în sau din România îmbratiseaza
fara nici o ezitare argumente pe care numai ieri-alaltaieri le
respingeau, uneori (mi se spune) argumentînd în particular
sau scrisori cu "nadufurile" doamnei Vrancea contra
autorului articolului. A patra optiune gresita. Dar ea nu mai
este numai a doamnei Vrancea. Peste "tragicomedie" a
cazut cortina mai rapid decît o prevazusem în 1998.
"Rinocerii" s-au înmultit si se înmultesc
pe zi ce trece. Dar acest lucru n-a transformat "tragicomedia"
în drama. Cel mult - data fiind lipsa de originalitate atît
fata de precedentul istoric cît si fata de fenomene paralele
în alte tari ale fostului "bloc" - într-o
enorma plictiseala. Una la care nu mai am nici cînd, si
nici de ce sa fiu partas. Deci - si totusi în spirit de
comedie shakespeariana - "will [thou], for my kind offer,
when I make curtsy, bid me farewell"? (Rosalinda, epilogul
din Cum va place) 137
Praga, 13 iulie 2000.
1 George Voicu, "Paradigma conspirationista", Sfera Politicii, nr.70, 71-72, 73-74, 75 si 76, 1999, precum si 78, 79, 2000.
2 Vezi Thomas Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions (Chicago: Chicago University Press), 1964.
3 Ileana Vrancea, "Coerenta unui fals în desfasurare (sau cum se fabrica antisemiti din adversarii activi ai antisemitismului si cum se fabrica aparatori ai evreilor din promotorii antisemitismului nazist si comunist)", România literara , nr. 34, 25-31 august 1999. Acelasi articol a fost publicat si în revista Dialog (Dietzenbach, Germania), nr. 215/220, ianuarie-iunie 1999, pp. 3-28.
4 Voicu, "Paradigma conspirationista" (I), Sfera Politicii, nr.70, 1999, pp. 51-52.
5 Doamnei Redactor-sef Gabriela Adamesteanu,
Doamnei Redactor-sef adjunct Rodica Palade
Revista 22
Bucuresti
Stimate Doamne,
Rîndurile de fata sînt menite a va risipi orice îndoieli pe care le-ati putea nutri în urma "alarmei" trase de doamna Ileana Vrancea în "Post-scriptum"-ul publicat în revista România literara , nr. 35, din 31 august 1999. Palpitantul "post-scriptum" contine, printre altele, urmatorul citat din mesajul adresat de doamna Vrancea doamnei Adamesteanu la data de 28 iulie: "textul a ajuns "si la Shafir, dupa cum aflu din surse locale" [...]. Ce puteti spune Dv. despre faptul ca din cadrul unei redactii de prestigiul 22 -ului, un text inedit neacceptat pentru publicare decît partial, ajunge în întregime în mîna celor direct vizati?". În continuare, doamna Vrancea reda replica doamnei Rodica Palade la acest semnal de alarma: "textul nu a fost vazut decît de cei cîtiva membrii ai consiliului consultativ cîti au fost gasiti (...). Daca cineva dintre ei nu a respectat confidentialitatea obligatorie este cît se poate de regretabil".
Doamna Adamesteanu, Doamna Palade,
Tin sa va asigur ca membrii consiliului consultativ al revistei, "atîtia cîti au fost gasiti", nu au încalcat cu nimic deontologia la care se referea doamna Palade în raspunsul Domniei sale. Pentru prima oara am dat cu ochii de textul partial al doamnei Vrancea cînd un coleg din redactia Europei Libere la Praga mi-a adus revista, stiind ca eu însumi o primesc cu oarecare întîrziere. Din preambulul la acel text partial, reprodus în 22 nr. 31 din 3-9 august, am aflat ca textul integral va fi publicat în revista Dialog din Germania. Revista pe care nu o mai primesc de cînd m-am mutat la Praga în 1995. Drept care, am luat legatura cu domnul Dr. Ion Solacolu, rugîndu-l sa îmi trimeata textul integral. De la domnul Solacolu am aflat ca el va fi reprodus si în România literara "în cîteva zile". Ceea ce s-a si întîmplat.
Nu intentionez sa reactionez acum la textul doamnei Vrancea, pe care l-am gasit si mai palpitant decît respectivul "Post scriptum". Din acesta din urma, oricum, am aflat si ceea ce poate nu trebuia sa aflu. Dar numai din el, nu de la cei "atîtia cîti au putut fi gasiti". Voi reactiona, asa cum scriam într-o scrisoare deschisa adresata României literare (la data scrierii acestor rînduri înca nepublicata), atunci cînd mi-o vor permite prioritatile, doamna Vrancea aflîndu-se acum la coada lor. Deoarece, spre deosebire de doamna Vrancea, problemele ridicate de Domnia sa nu mi se par cîtusi de putin "de viata si de moarte" (asa cum scrie în acelasi "Post-scriptum"). Ridicolul nu poate fi chiar atît de dramatic. Permiteti-mi aici numai remarca ca "sursele locale" ale Domniei sale sînt probabil la nivelul celorlalte surse pe care le foloseste.
