DER FALL ANTONESCU - CAZUL ANTONESCU

• Vorbemerkung / Prolog
• George Voicu: Indezente Vergleiche/ Indecenta comparativa
• Michael Shafir: Precizãri inutile
  
  

• VORBEMERKUNG
  Eine von Edgar Reichmann in Le Monde (vom 15. 01. 2000) veröffentlichte Zeitschriftenschau löste in Rumänien eine Welle der Empörung aus. Reichmann rezensierte einen Aufsatz von George Voicu aus Le Temps Modernes (Nr. 606, Nov./Dez. 1999) und bezeichnete darin Gabriel Liiceanu, den rumänischen Philosophen und Direktor des Bukarester Humanitas-Verlages quasi als Anführer der Gruppe rumänischer Intellektueller, die antisemitisches Ideengut verbreiten würde. Gabriel Liiceanus Ausführungen bezüglich des Tagebuches von Mihail Sebastian ("Sebastian, mon frère" - dt. Fassung in Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, Nr. 2/1997) hatten bereits 1997 eine heftige Debatte ausgelöst, die sich im Grunde um die umstrittene Frage drehte, ob eine Gleichsetzung Holocaust-Gulag akzeptierrbar sei. Die Etappen dieses Schlagabtausches sind auf unseren Internetseiten (Der Fall Antonescu - Cazul Antonescu) sowie auch in einigen Ausgaben der Printausgabe der Halbjahresschrift in ihren wesentlichen Punkten dokumentiert. George Voicu, der eigentlich die vehementen Reaktionen ausgelöst hatte, versucht in seinem Beitrag (Indecenta comparativa) auf die gegen Edgar Reichmann entfachte Kampagne (in: 22, România literara, Orizont, România libera) sachlich zu antworten, wobei er noch einmal auf die Unzulässigkeit der Gleichsetzung des Gulag mit dem Holocaust eingeht und eindringlich vor falschen Vergleichen, politischen Rechtfertigungen und ideologischen Verkürzungen warnt. Edgar Reichmann selber hat in der Literaturzeitschrift România literara (Nr.11/22.3.2000) in einer Replik zu einigen Vorwürfen Stellung genomnmen, die Vasile Popovici in der gleichen Publikation (Nr.8/1.3.00) veröffentlicht hatte. Im Aufsatz von Vasile Popovici heißt es wörtlich:
  "(...) Bunãoarã episodul Edgar Reichmann, dezinformatorul de la Le Monde, de sub pana cãruia am putut citi, reluate, insanitãtile lui George Voicu, potrivit cãrora Gabriel Liiceanu ar fi nici mai mult nici mai putin decît "liderul ideologic al grupului antisemit" din România secondat de Nicolae Manolescu. Iatã însã cu ce se ocupa domnul Reichmann, proaspãt debarcat la Paris, si te întrebi atunci cum sã nu dai crezare demonstratiei recente a Ilenei Vrancea si cum sã nu astepti lãmuririle din dosare: "din dorinta de putere sau din purã abilitate, (Eugen Barbu) acest promotor al neo-proletcultismului e si primul care dupã revolutia maghiarã ne propusese sã-i ocrotim viitoarea "disidentã". Ni s-a întîmplat fireste sã ne înselãm, acordîndu-le uneori prietenia celor ce n-au meritat deloc, însã în privinta lui Eugen Barbu neîncrederea noastrã a rãmas neclintitã. Purtãtorul sãu de cuvînt fusese tînãrul pe atunci Edgar Reichmann, care se numãra printre fidelii lui Eugen Barbu. Prin el, ne propusese urmãtorul tîrg: sã nu-l atacãm pentru romanul prin care avea sã se replaseze pe linie, Soseaua Nordului, dupã ce i se reprosase, la nivel de Partid, absenta comunistilor din Groapa. Va scrie pe gustul lor cîtva timp spre a-si întãri pozitiile, dupã care va initia un Irodalmi Usjág românesc unde se vor forma cadrele intelectuale pentru marea revoltã. Sfoara era prea vizibilã, o vedeam si noi, nu numai Eugen Barbu care o împletise. Singurul care se credea astfel mesagerul revolutiei viitoare era si a continuat sã fie Edgar Reichmann. Statornic admirator al directorului de la Sãptãmîna, avea sã-l apere si în presa francezã contra atacurilor lui Virgil." Aceste episoade, care lãmuresc multe, înlãturã parte din enigmele de ieri si de azi. Dupã ce recent am putut citi, chiar în paginile Le Monde-ului, cum a fost el pînã mai ieri (dar azi?) infiltrat de KGB, ar fi de toatã frumusetea sã aflãm cã nici Securitatea noastrã nu s-a lãsat mai prejos." (...)
  Nicolae Manolescu (Precizari necesare - pe marginea unei polemici) und Vasile Popovici (Cîteva întrebari simple pentru dl. Reichmann) setzen sich in der România literara Nr.12/29.03.2000 erneut mit Edgar Reichmann auseinander und geben der gesamten Polemik eine neue Wendung. Da Nicolae Manolescu in seinem Text auch Michael Shafir erwähnt ["Trebuie sã fiu sincer si sã admit cã, în pofida aparentelor, dl Reichmann (ca si dl Shafir) este consecvent."], obwohl dieser sich nicht an der Auseinandersetzung um Voicu-Reichmann beteiligt hatte, versucht dieser eine Stellungnahme in der România literara zu veröffentlichen. Die Stellungnahme Shafirs zum Leitartikel Manolescus (Precizari necesare - pe marginea unei polemici) wird abgelehnt und erscheint schließlich in der neuen Bukarester Kulturzeitschrift Observatorul cultural (Nr.8/2000) unter dem Titel: Precizãri inutile. Wir dokumentieren die Antwort Michael Shafirs im vollen Wortlaut.
  • PROLOG
    Revista 22, Nr. 14 (Anul XI), 4.-10. 4. 2000, publica sub titlul "Regula jocului" replica lui George Voicu la articolul lui Vasile Popovici din 22, Nr. 12/ 21-27 martie 2000: George Voicu persista si semneaza.