Va asigur, stimate doamne redactor-sef si redactor-sef adjunct, ca nu numai ca nu am avut cunostinta de aparitia în revista pe care o conduceti a textului care ma viza personal, dar în trecut s-a întîmplat sa nu am cunostinta, pîna la aparitie, nici macar de un text care purta semnatura "Michael Shafir, Radio Europa Libera". Asa au decurs lucrurile cu remarcile despre deschiderea oficiala a procedurilor de reabilitare a unor membri ai guvernului Antonescu, pe care le-ati publicat fara permisiunea "autorului" lor (subsemnatul) si în mod distorsionat , respectivele fiind luate din mesaje schimbate cu cîtiva amici, în nici un fel autorizati sa vi le înainteze. Nici acum nu stiu care din ei a facut acest lucru, si nici nu ma intereseaza. Am gresit, desigur, nereactionînd la acest curios "eveniment editorial" si probabil suna putin credibil daca azi va scriu ca i-am dat o importanta minora. Consider, însa, ca sînt responsabil numai pentru ceea ce am semnat si semnalat public în aceasta chestiune, în paginile publicatiei cotidiene RFE/RL Newsline , ceea ce se poate verifica cu usurinta.
La data de 23 octombrie 1997, contributia subsemnatului (în traducere din limba engleza) era urmatoarea: "Procurorul General Sorin Moisescu a deschis la data de 22 octombrie procedura pentru reabilitarea juridica a cîtorva membri ai guvernului fascist condus de maresalul Ion Antonescu. Aceste oficialitati fusesera condamnate în 1949 pentru "crime împotriva pacii", a anuntat Radio Bucuresti. O initiativa de reabilitare a lui Antonescu si a celor executati împreuna cu el în 1946, precum si a celor a caror sentinta de condamnare la moarte fost comutata în închisoare pe viata, se afla în consideratia procuraturii generale de cîtiva ani".
La data de 21 noiembrie (data reprodusa în citatul care mi s-a atribuit în revista 22), RFE/RL Newsline raporta urmatoarele:
"[Procurorul General] Sorin Moisescu, a raspuns protestului Senatorului Alphonse d'Amato si membrului Camerei Reprezentantilor Christopher Smith împotriva [lansarii] procedurii de reabilitare postuma a sase [de fapt, opt, cum s-a deovedit mai tîrziu, MS] membri ai guvernului condus de maresalul Ion Antonescu, relateaza cotidianul Adevarul la data de 21 noiembrie. Moisescu a spus ca cei sase nu sînt responsabili pentru deciziile acelui cabinet. Constitutia României a fost "suspendata" în 1940, a remarcat el, si puterea a fost în întregime transferata lui Antonescu, care a fost numit "Conducator" al tarii. În consecinta, în asemenea circumstante nu se aplica nici responsabilitatea guvernamentala nici cea personala [potrivit lui Moisescu]."
În schimbul de mesaje cu acei amici de care pomeneam mai sus, remarcam ca, daca asa stau lucrurile, procesele de la Nürnberg si procesul Eichmann îsi pierd si ele valabilitatea. De aceeasi parere sînt si azi. Tot ce a aparut în plus în revista 22 si care mi s-a atribuit, citat cu satisfactie de doamna Vrancea cu sarcastica remarca [sic!] în paranteza, nu îmi apartine.
Permiteti-mi sa sper ca veti gasi spatiu pentru publicarea
integrala a acestor rînduri.
Praga, 2 septembrie 1999.
Michael Shafir
Analist principal pentru Europa centrala si de sud-est
Radio Europa Libera
Praga.