    Redactia revistei aminteste într-o scurta nota introductiva de reactiile publicistice la recenzia lui Edgar Reichmann din Le Monde (15 ian. 2000) a articolului lui George Voicu, Reactia de prestigiu. Reflectii pe marginea unei polemici, aparut initial în Sfera Politicii (nr. 63/oct. 1998), iar apoi tradus si publicat în Les Temps Modernes (nr. 606/nov.-dec. 1999) sub titlul L'honneur national roumain en question. Recenzia lui Reichmann a provocat replica lui Gabriel Liiceanu publicata în Le Monde (15 febr. 2000). Apoi revista 22 a publicat în nr. 5 (1-7 febr. 2000) textul lui Edgar Reichmann plus replicile semnate de Gabriel Liiceanu, Mircea Iorgulescu si Vasile Popovici, în nr. 6 (8-14 febr. 2000) cît si replicile lui Andrei Cornea si Paul Cornea, iar in nr. 7 (15-21 febr. 2000) cele ale lui Pavel Câmpeanu si Andrei Oisteanu. În Le Monde (12 febr. 2000) apare articolul Replici ale intelectualilor români la Temps Modernes de Mirel Bran, articol reprodus în nr. 8 (22-28 febr. 2000) al revistei 22.
    Într-un articol intitulat "Marea parada" publicat de Monica Lovinescu în România literara Nr. 13/ 05.04.2000 autoarea face si o trimitere la polemica in jurul lui Reichmann si Voicu, afirmînd: "În aceastã luminã, fãrã a uita însã sã ne referim si la lucrarea Ilenei Vrancea rezumând totul încã din sub-titlul ei, trebuie rânduitã si recenta campanie din Les Temps Modernes si Le Monde unde unii dintre autorii ei recunosc, dupã rãspunsurile intelectualilor români publicate în '22', cã adevãratul criteriu dupã care si-au ales 'antisemitii' dintre cei care dãduserã dovadã de contrariu, fusese faptul cã puneau pe acelasi plan al grozãviei totalitare: Gulagul si Holocaustul."
    Dupa ce Nicolae Manolescu intervine indirect în aceasta polemica, publicînd în România literarã, nr. 15/19 aprilie 2000 editorialul intitulat "Fascism si comunism" în care afirma ca: "antifascismul proclamat de sovieticii însisi avea drept scop ascunderea crimelor proprii", Monica Lovinescu revine cu un alt articol "La stânga stângii" (România literarã, nr. 18/10 mai 2000, difuzat si de postul de radio Deutsche Welle, 8 mai 2000). (Articolul reia, de fapt, tema abordata deja în textul intitulat "Marea paradã", România literarã nr. 13/5 aprilie 2000.)
    Pornind de la un text al lui Jean-François Revel ("Marea Paradã") autoarea se refera în articol "La stânga stângii" la "strãdania unei anumite stângi intelectuale de a reabilita comunismul, sustinând cã doctrina generoasã nu trebuie confundatã cu punerea ei în aplicare viciatã de stalinism. De aici, în bunã parte, si focalizarea doar pe nazism si Holocaust ca Gulagul sã nu aibã acces la oroarea supremã." Apoi Monica Lovinescu se opreste asupra unui "document tipic pentru negationismul de stânga" semnat de "marxistul englez si stalinist Eric Hobsbawn" pentru a-l ataca pe Mihai Dinu Gheorghiu care i-a luat apãrarea lui George Voicu în revista Observatorul cultural. Monica Lovinescu îl compara pe Gheorghiu cu sociologul francez Bourdieu ("un ideolog fanatic" pe care "realitatea îl lasã total indiferent"). "În orice caz, ne putem întreba dacã tine sau nu de hazard faptul cã un sociolog de originã românã care a fugit de dictatura lui Ceausescu, Mihai Dinu Gheorghiu, pare a se regãsi atât de bine în cea a lui Bourdieu de pe înãltimile cãreia îsi îngãduie sã dea lectii de democratie intelectualilor din România. Fãcea oare sã fugi dintr-o limbã moartã spre a ateriza într-o simplã copie a ei?" Privitor la afirmatiile de mai sus Mihai Dinu Gheorghiu a facut cîteva precizari pe care le citãm în continuare:
    1. Pierre Bourdieu, cel mai cunoscut sociolog francez contemporan si cel mai tradus autor francez în viatã, a fost asistentul lui Raymond Aron, cãruia i-a succedat la conducerea Centre de Sociologie Européenne si la catedra de sociologie de la Collège de France.
    2. Pierre Bourdieu nu a fost niciodatã înscris într-un partid politic, nu a fost nici comunist si nici "marxist". Dimpotrivã, este cunoscut ca fiind unul dintre criticii marxismului si al reprezentantilor lui în Franta (Althusser, etc.).
    3. Jeanine Verdès-Leroux si-a sustinut teza de doctorat cu Pierre Bourdieu, publicînd-o în colectia condusã de acesta la Editions de Minuit, "Le sens commun". Jeanine Verdès-Leroux si-a publicat studiile asupra partidului comunist francez si intelectualilor sãi în revista lui Pierre Bourdieu, "Actes de la Recherche en Sciences Sociales".
    4. Articolul lui Pierre Bourdieu, "Pentru o stîngã a stîngii", publicat în ziarul "Le Monde" acum cîtiva ani, nu avea un precedent în activitatea sa anterioarã. El se înscrie într-un curent de opinie mai general împotriva efectelor sociale si ecologice dezastruoase ale "mondializarii" neoliberale. În acelasi timp, el constituie o reactie polemicã la politica stîngii guvernamentale si la convertirea neoliberalã a cîtorva figuri ale stîngii intelectuale pariziene, al cãror revolutionarism monden din mai '68 si oportunism neoliberal din anii 1990 i-au apãrut sociologului deopotrivã de inconsistente.
    5. Sociologia ca stiintã socialã, fie ea si "marxistã", a fost nãpãstuitã în România, ca si în alte tãri ale fostului sistem sovietic, nereusind sã se impunã cu adevãrat nici mãcar în perioada de relativã liberalizare a regimului Ceausescu. A-i atribui vreo rãspundere pentru difuzarea vechii "limbi moarte" este nu doar o inexactitate, ci si o bizara manierã de a acorda un mare credit intelectual fostului aparat de partid.
    6. Pierre Bourdieu este autorul si coordonatorul unor cercetãri fundamentale de sociologie în Franta, cea mai mare parte dintre ele fiind traduse în numeroase limbi, cîteva si în limba românã. Printre fostii sãi studenti se numãrã numeroase personalitãti ale vietii publice si intelectuale din Franta si din strãinãtate. Nu am auzit niciodatã pînã acum ca un sociolog, fie el cît de "critic", si nu neapãrat din "scoala Bourdieu", sã fie acuzat cã ar urmãri "distrugerea societãtii". Stima de care se bucurã opera sociologicã a lui Pierre Bourdieu impune chiar si celor care nu îi împãrtãsesc ideile. Autorii de pamflete incapabili sã respecte regula jocului stiintific sînt fie discreditati (precum Jeanine Verdès-Leroux), fie pur si simplu ignorati (precum Jean-François Revel).
    Dar iatã si un fragment din textul lui Mihai Dinu Gheorghiu în care se ocupa de polemica ivitã în jurul cazului Reichmann-Voicu:
    "DATUL IN PETEC
    Scrisorile de protest suscitate de recenzia fãcutã de Edgar Reichmann unui grupaj de articole privind renasterea fascismului si antisemitismului în Ungaria si România, apãrute în ultimul numãr din Temps Modernes sub titlul " Memoria imposibilã în Est ”, par a fi rãspunsuri la un test: un test asupra rãspunderii intelectualilor fatã de un fenomen a cãrui gravã actualitate nu scapã, presupun, nimãnui. Într-un mod care la prima vedere pare destul de bizar, majoritatea celor care au tinut sã protesteze s-au legat de articolul lui Reichmann si nu de cel al lui George Voicu, a cãrui recenzare era la originea nemultumirilor. Retinînd mai ales distinctia fãcutã de Voicu între douã grupuri, unul "democrat si opus minimalizãrii Shoah", grup îmbogãtit de recenzent cu încã trei nume, celãlalt grup era definit doar prin opozitie fatã de primul si nu continea decît douã nume, cel al lui Gabriel Liiceanu si cel al lui Nicolae Manolescu, de data aceasta recenzentul procedînd prin omisiune. Reichmann reusea astfel sã nemultumeascã pe toatã lumea. Protestele nu au vizat însã simplificarea continutului articolului lui George Voicu, ci prezentarea lui Liiceanu si Manolescu drept protagonisti ai unui grup antisemit. Venind din partea unora dintre cei care figurau în "prima listã", alãturate protestului lui Gabriel Liiceanu (si, din cît se pare, la solicitarea acestuia), scrisorile au putut neutraliza, cel putin la prima vedere, acuzatiile, dar ele ocultau în acelasi timp fondul problemei, cea prezentã în articolul lui George Voicu. Pentru unii, acesta nici nu exista (desi articolul lui le-ar fi fost disponibil si în româneste, fiind publicat initial în Sfera politicii). Pentru altii, între articolele lui Voicu si Reichmann n-ar exista în fond nici o deosebire, dar asupra lui Voicu nu au gãsit de cuviintã sã insiste, fie pentru cã le este pur si simplu necunoscut, fie pentru cã au dedus din invizibilitatea lui existenta unui marginal resentimentar care n-a fãcut decît sã serveascã altora. Cel mai departe merge Vasile Popovici care, în "Orizont”, îsi permite sã scrie într-un mod incalificabil si inacceptabil (amenintîndu-l si cu puscãria) despre un om ale cãrui calitãti morale si intelectuale sînt apreciate de toti cei care-l cunosc si a cãrui bunã credintã este dincolo de orice îndoialã. Ignorarea lui George Voicu, autorul de altfel al unei cãrti remarcabile despre sistemul partidelor politice, este însã si o chestiune de... tiraj: ne-o explicã unii dintre autorii scrisorilor de protest, preocupati cã sutele mii de exemplare ale Monde-ului ar asigura o arie de difuzare presupusei calomnii incomparabil mai mare decît sutele de exemplare ale Sferei politicii care, în plus, în româneste fiind, ar fi putut rãmîne între noi. În treacãt fie spus, nici unul nu aplicã aceeasi logicã acasã, fatã de gazetele românesti de mare tiraj. Patosul mobilizat de protestatari, procesele de intentii si incriminãrile infatuate trãdeazã însã existenta unei adevãrate probleme, care trece dincolo de chestiunea în discutie (antisemitismul), fiind revelatoare pentru fragilitatea pozitiei sociale a grupului respectiv, pentru marginalitatea lui (transfiguratã în conditia obsesivã a victimei, victimã a trecutului si victimã a strãinilor). Modul în care a fost folosit pretextul-Reichmann si ocultatã chestiunea de fond pusã de Voicu indicã si un mod de functionare intelectual specific (si acesta în parte mostenit din trecutul fascist si stalinist) în care dezbaterea este abandonatã în favoarea polemicii facile, exercitiului stilistic si retoric (din pãcate însã netransferabil în francezã) si, mai ales, desconsiderãrii adversarului.