6 Vezi Michael Shafir, "O tragicomedie în desfasurare?", Sfera Politicii, vol. 6, nr. 61, 1998, pp. 5-16.
7 Vezi coperta interioara a versiunii publicate în Dialog. Sublinierea mea.
8 Vezi Leon Volovici, "Despre "falsul binar" si coerenta complotului",Sfera Politicii, nr. 77, 2000, pp. 35-39.
9 Vezi Ileana Vrancea, "Un minimum obligatoriu", Dialog , nr. 173/178, iulie 1995 - februarie 1996.
10 Radio Bucuresti, 23 mai 2000.
11 Vrancea, "Sensul unic al amneziei selective (secvente israeliene)", în "Un minimum obligatoriu",op. cit., pp. 76-85.
12 "Minimul obligatoriu" al doamnei Vrancea nu a inclus niciodata corectarea atribuirii titlului de "profesor" la prestigioasa universitate care mi-a conferit doctoratul în 1981. Titlul i-a fost atribuit în cîteva rînduri de presa literara din România. Departe de mine intentia de a trece cu vederea greutatile întîmpinate de un intelectual (fie si de mai buna calitate decît cea a doamnei respective) în integrarea în Israel, mai ales cînd a ajuns acolo la o vîrsta "respectabila". Dar "minumul obligatoriu" ar fi putut sa includa specificarea ca postul pe care doamna Vrancea l-a ocupat la Institutul Dinur era unul finantat de catre Ministerul Absorbtiei si, odata aceasta finantare încetînd, domnia sa s-a gasit în postura unei "pensionare libere". Finantarea se acorda pe o perioada limitata, ramînînd ca universitatile sa decida ulterior daca angajeaza sau nu respectiva persoana. Cum bugetele sînt, ca peste tot, extrem de zgîrcite, neangajarea doamnei Vrancea nu atesta neaparat discalificarea sa profesionala. Dar nici nu o transforma pe doamna Vrancea într-o meteorica exemplificare a unei stralucite cariere academice tardive.
13 Michael Shafir, "Marshal Antonescu"s Post-Communist Rehabilitation:Cui Bono?", în Randolph L. Braham (ed.), The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews during the Antonescu Era (New York: Columbia University Press), 1997, pp. 349-398.
14 Shafir, "The Revival of the Political Right in Post-Communist Romania", în Joseph Held (ed.),Democracy and Right-Wing Politics in Eastern Europe in the 1990s, (New York: Columbia University Press), 1993, p. 157.
15 Shafir, "Government Encourages Vigilante Violence in Bucharest", Report on Eastern Europe, Vol. 1, no. 27, 1990, pp. 32-38.
16 Vrancea, "Coerenta unui fals", op.cit., p.15.
17 E. Reichmann, "Apararea are cuvîntul", România literara , nr.19, 17-23 mai 2000.
18 Paul Goma, Jurnalul unui jurnal (1997), (Cluj-Napoca: Editura Dacia), 1998, pp.308-309.
19 Vezi "Progrese în dezinformarea prin omisiune sau "un pas înainte, doi pasi înapoi"" în "Un minimum obligatoriu",op. cit., pp. 67-75.
20 Shafir, "Anti-Semitism without Jews in Romania", Report on Eastern Europe , Vol. 2, no. 26, 1991, republicat în Anti-Semitism in Post-Totalitarian Europe (Prague: Franz Kafka Publishers), 1993, pp. 204-227.
21 Shafir, "The Men of the Archangel Revisited: Anti-Semitic Formations among Communist Romania"s Intellectuals",Studies in Comparative Communism , Vol. 16, no. 3, 1983, pp. 223-243, cu referinta la rolul lui Dragan la pagina 235. Vezi si continuarea acestui articol: Shafir, "From Eminescu to Goga via Corneliu Vadim Tudor; A New Round of Anti-Semitism in Romanian Cultural Life",Soviet Jewish Affairs , Vol. 14, no. 3, 1984, pp. 3-14, cu referire la rolul lui Dragan la p.11. Nici de acest ultim articol sa nu fi dat libera cercetatoare?
22 Vrancea, "Coerenta", op.cit., p. 13.
23 Shafir, "Schöpflinian Realism and Romanian Reality", Report on Eastern Europe , Vol. 2, no. 7, 1991, pp. 32-40 si "Marshal Antonescu"s Rehabilitation", op. cit., pp. 372, 403-404.
24 Vezi Shafir, "Marshal Ion Antonescu and Romanian Politics", RFE/RL Research Report, Vol. 3, no. 6, 1994, pp. 22-28, cu referinta la Pippidi la pagina 24, si "Marschall Ion Antonescu: Politik der Rehabilitierung", Europäische Rundschau , Vol. 22, no. 2, 1994, pp. 55-70, cu respectiva referinta la pagina 58.
25 Nicolae Harsanyi, "No Clean Hands: The Antonescu Regime and its Anti-Jewish Policies (1941-1944)",Habsburg , November 1998, pe Internet la http://h-net.msu.edu/reviews/showreview.cgi?path=.
26 Shafir, "Reactions Against Anti-Semitism", Report on Eastern Europe , Vol. 2, no. 34, 1991, pp. 26-29.
27 Vezi Shafir, "The Greater Romania Party", ibid., Vol. 2, no. 46, 1991, pp. 25-30, cu respectiva referinta la p. 26.
28 Ele sînt Henry Carey, "Post-Communist Right Radicalism in Romania", în Peter Merkl, Leonard Weinberg (eds.),The Revival of Radical-Right Extremism in the Nineties (London: Frank Cass), 1997, pp. 149-176 si Francisco Veiga, "On the Social Origins of Ultranationalism and Radicalism in Romania, 1989-1993", în Lavinia Stan (ed.), Romania in Transition , (Aldershot: Dartmouth), 1997, pp. 49-66.