    Ce afirma în fond articolul lui George Voicu? Faptul cã trecutul politic al unora dintre reprezentantii elitei intelectuale românesti continuã sã fie pînã azi un handicap moral greu de acceptat si cã el tinde sã polarizeze luãrile de pozitie si în acelasi timp sã fie ocultat în false dezbateri (de genul Holocaust si Gulag). Presupun cã mai toti protestatarii de azi nu ignorã acest lucru. Si care este contributia lui Gabriel Liiceanu, pentru a lua doar exemplul lui, la acest fenomen de deviere ideologicã numit de unii "abuz de memorie" (Todorov) si care de altfel nici nu e specific românesc? Nu este un secret pentru nimeni cã întreprinderea cultural-comercialã Humanitas a demarat prin reeditarea necriticã a unora dintre maestrii intelectuali ai extremei drepte românesti, începînd cu Nae Ionescu, cã Liiceanu este exegetul entuziast al unor filosofi nationalisti al cãror trecut fascist l-a ocultat sistematic, precum Petre Tutea si Ernest Bernea, si cã dacã a fãcut gesturi de reconciliere oportunã publicîndu-i între altele pe Leon Volovici si Mihail Sebastian, a fãcut-o de fiecare datã cu puneri la punct ambigui (în prefata la Volovici face din antisemitism o categorie esteticã, iar în conferinta despre Sebastian se face frate cu el ca sã treacã puntea trecutului mai degrabã decît ca sã-l analizeze). Rãspunderea lui Gabriel Liiceanu în dezgroparea, consacrarea si difuzarea unui patrimoniu cultural problematic (pentru a folosi un eufemism savant) este majorã, chiar dacã nimeni nu confundã întreprinderea lui cu aceea a lui Dan Zamfirescu ori Vadim-Tudor. Trebuie dedus de aici cã Liiceanu e de apãrat cu orice pret, pentru a nu spori clientela extremei drepte?"
    Sub titlul "Democratie si antisemitism în România (conferinta de presa organizata de Contemporanul - ideea europeana)" revista "22", Nr.27/4-12.7. 2000 publica o relatare despre conferinta de presa de la Bucuresti a lui Edgar Reichmann la care au fost invitati si Gabriel Liiceanu si Nicolae Manolescu, dar care au absentat. Întîlnirea a fost organizata, potrivit lui Nicolae Breban, pentru "a lamuri", "scandalul stârnit de studiul lui George Voicu, care a fost recenzat de Edgar Reichmann în 'Le Monde' si care a produs o furtuna enorma, disproportionata în Bucuresti, în primul rând, în revista '22' care, în patru numere a dezbatut aceasta recenzie." La conferinta de presa urma sa se lamureasca si "problema evreieasca" din perspectiva intelectualitatii românesti care "nu si-a facut mea culpa fata de crimele petrecute pe teritoriul nostru fata de natiunea si cultura evreiasca". Potrivit relatarii din 22, Nicolae Breban a precizat la aceasta conferinza de presa: "Noi am invitat expres pe d-nii Liiceanu si Manolescu, ca sa dezbatem si acest scandal. Ar fi fost potrivit ca cei doi sa vina aici, ca sa-i aparam. Nu putem sa-i aparam daca ei lipsesc. Daca ei lipsesc vom fi noi aici. Mai putin amabili, pentru ca amândoi au avut derapaje. D-l Manolescu aparându-l pe Roger Garaudy, care a afirmat lucruri monstruoase, dubitând existenta Auschwitz-ului, a genocidului (...) Nu poti, în numele 'României literare' care 30 de ani l-a lins în fund pe Ceausescu cu nerusinare fara margini, sigur, ajutânt pe unii scriitori români, publicând unel texte bune, sa dai lectii Le Monde-ului, nu numai cel mai important ziar al Frantei, dar unul dintre ziarele mari ale Europei. (...) ªi G. Liiceanu se face vinovat de anumite neglijente. De exemplu, a publicat în 'Editura Humanitas' carti ale unor extremisti de dreapta, ale unor fascisti legionari, ale unor profascisti, fara sa avertizeze lectorul, si care se vând în România unor oameni care nu cunosc bine problema si care pot fi indusi în eroare de asemenea texte, care pot parea de propaganda. (...) Aceste derapari, aceste excese arata lipsa de civilizatie. Pâna când n-o sa stim sa ne purtam, sa ne asumam anumite vini, anumite erori care pot fi neplacute si care arunca o umbra asupra intregii intelectualitati, nu mai putem avea pretentii de acest tip, cum le au d-nii Liiceanu si Manolescu."
    Edgar Reichmann a precizat ca el nu crede, ca Liiceanu si Manolescu "sunt antisemiti, ca sunt sefii unei scoli antisemite, asa cum s-ar fi înteles si dupa articolul d-lui Voicu, si dupa articolul meu", ci "pur si simplu, de ignoranta". George Voica a atras atentia asupra existentei unui "antisemitism latent" exemplificând aceasta afirmatie prin "faptul ca în cultura româna o multime de intelectuali dintre cei mai prestigiosi folosesc unele stereotipuri potential antisemite, cu perseverenta" Acestia sustin ca "evreii au participat la teroarea comunista si la instaurarea regimulu comunist", ceea ce a facut, de pilda, si Gabriel Liiceanu în introducerea la studiul lui Leon Volovici "Ideologia nationalista si problema evreiasca în România anilor '30".
    Tot revista "22", Nr. 33/ 15-21.08.2000 redeschide toata dezbaterea, publicînd studiul introductiv la textul Sebastian mon frère de Gabriel Liiceanu, aparut în revista franceza Esprit, iulie 2000, semnat de Mihnea Berindei si Francois Gèza sub titlul: Gabriel Liiceanu si antisemitismul în România, o disputa nelalocul ei.
    În toata aceasta discutie se amesteca si oficiosul Partidului România Mare (o formatiune de extrema dreapta), Politica, Nr. 434/22. 07. 2000. Sub titlul: "Liiceanu si Manolescu se îneaca în propriul lor venin" revista PRM-ului relateaza despre conferinta de presa a lui Reichmann, atacîndu-i dur pe cei doi, recurgînd la injurii si insulte grosolane, tipice pentru acest organ de presa al unei formatiuni extremiste care pretinde ca reprezinta patriotismul românesc. Propozitia finala a articolului este semnificativa pentru atitudinea ipocrita a celui mai virulent partid antisemit din România, pentru care, potrivit unor sondaje publicate în august 2000, ar vota 10 % din electoratul român: "Daca exista pe la noi extremisti si sovini, nu-i cautati printre patriotii romani. Exista, ce e drept, si lichele, pe care le-ati descoperit singuri, dar nu ne reprezinta!"
    