29 Vezi Shafir, "The Post-Communist Era" în Randolph L. Braham (ed.),The Tragedy of Romanian Jewry , (New York: Columbia University Press), 1994, pp. 333-386 cu referinte la paginile 343-345; "Marshal Ion Antonescu"s Post-Communist Rehabilitation: Cui Bono ? ", op. cit., referintele respective la p. 374; Shafir, "The Revival of the Political Right in Post-Communist Romania", op.cit., referinte la p. 164.
30 Iata un "minim obigatoriu" de alte lecturi pe care cercetatoarea ar fi trebuit sa le parcurga înaintea prezentarii rechizitoriului care ma metamorfozeaza în simpatizant FSN si PRM si în aparator al "adevaratilor antisemiti": ""War of the Roses" in Romania"s National Salvation Front", RFE/RL Research Report , Vol. 1, no. 4, 1992, pp. 15-22; "The Movement for Romania: A Party of "Radical Return"", ibid., no. 29, 1992, pp. 16-21; "Growing Political Extremism in Romania!, ibid., Vol. 2, no. 14, 1993, pp. 34-39; "Extreme Nationalist Brinkmanship in Romania", ibid., no. 21, 1993, pp. 31-36; "Best-selling Spy Novels Seek to Rehabilitate Romanian Securitate", ibid., no. 45, 1993, pp. 14-18; "Romania" în "The Politics of Intolerance", ibid., Special Issue, Vol. 3, no. 16, 1994, pp. 87-94; "The Inheritors: The Romanian Radical Right After 1989", East European Jewish Affairs , Vol. 24, no. 1, 1994, pp. 70-89 (articol aparut si în româneste în Sfera Politicii, nr. 15 si 16, martie si aprilie 1994); "Jews and Antisemites in Romania Since the Death of Rabbi Rosen", East European Jewish Affairs , Vol. 24, no. 2, 1994, pp. 147-155; "Romania: Ruling Party Formalizes Relations with the Extremists", Transition , Vol. 1, no. 5, pp. 42-46; "Anatomy of a Pre-Elections Political Divorce",ibid., Vol. 2, no. 2, 1996, pp. 45-49.
31 Shafir, "The Mind of Romania"s Radical Right", în Sabrina P. Ramet (ed.),The Radical Right in Central and Eastern Europe, (University Park, PA.: Pennsylvania State University Press), 1999, pp. 213-232. Între timp a mai aparut un asemenea volum, vezi Shafir, "Marginalization or Mainstream? The Extreme Right in Postcommunist Romania", în Paul Hainsworth (ed.), The Politics of the Extreme Right: From the Margins to the Mainstream (London: Pinter, 2000, pp. 247-267.
32 A se vedea Vrancea, "De unde "se vede" mai bine ce se petrece în România?" în "Un minimum obligatoriu", op. cit., p. 6 si Victor Eskenasy, "Pe marginea unui articol", România literara , nr. 37, 15-21 septembrie 1999.
33 Vrancea, "A Forgotten Chapter of a Common Legacy: Jewish Personalities in the Fight for Survival of Romanian Civil Sociley", în Shvut , No. 16, 1993, pp. 325-338.
34 Vrancea, "Falsificarea istoriei ca bumerang" în "Un minimum obligatoriu", op. cit., p.100.
35 "Coerenta", op.cit., p. 28.
36 Vrancea, "Falsificarea istoriei", op.cit., p. 102. Sublinere în originalul vrancian.
37 Literarura de specialitate în privinta culturii politice este extrem de vasta. Însa am fost primul care a aplicat conceptul într-o analiza a subculturii politice intelectuale în România si doamna Vrancea ar fi trebuit sa cunoasca acest articol din motive, ca sa spun asa, profesionale. Ar fi gasit în el si exemplificarea folosirii analizelor diacronice împreuna cu cele sincronice. Vezi Shafir, "Political Culture, Intellectual Dissent and Intellectual Consent: The Case of Romania", Orbis , Vol. 27, no. 2, 1983, pp. 393-420.
38 De altfel, pot atesta asupra acestei ignorante din singurul incident care a existat în trecut între subsemnatul si cercetatoarea israeliana. Cîndva dupa anul 1985, la nu mult timp dupa ce devenisem seful sectiei de cercetari românesti de la Europa Libera, doamna Vrancea a trimis radioului un articol ce mi s-a parut excelent. Am primit articolul de la un coleg din redactia româna a institutiei si i-am scris doamnei Vrancea, felicitînd-o pentru reusita analiza a "culturii politice" românesti în perioada ceausista. Tîfnoasa, mi-a raspuns ca dînsa nu face nici un fel de analiza a "culturii politice românesti" si ca cere ca articolul sa nu fie difuzat. Ca si cum în calitatea mea de atunci as fi putut dispune de ce se difuzeaza si ce nu. I-am raspuns explicîndu-i în ce consta notiunea de "cultura politica" si nu mi-a mai ramas decît sa întrerup aceasta prima legatura, urîndu-i succes pentru viitor. Dupa cum se observa, pe atunci doamna Vrancea era înca "Madame Jourdain" si habar nu avea ca vorbeste proza. O ipostaza oricum preferabila ulterioarei ipostaze de "Madame Procuratrice Niadruoj".
39 Ion Petrovici, De-alungul unei vieti: Amintiri (Bucuresti: Editura pentru literatura), 1966, pp. 232-233, capitolul "Despre ponoasele exactitatii". Sublinierile din citat îmi apartin. Ca Petrovici, în remarcile sale despre "psihologia nationala" nu era departe de o întelegere politologica moderna a "culturii politice" e demonstrat si de urmatoarea remarca, de la pagina 325 din volum: "Am aratat cu numeroase exemple ca exista o corelatie între caracterele etnice ale unui popor si cugetarea sa filozofica. Fireste, acest etnic, care se oglindeste în gîndire, e corectat de influenta culturala de la popor la popor, prin care se absorb elemente din spiritul altor natii".
40 Vezi M. Seliger,Ideology and Politics (London: George Allen and Unwin), 1976, pp. 108-117, 175-208.
41 Vrancea,"Coerenta", op.cit., p. 22.
42 N.Manolescu, "Cultura politica liberala", 22 , supliment nr. 99, 1-7 februarie 2000.
43 N. Manolescu, "Precizari necesare: pe marginea unei polemici",România liteara , nr.12, 29 martie - 4 aprilie 2000.
44 Shafir, Romania: Politcs, Economics and Society: Political Stagnation and Simulated Change (London: Frances Pinter), 1985, p. 157.
45 "Conceptualizarea folosita de Shafir," scrie Verdery, "desi mai putin articulata si folosind alta terminologie, este cea mai apropiata [propriei mele] conceptualizari". Vezi Katherine Verdery,National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu"s Romania (Berkeley: University of California Press), 1991, p.14.
46 Shafir, "Ha" intelektual ve"ha"miflaga: Ha"miflaga ha"komunistit ha"romanit ve"ha"intelighentsia he"kreativit be"tkufat Ceausescu, 1965-1972" [Partidul si intelectualul: Partidul Comunist Român si intelighentia creatoare în perioada Ceausescu, 1965-1972].
47 Vrancea, "Coerenta", op.cit., p. 16.
48 Vezi, pentru numai cîteva exemple, Shafir, "Socialist Republic of Romania" în B. Szajkowski (ed.),Marxist Governments: A World Survey , Vol. 3 (London: Macmillan), 1981, pp. 589-639; "Romania" în M. McCauley, S. Carter (eds.), Leadership and Succession in the Soviet Union, Eastern Europe and China (London: Macmillan), 1986, pp. 114-135; "Romanian Foreign Policy under Dej and Ceausescu" în G. Schöpflin (ed.), The Soviet Union and Eastern Europe (London: Muller, Blond & White), 1986, pp. 364-377. Cînd regretatul Mihai Botez, si el atactat de Ileana Vrancea (vezi "Falsificarea istoriei",op. cit., p. 101) credea a fi descoperit un concept nou în "comunismul national", i-am putut pune la dispozitie o ampla bibliografie, în care subsemnatul figura, dar nu facea nicidecum "cap de afis", - conceptul în sine avînd respectabile antecedente datînd de la prima editie a unei importante lucrari a lui Brzezinski .Vezi M. Botez, Intelectualii din Europa de Est (Intelectualii est-europeni si statul national-comunist: un punct de vedere românesc (Bucuresti: Editura Fundatiei Culturale Române), 1993 si Z.Brzezinski, The Soviet Bloc: Unity and Conflict (Cambridge, MA.: Harvard University Press), 1971, publicata pentru prima oara în 1960.
49 Goma,Jurnalul unui jurnal , op.cit., pp. 276-277.
50 Vezi Robert Levy, "The "Right Deviation" of Ana Pauker",Communist and Postcommunist Studies , Vol. 28, no. 2, 1995, pp. 239-254; "Did Ana Pauker Prevent a "Rajk Trial" in Romania?", East European Politics and Society, Vol. 9, no.1, 1995, pp.123-142 si "Ana Pauker and the Mass Emigration of Romanian Jewry",East European Jewish Affairs , Vol. 28, no. 2, 1998, pp. 69-86. Acest tînar cercetator american este autorul unei carti despre Ana Pauker care va fi publicata în 2001 de prestigioasa editura universitara americana California University Press sub titlul Ana Pauker: The Rise and the Fall of a Jewish Communist .
51 Shafir, Romania: Politics, Economics and Society, op. cit., p.43.
52 Volumul publicat în exil se termina cu un post-scriptum a carui încheiere mentiona "strania somnolenta a atitudinii care a facut si continua sa faca din ei [adica din scriitorii români], în tot universul comunist, un fel de orfani ai curajului." M. Lovinescu,Pe unde scurte. Jurnal indirect (Paris: Limite), 1978, p. 494.