Top

Indecenta comparativa

George Voicu

O campanie de presa si miza ei nemarturisita

Incepand cu numarul 5 din 1-7 febr. a.c., saptamanalul 22 a declansat si, mai apoi, a sustinut, in numerele 6-8, o veritabila campanie de presa pentru a dezavua, aparent, un fragment dintr-o recenzie aparuta in Le Monde din 15 ian. a.c. sub semnatura d-lui Edgar Reichmann. Cum fragmentul cu pricina se voia o rezumare a articolului meu intitulat "L'honneur national roumain en question", publicat in Les Temps Modernes (nr. 606, nov./déc. 1999), indignarile din revista 22 au glisat adesea de la recenzia in cauza la textul recenzat. S-a creat astfel impresia ca intre cele doua ar exista o totala suprapunere de idei.

Toate acestea s-au intamplat pentru ca strategia campaniei de presa a fost echivoca. Faptul ca paginile din 22 s-au numit "Replici la articolul lui Edgar Reichmann din Le Monde" crea impresia ca intre textul din Les Temps Modernes si recenzia din Le Monde nu se poate pune semnul egalitatii. Daca aceasta distinctie ar fi fost intr-adevar asumata, atunci, consecinta logica, d-l Liiceanu si sustinatorii sai ar fi trebuit sa invoce textul meu tocmai pentru a acuza recenzia. Or, cu o exceptie (Andrei Oisteanu), semnatarii protestelor au optat pentru o atitudine ambigua fata de articolul meu. Astfel stand lucrurile, cititorul n-a mai putut sa distinga intre articol si recenzie. Echivocul avea, insa, un scop inavuabil…

Ca asa au stat lucrurile, se vede acum cu ochiul liber. Am in vedere ultimul episod al campaniei de presa, cand 22 a reluat un articol din Le Monde, semnat de d-l Mirel Bran, a carui functie a fost aceea de a rectifica, prin flaterie, imaginea d-lui Liiceanu creata de recenzia d-lui Reichmann si, totodata, de a transfera vinovatia spre textul din Les Temps Modernes. Filosoful roman s-a vazut astfel inocentat si monumentalizat, de vreme ce a primit chiar calificativul de "disident". Grandoarea imaginii sale era astfel restabilita. Dar, vai, cu ajutorul unui articol cu nimic deasupra recenziei incriminate. Dimpotriva. Caci nota d-lui Bran dezinformeaza in mod strident, incepand cu titlul: "Intelectualii romani raspund la Temps Modernes" [sic!] - pe care, in chip semnificativ, 22 il ascunde, atat de tipator e falsul; pana si numele d-lui Reichmann, tinta declarata a campaniei, dispare in chip misterios... Toate acestea pentru ca miza acestui articol a fost aceea de a scoate in chip definitiv recenzia, prin prestidigitatie, de sub tirul atacurilor si de a pune in locul ei articolul meu. Ceea ce, dupa cum se poate constata vazand unda de soc ce i-a urmat in presa romaneasca (articole pe cat de indignate pe atat de autiste au aparut in publicatii ca Romania literara, Orizont, Romania libera s.a.), i-a reusit.

Curios insa ramane faptul ca toate aceste reactii punitive la textul meu vin dupa aproape un an si jumatate de la prima lui publicare in spatiul cultural romanesc [1].

Ce reprosam d-lui Liiceanu

Cum "replicile" trimise Le Monde-ului au fost orchestrate de d-l Liiceanu, care s-a declarat din start "defaimat" de examenul critic pe care l-am facut unora din ideile domniei sale, cum critica mea nu a fost nici reprodusa nici rezumata de cei ce au incriminat textul meu, care au preferat sistematic judecata de tip sententios in locul analizei si al argumentarii, ma vad nevoit, mai intai, sa refac aceasta critica. Cititorii vor putea apoi sa judece daca articolul meu e difamant sau daca, dimpotriva, e o critica legitima, atat in fondul cat si in forma ei, si fireasca, in definitiv, cel putin intr-o lume care respecta pluralitatea opiniilor. Se intelege ca o clarificare a argumentelor si a pozitiei mele in aceasta chestiune e necesara si pentru a vedea cat de justificate au fost, ideatic, solidarizarile in jurul d-lui Liiceanu.

Obiectiile mele au vizat cateva idei sustinute de domnia sa in conferinta "Sebastian, mon frère". Obstinatia comparativista, de pilda, constand in tentatia de a stabili o simetrie fara defect intre experienta lui Sebastian in contextul epocii Jurnalului si aceea a d-lui Liiceanu in perioada comunista, mi s-a infatisat ca fiind nefondata, chiar indecenta. Intre cel prins in cercul tot mai strans al desfiintarii umane si fizice din perioada antonesciana si bursierul Humboldt din anii '80, care filosofa alexandrin la Heidelberg, distanta este prea mare pentru a putea fi anulata prin artificii retorice. Indecenta comparativa mi s-a parut insa ca atinge un apogeu atunci cand d-l Liiceanu ajunge sa se substituie literalmente lui Sebastian. Isi deleaga astfel propriile marote, atribuindu-i lui Sebastian gestul de a arunca el un blam necrutator asupra etniei sale. Altfel spus, d-l Liiceanu culpabilizeaza victima cu "ajutorul" victimei insasi. Probam acest lucru cu un citat semnificativ: "cum de e cu putinta ca acela care, intr-un ceas al istoriei, purtase uniforma victimei sa o imbrace acum pe cea de calau?" Iar daca fragmentul reprodus nu este indeajuns de lamuritor, citarea poate fi continuata: "Cand parte din fostele victime ajunsesera, iata, in situatia stranie de a face cu putinta o alta calamitate a istoriei (sau macar de a profita de pe urma ei), nu ratasera ele sansa de a fi pus definitiv capat suferintei tocmai prin extrema lor suferinta? Cum mai puteau ai sai, care stiau totul despre durere, sa participe la un nou scenariu al provocarii durerii?" [2]

D-l Liiceanu, e evident acum, utilizeaza teza, larg raspandita in mediile nationaliste, devenita la domnia sa un fel de "adevar" care nu mai necesita demonstratie, axiomatic, dupa care evreii ar fi avut o contributie decisiva la instaurarea regimului comunist si la functionarea politiei politice adiacente. Ei ar fi fost, se afirma, profitorii instaurarii acestei ordini politice. Blamand o intreaga comunitate, "Sebastian, mon frère" cadea in fapt in "logica colectivelor", pe care, retoric, o repudia.