53 M.Pelin, Operatiunile Melita si Eterul: Istoria Europei Libere prin documente de securitate (Bucuresti: Albatros), 1999, p. 406.
54 Vrancea, "Coerenta", op.cit., p. 14.
55 "Un minimum obligatoriu",op.cit., p. 71.
56 Goma, Jurnal pe sarite (Bucuresti: Nemira), 1996, p. 9.
57 Vrancea, "Coerenta", op.cit., p. 17.
58 Shafir, "O tragicomedie", op. cit,. p.6.
59 N. Manolescu, "Cum am devenit rinocer", România literara , nr. 32, 12-18 august 1998; Vrancea, "Coerenta", op.cit., p. 15.
60 Vezi Marian Popa, Dictionar de literatura româna contemporana (Bucuresti: Editura Albatros), 1971, p. 661.
61 Sînt perfect constient ca se va gasi cine sa ma acuze de...antisemitism, tot asa cum Vladimir Tismaneanu a fost ridicol acuzat de antisemitism cînd a indicat în paranteza numele unor activisti comunisti din anii "40-"50. Nu pot decît sa ridic din umeri.
62 Vrancea,Traditii ale criticii literare marxiste din România 1930-1940 (Bucuresti: Editura politica), 1962, pp. 8-10.
63 Vrancea, "Coerenta", op.cit., p. 22 si "Fapte uitate în dezbaterea "Procese "46 - Sentinte "49 - Recursuri "97", 22 , nr. 9, 3-9 martie 1998.
64 Vrancea, "Capcana" si "Tunelul comunist", ambele în "Un minimum obligatoriu", op. cit., pp. 33 si 54.
65 Vezi convorbirea cu Gheorghe Grigurcu, initial publicata în România literara în martie 1995 si reprodusa în S.Damian, Replici din burta lupului (Bucuresti: Editura Du Style), 1997, mai ales pp. 392-398.
66 Vrancea, "Coerenta", op.cit., p. 21.
67 Lya Benjamin, "Dreptul la convertire si statutul evreilor convertiti în perioada antonesciana",Studia et acta historiae iudaeorum romaniae , Vol. 3 (Bucuresti: Hasefer), 1998, p. 248. Sublinierea autoarei.
68 Evreii din România între anii 1940-1944 , Vol. II: Problema evreiasca în stenogramele Consiliului de Ministri (Bucuresti: Hasefer), 1996, pp. 418-419.
69 ibid., pp. 483-484. Sublinierea mea.
70 Vrancea,"Coerenta", op.cit., p.18.
71 Evreii din Romania , op. cit., pp. 393-394. Sublinierea mea.
72 "Dreptul la convertire", op, cit., p. 249.
73 Evreii din Romania , op.cit., p. 394. Sublinierea mea.
74 Benjamin, "Dreptul la convertire", op.cit., p. 248.
75 ibid., p.250.
76 ibid., p.251-252. Sublinierile Lyei Benjamin.
77 Vrancea, "Sensul unic", op.cit., p.83.
78 Paul Shapiro, "Prelude to Dictatorship in Romania: The National Christian Party in Power, December 1937 - February 1938", Canadian-American Slavic Studies , Vol. 8, no. 1, 1974, p. 71, n.123.
79 ibid., p. 78. Sublinierea în text.
80 ibid., p.88.
81 I. Petrovici, Momente solemne . Editie întregita (Bucuresti: Casa Scoalelor), 1943, pp. 90-91. Sublinierile mele.
82 ibid., p. 91. Subliniere în original.
83 Benjamin, "Dreptul la convertire", op.cit., p. 246, citînd Vasile Conta, "Primejdia jidoveasca" - discursul lui Conta cu prilejul dezbaterilor în Camera în legatura cu acordarea cetateniei evreilor, 1879, precum si lucrarea lui Hasdeu Studii asupra judaismului (Bucuresti), 1865.
84 Petrovici, Momente solemne, op. cit.
85 Pentru a nu mai mentiona descendenta partial iudaica a celui de-al treilea onorat cu o statuie, Xenopol. Într-o versiune oarecum modificata a afirmatiilor renumitului primar antisemit al Vienei Karl Lueger ("Eu decid cine este evreu!"), mai tîrziu atribuita si lui Goebbels, Petrovici parea sa afirme: "Eu decid cine a fost evreu." Cum se împaca aceasta descendenta cu "legea sîngelui", iata o alta problema!
86 Vrancea, "Coerenta", p. 18.
87 Vezi Verdery, National Ideology, op. cit., pp. 196, 348n.46.
88 Vezi Shafir, "The Men of the Archangel", op. cit., p. 240.
89 A. Safran, Un taciune smuls flacarilor: Memorii (Bucuresti: Hasefer), 1996, p.131. Sublinierile îmi apartin.
90 Monica Lovinescu, La apa Vavilonului (Bucuresti: Humanitas), 1999, pp. 215-216.
91 Petrovici, Momente solemne, op.cit., pp.125-127. Sublinierile îmi apartin.
92 ibid., pp. 132-133. Sublinierea mea.
93 "Cuvîntarea D-lui Prof. Petrovici, Ministrul Culturii Nationale si Cultelor", în M. Antonescu, România în Europa de mîine. Cuvîntare rostita la Marea adunare a clerului si învatamîntului în ziua de 19 martie 1942 la Facultatea de drept din Bucuresti , fara editura, publicatie aflata în colectia Bibliotecii Academiei Române.
94 Gândirea , Vol. 19, nr.4, aprilie 1940, pp. 193-194. Sublinierea mea.
95 Vrancea, "Fapte uitate", op. cit.
96 Petrovici, "Crestinism si nationalitate: Conferinta rostita la Societatea Ortodoxa a Femeilor Române", Gândirea , Vol. 19, nr.3, martie 1940, p. 135.
97 ibid., pp. 135-137.
98ibid., p.132.
99ibid., pp. 137-138. Sublinierile îmi apartin.
100 Vrancea, "Antecedentele articolului "Coerenta unui fals în desfasurare"", România literara , nr. 35, 1-7 septembrie 1999, si sub acelasi titlu, 22 , nr.31, 3-9 august 1999. Vezi si nota 5 supra .
101 Vezi supra , nota 18.
102 Lovinescu, "Deficitul de democratie", România literara , nr.37, 15-21 septembrie 1999. Am reactionat (chiar în paginile Românei literare ) la falsa atribuire a antisemitismului lui Horia Roman Patapievici, cu ale carui pareri în alte probleme ma gasesc, e drept, la distante apreciabile. Vezi Shafir, "Scrisoare deschisa", România literara, nr.33, 18-24 august 1999.
103 V. Popovici, "Monica Lovinescu despre sine" ibid., nr. 8, 1-7 martie 2000.
104 Lovinescu, "Anul 2000", ibid., nr. 1, 12-18 ianuarie 2000.
105 Goma, Scrisuri 1972-1998 (Bucuresti: Nemira), 1999, p. 622.
106 G. Dimisianu, "În plin absurd", România literara , nr. 8, 1-7 martie 2000.
107 Sub pseudunimul "Cronicar", în ibid., 15-21 martie 2000.
108 Chiar în paginile României literare am aratat ulterior ca este posibil ca în cazul lui Mihai Zamfir sa fi comis o eroare si "l-am înlocuit" cu Constantin Toiu, autor, printre altele, al acelui memorabil "Les Juifs bien et les juifs ordinaires" ,ibid., nr. 20, 27 mai - 2 iunie 1998. Vezi Shafir, "Ultima epistola despre Dorin Tudoran", ibid., nr. 44, 3-9 noiembrie 1999. Domnul Dimisianu "prefera" sa "treaca cu vederea" aceasta ulterioara rectificare. Cît despre domnul Toiu, el se întreaba ("Note, contranote", ibid., nr. 20, 24-30 mai 2000) cum de cei ce-l acuza de antisemitism nu-si amintesc de memorabilul portret facut unui evreu în Galeria cu vita salbatica . Îsi amintesc, cum sa nu-si aminteasca? Dar îsi amintesc si de ulterioara Caderea în lume , în care Toiu facea paralelismul între legionari si comunisti în scopul legitimarii primilor prin ultimii (vezi si S.Damian, Replici din burta lupului , op.cit., pp. 270-286, 293-297). Si chiar de nu ar fi existat "Caderea lui Toiu", daca portrete elogioase facute unor evrei (sau evreice) constituie "certificatul de buna-purtare" la capitolul anti-semitism, si, în general, xenofobie, atunci si constanta colaboratoare a României mari , Ileana Vulpescu, trebuie absolvita de orice suspiciune. Nu este ea autoarea Artei conversatiei ?
109 Dimisianu, "În plin absurd", op.cit. Sublinierea îmi apartine.
110 Vezi Lovinescu, "Un manual de demistificare", România literara , nr. 27, 1997, referitor la "Un minimum obligatoriu". E chiar comic sa o gasesti pe Monica Lovinescu (totusi....!) însusindu-si "teza" doamnei Vrancea potrivit careia "politica sovina a comunistilor români provenea din experienta sovietica [le lipsea experienta româneasca, s-ar spune!] si din diversionismul aplicat de bolsevici: numirea unor evrei sau unguri în posturile cele mai vizibile spre a putea face apoi din ei tapi ispasitori". Dupa cîte stiu (dar cîte nu stiu!) nici un editor în România nu a marsat la imboldul doamnei Lovinescu de a publica "grabnic" studiul doamnei Vrancea, pe care îl numeste "un foarte necesar manual de demistificare".