Citatul reprodus mai sus, pe baza caruia mi-am construit critica, nu este insa un accident. Motivul intersanjabilitatii victima-calau cu referire la evrei, in scopul de a-i supune unui oprobiu generalizator, se poate gasi si in alte scrieri ale d-lui Liiceanu. Bunaoara, cu trei ani inaintea conferintei "Sebastian, mon frère", intr-o stupefianta (din multe puncte de vedere) "Nota a editorului" la o carte a lui Leon Volovici despre ideologia nationalista si antisemita din Romania anilor '30, "scrisa, nu intamplator, de un autor evreu…" (precizare nu lipsita de talc), d-l Liiceanu scria: "De asemenea este greu de imaginat ca figurile istoriei se pot recompune prin discursul celor care sunt oricand gata sa vorbeasca in calitate de victime, dar care uita sa se marturiseasca in calitate de calai." [3] E aici aceeasi idee a vinovatiei globale, inhibitoare - in plus - in ordine epistemica. Evreii, se intelege, n-ar avea acces la adevar pentru ca refuza sa-si recunoasca demonia comunisto-securista. Iar absenta redemptiunii s-ar datora, se poate deduce, atasamentului lor ramas cumva indefectibil la proiectul politic reprezentat de comunism. Cum ar spune d-l Liiceanu insusi, ar fi vorba de o "incremenire in proiect".

Se cuvine aratat ca o interpretare critica asemanatoare a conferintei "Sebastian, mon frère" a facut mai apoi chiar traducatoarea in limba franceza a d-lui Liiceanu. Este vorba de Alexandra Laignel-Lavastine, care, intr-un studiu privind obsesiile paraleliste in unele medii culturale romanesti, s-a oprit asupra aceluiasi citat si l-a evaluat la fel de critic: "Se vede intr-adevar cum [d-l Liiceanu - n.m.] reia la randul sau stereotipul iudeo-comunismului ca si cum lucrul acesta e de la sine inteles." [4] Este ceea ce demonstrasem eu insumi.

E limpede, cred, pe ce ma bazam atunci cand afirmam ca, inapoia mesajului explicit si emotionant al fraternizarii, invaluit in vraja muzicala, se afla un criticabil "(pre)concept" al evreului. Evreul, oricare ar fi el, apare ca un esantion mereu reprezentativ al unui corp transindividual. Or, o asemenea paradigma conduce nu numai la elogiul evreului ca explorator singular al mortii si ca misionar metafizic unic, ci si, cum s-a vazut, la rechizitoriul etnic.

Tehnica victimizarii

In textul meu nu este vorba deloc de vreun "grup antisemit" si, cu atat mai putin, de prezentarea d-lui Liiceanu ca "'lider ideologic al grupului' antisemit" sau ca "sef al antisemitilor din Romania". Ceea ce afirmam era pozitia de lider ideologic a d-lui Liiceanu in gruparea eterogena care se individualizeaza, intre altele, prin aceea ca pune semnul egalitatii intre Holocaust si Gulag si, mai larg, intre fascism si comunism.

Eticheta antisemitismului si-a aplicat-o d-l Liiceanu singur in scrisoarea adresata Le Monde-ului. Asemenea etichetare nu se gaseste in articolul meu (si, expresis verbis, nici macar in cel al d-lui Reichmann) si este, principial, straina spiritului in care l-am conceput.

Odata lansata de d-l Liiceanu, eticheta a fost preluata mecanic de cei ce s-au solidarizat cu domnia sa pentru ca ea "rationaliza" protestul, il "legitima". De ce a procedat d-l Liiceanu la aceasta (auto)etichetare? Raspunsul mi se pare la indemana: pentru a arata nedreptatea la care a fost supus si pentru a starni astfel compasiunea si indignarea publica. Acuzatiile disproportionate martirizeaza si, finalmente, inocenteaza. Critica este astfel discreditata de plano, interzisa.

Avem de-a face aici cu tehnica retorica a victimizarii. Este o tehnica redutabila, mai ales atunci cand e folosita cu indemanare. Si cine poate nega aceasta calitate a d-lui Liiceanu? Nu e greu de vazut acum ca acelasi truc retoric folosise domnia sa si in "Sebastian, mon frère" pentru a putea impune echivalenta deplina cu Sebastian [5].

Iar cand atatia martori depun marturie, victimizarea se valideaza prin simpla repetitie. Dar solidarizarile acestea, care au dat adesea impresia de garda pretoriana, au ilustrat intr-un fel, fara voie, desigur, calificativul de "lider" pe care i l-am atribuit d-lui Liiceanu. Ele au pus in evidenta nu numai un izbitor esprit de corps, ci si ascendentul d-lui Liiceanu asupra unei intregi categorii de intelectuali. Sintagma "lider ideologic" nu voia sa spuna altceva decat ca solutiile exprimate de filosoful limitei la unele din problemele politice sunt apropriate ulterior de un intreg grup, devenind intrucatva canonice. Altfel formulat, d-l Liiceanu e creditat de multi ca o autoritate nu numai epistemica, ci si deontica.

Intamplarea aceasta mai arata insa si cat de personalizata este cultura romana inca si azi. Tentatiile idolatre despre care am vorbit in articolul meu n-au disparut. E aici un semn ca diagnoza de acolo nu e chiar gresita.

Cine a citit articolul meu a putut sa vada cate precautii mi-am luat atunci cand am vorbit de cele doua "tabere" (mereu in ghilimele). Polarizarea in chestiune nu mi-a aparut deci ca fiind absoluta, urmarea unui antagonism generalizat, ci punctuala. Dincolo de unele diferente, aparent de detaliu, cele doua "tabere" au - nu e nici un secret - multe lucruri in comun.

Acestea nu sunt insa motive care sa faca indezirabila stabilirea unor clase. Gruparea in tipuri, pe baza unor caractere comune, este un deziderat al analizei, chiar a celei care uzeaza de individualismul metodologic. Este motivul pentru care este greu de inteles obiectia la acest demers.

Mai mult, refuzul unora de a accepta categoria in care au fost inclusi nu are nici o relevanta, pentru banalul motiv ca "taberele" in discutie nu sunt - cum sa spun? - voluntare. Acceptarea contestarii de acest tip ar avea consecinte incalculabile. Bunaoara, nu se va mai putea vorbi in mod concret de extremism, pentru ca se va gasi mereu un extremist care sa protesteze. Dezertiunea declarativa n-are deci valoare analitica. Vreau sa spun ca polarizarea descrisa in articolul meu nu este arbitrara [6]. Realitatea - cine nu o stie? - este insa dinamica. Astazi, desigur, sunt necesare unele corectii.

NOTE:

[1] G. Voicu, "Reactia de prestigiu. Reflectii pe marginea unei polemici", Sfera Politicii, nr. 63, oct. 1998.

[2] G. Liiceanu, "Sebastian, mon frère", 22, nr.17, 29 apr. - 5 mai 1997.

[3] G. Liiceanu, "Nota editorului", in L. Volovici, Ideologia nationalista si "problema evreiasca" (Humanitas, 1995), p. 7.

[4] Alexandra Laignel-Lavastine, "Fascisme et communisme en Roumanie: enjeux et usages d'une comparaison", in Henry Rousso (coord.), Stalinisme et nazisme. Histoire et mémoire comparées (Editions Complexe, 1999), p. 238.

[5] Exista chiar si o victimizare prin omisiune: d-l Liiceanu nu a anuntat nici pana astazi ca replica pe care a adresat-o Le Monde-ului a fost totusi publicata (in nr. din 15 feb. a.c.).

[6] Argumentele pot fi gasite in G. Voicu, "Cronologia unei neintelegeri", din Sfera Politicii, nr. 1, 1998.

• O replica la textul lui George Voicu (calificat drept un pesonaj "bîntuit de complexel anonimatului"), aparut în revista 22, Anul XI, Nr. 11 (525)/14.-20.03. 2000, a publicat Vasile Popovici tot în revista 22, Anul XI, Nr. 12 (526)/21.-27.03. 2000 intitulat: "George Voicu persista si semneaza". Vasile Popovici o critica si pe Alexandra Laignel-Lavastine "care ne adreseaza, la rându-i, somatii pariziene", desi "ea ar avea destule sa-si asume, mai întâi orbirile intelectualitatii pariziene de-acum douazei de ani, trotkista, maoista, leninista si marxista din prea mult rasfat si prostie. Dar de la Alexandra-Laignel Lavastine nu mai asteptam nimic niciodata, caci pentru ea luptatorii români din munti sunt eroi între ghilimele, genocidul practicat de comunisti e un asa-zis genocid, Armata Rosie ar trebui sa fie considerata eliberatoare, intelectualitatea româna liberala (în sens larg: Patapievici, Paleologu, Liiceanu, Zoe Petre si ceilalti) e responsabila în România pentru dubla tragedie a Holocaustului si a national-comunismului - si tot asa, într-o cursa a enormitatilor fara sfârsit. Aceasta e autoritatea la care face apel George Voicu."
  George Voicu revine în "22", Nr. 14/4-10.4 2000 cu un raspuns intitulat "Regula jocului", iar Vasile Popovici publica o noua replica la replica în "22", Nr. 16/18.-24.04.2000.
  

Top

Precizãri inutile

Domnule Manolescu,

Sub titlul "Precizãri necesare", în numãrul 12 al României literare recidivaþi, menþionîndu-mi numele ºi atribuindu-mi atît conexiuni cît ºi opinii care nu au nici o legãturã cu persoana subsemnatului.

Pe ce bazã o faceþi? De data aceasta, numele meu este menþionat în legãturã cu cel al ziaristului ºi scriitorului Edgar Reichmann. Nu îl cunosc pe domnul Reichmann, nu îi cunosc nici trecutul ºi nici prezentul ºi nu sînt de acord cu felul în care a prezentat articolul domnului George Voicu în Le Monde.

Dar Dumneavoastrã, fãrã a avea cea mai micã probã a unei implicãri a subsemnatului în aceast încurcãturã de nume ºi etichete ne asociaþi ºi scrieþi (citez) "acelaºi lucru îl credea atunci [în anii '80] domnnul Shafir, care socotea cã grupul [Eugen] Barbu era compus din "neo-tradiþionaliºti" sprijiniþi de PCR, dar nu din antisemiþi, cãci, în România, anului 1983 putea fi vorba, cel mult, de un 'anti-semitism fãrã evrei'". Pe ce vã bazaþi fãcînd aceastã afirmaþie, domnule Manolescu? Aþi citit mãcar una din lucrãrile mele despre acest grup, pe care nimeni în Occident nu îl þine sub lupã mai mult decît subsemnatul? Bibliografia - însumînd sute de pagini ºi acoperind grupul "de la origini pînã în prezent" - vã stã la dispoziþie, ba chiar aºtept o invitaþie de a o publica în România literarã. Se va vedea atunci cît sînt de veridice afirmaþiile fãcute de doamna Ileana Vrancea în "dosarul" fabricat subsemnatului, pe care l-aþi publicat în numãrul 34 din 1999 ºi pe care de atunci îl preaslãvesc constanþi colaboratori ºi redactori ai publicaþiei Dumneavoastrã din þarã ºi din exil. Pentru cã nu pe cele citite, ci pe cele afirmate de alþii vã bazaþi, domnule Manolescu. Ciudatã ºi, vai, anti-pedagogicã atitudine din partea unui profesor universitar care, sînt convins, îºi dirijeazã propriii studenþi cãtre surse primare. Sînt acum ocupat cu scrierea unei cãrþi, ºi pînã la finalizarea ei nu vãd de ce m-aº ocupa de aberaþiile doamnei Vrancea.

Mai ales cã ºi Domniei Sale i-a luat peste un an sã reacþioneze la "O tragicomedie în desfãºurare?" (Sfera politicii, nr. 61/1998), articol de justeþea cãruia devin pe zi ce trece mai convins.

Tot în editorialul din recentul numãr 12, afirmaþi cã "în pofida aparenþelor, domnul Reichmann (ca ºi domnul Shafir) este consecvent." Continuaþi apoi cu înºirarea schimbãrilor pe care le suferã, potrivit Domniei Voastre, Reichmann în atitudinea sa faþã de Antonescu ºi, din nou potrivit Domnei Voastre, faþã de comunism. Vã desfid sã produceþi o virgulã din care sã reiasã cã aº fi pãrtaº la o asemenea metamorfozã. Restul - rezolvaþi-l cu domnul Reichmann personal.