111 Lovinescu, "Clandestinii", România literara , nr. 41, 1998. Sublinierile mele.
112 Lovinescu, "La cei 60 de ani ai lui Nicolae Manolescu", ibid., nr. 47, 24-30 noiembrie 1999.
113 Vezi Paul Goma, Jurnal de noapte-lunga (Bucuresti: Nemira), 1997, p. 110 si scrisoarea adresata lui Goma de catre Laszlo în Jurnalul unui jurnal , op.cit., p. 438.
114 Lovinescu, "Cîteva confuzii", 22 , nr. 10, 13-19 martie 1992.
115 Z. Ornea, Anii treizeci: Extrema dreapta româneasca (Bucuresti: Editura Fundatiei Culturale Române), 1995.
116 Lovinescu "Nu e momentul?", România literara , nr. 9, 1998.
117 Alain Paruit, "Tapul ispasitor: scrisoare deschisa catre Monica Lovinescu", Contemporanul - Ideea europeana , nr. 23, 8 iunie 2000 si Lovinescu, ""Marea parada"", România literara , nr. 13, 5-11 aprilie 2000.
118 "În culise - si nu numai în culise - se aude vocea de alto a Monicai Lovinescu care, dupa ce-a fost o disciplinata functionara a Europei Libere, iat-o, hodoronc-tronc, îndemnîndu-i pe niste prapaditi de intelectuali din cîmpia Dunarii sa lupte împotriva acelora despre care Cioran spunea ca se trag dintr-un alt soi de maimuta decît restul omenirii. Mai evoluata, ma grabesc eu sa adaug. Împotriva acelora care atîtea secole de persecutie au învatat sa fie solidari si uniti. Descendentii ciobanului mioritic impotriva poporului ales!", scrie Tepeneag în "Anacronismul intelectualilor români", Contemporanul - Ideea europeana , nr. 1, 6 ianuarie 2000. Între timp, cum s-a vazut, Monica Lovinescu a iesit, în sfîrsit din "culise". Cît despre solidaritatea indusa de "secole de persecutie", teama mi-e ca si ea este o legenda cu nu putine radacini antisemite, pe care Tepeneag si-o însuseste cam pripit si desigur involuntar. Legenda care trebuie pusa pe acelasi calapod cu alte "antisemitisme filosemite" de genul "evreii sînt [mai] destepti". Tot Tepeneag noteaza în "Ne legam la ochi sa nu ne doara", ibid., nr. 6, 10 februarie 2000: "La Liiceanu nu e vorba de "substantialism" ci pur si simplu de echivalarea jurnalistica si fara multa reflectie a Holocaustului cu Gulagul, operatie pe care înaintea lui au facut-o si altii, printre care Monica Lovinescu. Liiceanu, sef ideologic? Sa fim seriosi! Înca un efort si o sa-l credem si filozof... Îmi pare rau, dar nu izbutesc sa-l vad în postura de sef. Oportunist si poltron, e mai degraba baiat de mingi."
119 François Furet, Ernst Nolte, Fascisme et communisme , (Paris: Plon) 1998, p.40.
120 ibid., pp. 41-43.
121 ibid., pp. 69-70.
122 ibid., pp. 109-110.
123 Goma, Jurnalul unui jurnal , op. cit., p. 443.
124 Lovinescu, La apa Vavilonului, op. cit., pp. 228-229.
125 ibid., p. 203.
126 Scrisoare adresata lui Goma în Jurnalul unui jurnal, op.cit., p.436.
127 ibid. , p. 437. Sublinierea îi apartine lui V.Horia.
128 "Cealalta academie", Contemporanul - Ideea europeana , 18 mai 2000. Editorialul "Fascism si comunism" în România literara , nr. 15, 19-25 aprilie 2000.
129 Manolescu, "Despre multiculturalism", România literara , nr. 31, 4-10 august 1999 si Lovinescu, "Deficitul de democratie", op.cit.
130 Radio Bucuresti, 20 iunie 2000.
131 Manolescu, "Despre multiculturalism", op.cit. Sublinierea autorului.
132 Vezi relatarea "Multiculturalismul" despre conferinta domnului Manolescu în Curentul , 30 iunie 2000.
133 Manolescu, "New York", România literara , nr. 17, 3-9 mai 2000.
134 Cristian Tudor Popescu, "Americii i s-a urît cu binele", Adevarul, 11 mai 1998.
135 Vezi OMRI Daily Digest, 11 iunie 1996 si S.E.Hanson, C.Williams, "National Socialism, Left Patriotism or Superimperialism?: The "Radical Right" in Russia" în S.Ramet (ed.), op. cit., pp. 268-269.
136 Interviu în Observator cultural , nr. 2, 7-13 martie 2000.
137 Într-o traducere mai libera, dar bazata
pe traducerea lui Virgil Teodorescu (William Shakespeare, "Cum
va place", în Opere complete , vol.5, Editura Univers,
1986, p.198) : "acceptati, asadar, bunele mele gînduri,
raspinzîndu-mi la închinaciune cu un "Adio"."
HJS 2000
Back/Înapoi/Back