Dar afirmam cã "recidivaþi". ªi aºa ºi este. Nu numai în legãturã cu "scandalul" Le Monde îmi gãsesc menþionat numele de cãtre Dumneavoastrã, ci ºi în legãturã zarva creatã anul trecut de "scandalul Peter Iancu". Remarcaþi atunci pe o notã ironicã: "Iatã cã (se subînþelege), domnilor Shafir ºi Ioanid li se adaugã un poet german, care, într-un faimos ziar elveþian, vede antisemitismul românesc reîncarnîndu-se în d-nii Manolescu ºi Tudoran." Totul nu ar fi fost decît o înscenare pusã la cale de "adevãraþii jucãtori", Iancu nefiind decît "un banal pion pe o tablã pe care alþii joacã ºah". Ba mai mult (sau - cine ºtie? - mai puþin), el fiind numai un biet "mercenar ideologic." În slujba cui, vorba Dumneavoastrã, se "subînþelegea".

Spre deosebire de domnul Reichmann, pe domnul Iancu, într-adevãr, îl cunosc. L-am întîlnit, o datã sau de douã ori la München, sã tot fie zece ani, ºi de atunci nu am avut cu Domnia Sa nici un fel de legãturã. Suferiþi cumva, de mania persecuþiei, domnule Manolescu? Sau este numai orgoliu exagerat ? Ambele ar explica de ce sînteþi convins cã nu fac altceva decît sã mã ocup de Domnia Voastrã. Din cartea pe care o scriu ºi care este comparativã, pot deja trage concluzia cã, la capitolul obsesiilor post-comuniste, inclusiv al celor referitoare la evrei ºi problema "Gulag-Holocaust" nu sînteþi nici mãcar original, domnule Manolescu. Deci - mã preocupaþi cel mult în treacãt.

Am evitat sã intervin atît în prima, cît ºi în ultima polemicã - sau invers.

Dar pentru cã mã obligaþi, iatã, am sã vã dezvãlui un secret. Domnul Dieter Schlesak protesta contra mãsluirii afirmaþiilor sale din Neue Zürcher Zeitung din 6 noiembrie 1999 într-un comentariu transmis la "Deutsche Welle". ªi avea oarecum dreptate. În NZZ nu se gãseau afirmatiile atribuite Domniei Sale de Iancu. Articolul domnului Schlesak, afirmaþi Domnia Voastrã atunci, "conþine referiri pozitive la dl. Tudoran ºi la mine". ªi cum sã nu faceþi aceastã afirmaþie, cînd ea este întãritã de producerea de cãtre domnul Schlesak a unui "jurnal" în România literarã, (nr. 51-52/1999) în care se afirmã cã "Nicolae Manolescu ºi Dorin Tudoran aparþin celor mai însemnaþi reprezentanþi ai tendinþei democratice ºi europene"? Numai cã...

Numai cã acelaºi domn Schlesak, în nr. 2/1998 al publicaþiei Halbjahresschrift fñr südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, care poate se mai gãseºte ºi azi pe Internet, în articolul (pe care vi-l þin la dispoziþie) "Der verdrängte rumänische Holocaust. Zum Fall eines Betroffenen: Norman Manea" fãcea urmãtoarele afirmaþii (în traducerea mea): "Manea a criticat pe bunã dreptate articolul de fond al lui Manolescu 'Vînãtoarea de vrãjitoare' din România literarã, 11-17 iunie 1997... ceea ce de fapt a constituit punctul de izbucnire al întregului conflict... ªi textele mai recente (1998) ale criticului ºi politicianului Nicolae Manolescu sînt edificatoare, deºi inteligent ºi clar argumentate. Articolele 'Ce înseamnã sã fii rasist' ºi 'Cum am devenit rinocer' din numerele 19 ºi 32/1998 pun problema aceluiaºi mult-discutat semn de egalitate (Gleichschaltung) între ambele totalitarisme ºi victimele lor. Reiese cã Manolescu abia menþioneazã vina naziºtilor ºi a legionarilor, care nici nu îl intereseazã, ºi pe care le respinge! Singurul lucru care îl intereseazã este criminalitatea comunismului ºi complotul contra 'victimelor' sale, printre care se numãrã pe sine însuºi. În subtilele sale analize, el reuºeºte, cu o simplã gesticulaþie, sã alunge orice alte probleme: jurnalul lui Sebastian, ameninþãtoarea reabilitare a lui Antonescu, trecutul lui Eliade, ca ºi deportarea lui Manea în Transnistria, care nu a avut nimic de a face cu comunismul, dar a avut mult de a face cu Antonescu... Urmeazã constatarea oarecum perfidã potrivit cãreia atitudinea lui Norman Manea ar fi una de 'nostalgic al antifascismului' incapabil de a produce orice dovadã a unei atitudini 'anticomuniste', unul cãruia îi este 'probabil fricã' sã piardã 'un foarte lucrativ monopol' în calitate de victimã a nazismului." Am încheiat citatul, pe care sper cã l-am tradus riguros.

Existã, în articol, ºi alte referinþe, la alþi colaboratori ai Românei literare ºi la fenomene similare din alte publicaþii, de care m-am ocupat ºi eu în "Tragicomedia". Nu ºtiu dacã domnul Iancu cunoºtea acest articol atunci cînd îi atribuia lui Schlesak afirmaþia cã "tratarea amnezicã a acestei pãrþi a trecutului totalitar românesc chiar de cãtre intelectuali de prestigiu, precum Dorin Tudoran sau Nicolae Manolescu, greveazã serios acreditarea ca autenticã ºi solidã a democraþiei româneºti, punînd ca atare o piedicã majorã în calea integrãrii României în structurile europene ºi euroatlantice". În NZZ o asemenea afirmaþie nu e de gãsit, ºi Iancu a încãlcat într-adevãr deontologia atribuind-o lui Schlesak. Era mai simplu sã citeze Halbsjahresschrift, unde dl. Schlesak se ocupã cam în acelaºi mod de dl. Tudoran.

În orice caz, gãsesc atitudinea lui Tudoran mult mai demnã decît cea pe care o etalaþi faþã de subsemnatul. Odatã încheiatã polemica între noi doi, nu l-am vãzut sã caute cu lumînarea "probe" menite a "demonstra" "Marea Conspiraþie Mondialã" din care aº face parte. În "jurnalul" publicat în România literarã ºi menþionat mai sus, domnul Schlesak se plînge de existenþa unui "balcanism" care produce o "urzealã de fantezii fabricate ºi himere". Ar fi poate bine sã-l luaþi în serios.

Michael Shafir
Praga, 27 martie 2000.

Top

         Aktualisiert: 21. 08. 2000                    

Back/Înapoi/Back