DER FALL ANTONESCU -
CAZUL ANTONESCU

 

Pressecho 5


Suplimentul revistei Sfera Politicii Nr 1/septembrie 1998 este consacrat de-asemenea problemei "Fascismul si comunismul, Holocaustul si Gulagul în dezbaterea publica". In acest supliment al revistei se publica o "Cronologie" a dezbaterii. Urmeaza transcrierea integrala a dezbaterilor ce au avut loc în cadrul colocviului "Controverse cu privire la situatia evreilor din România în perioada celui de-al doilea razboi mondial" (Bucuresti, 5 iunie 1998).

In aceasta dezbatere se pot depista toate argumentele pro- si contra vehiculate în ultimii ani. Citam doar un pasaj din Ion Varlam: "(...) problema României de astazi este lichidarea comunismului si procesul comunismului. A ni se vorbi despre lucruri de genul acesta poate, eventual, sa tina chiar de antiromânism, care nu este un lucru mai legitim decît antisemitismul, si de o vointa subversiva - mai ales cînd ne uitam bine la cine sînt autorii acestui discurs si care sînt legaturile lor cu vechiul regim - de a împiedeca procesul comunismului si dezbaterea acestei probleme. (...)"

In suplimentul revistei mai este publicat si traducerea eseului lui William Totok, "Discursul revizionist".

Discursul revizionist *)

William Totok

Anuntul procurorului general al României1 de a înainta recurs în anulare a proceselor intentate unor fosti membrii de seama ai guvernului militar-fascist condus de Ion Antonescu a declansat o dezbatere vie, bazata pe un amestec ciudat de relativizari, justificari, argumente revizioniste si atacuri antisemite. Polmicile dintre "negationisti" (adica cei care minimalizeaza, contesta sau neaga Holocaustul) si acei istorici, publicisti, intelectuali si scriitori, care sustin ca regimul Antonescu a fost fascist, totalitar si antisemit, a luat o noua întorsatura politica.

Pîna în anul 1996 frontierile politice au fost clar delimitate. In ochii sustinatorilor regimului neocomunist Iliescu, partidele si organizatiile reprezentate în "Conventia democratica" treceau drept promonarhice. Deoarece maresalul Antonescu a fost rasturnat de la putere de catre fostul rege Mihai la 23. august 1944, el fusese ridicat în postura unei contrafiguri simbolice, instrumentalizata propagandistic, cu scopul descalificarii opozitiei descrisa drept monarhista.

Evident, si în interiorul "Conventiei democratice" existau voci care cereau reabilitarea lui Antonescu si a regimului sau. Astfel în rîndurile opiniei publice s-a incetatenit impresia existentei unui consens tacit, suprapartinic privind aprecierea, în general pozitiva, a regimului antonescian. In iunie 1991 aceasta atitudine a iesit limpde în evidenta, cînd partidele reprezantate în parlament (cu exceptia UDMR-ului) au pastrat un minut de reculegere în memoria lui Antonescu.

Printre sustinatorii postumi ai dictatorului militar-fascist, condamnat la moarte si executat în anul 1946, s-au evidentiat mai cu seama citiva istoricii privilegiati din era Ceausescu (de ex. Ioan Scurtu); ideologii partidelor neonationaliste (seful partidului de extrema dreapta, PRM, Corneliu Vadim Tudor; multimilionarul întors din exilul italian, Iosif Constantin Dragan, presedinte de onoare al organizatiei de masa ultranationaliste "Vatra Româneasca"; Ion Coja, membru fondatori al "Vetrei Românesti"; fostul poet de curte Adraian Paunescu, astazi activist superior al PSM-ului; fostul ofiter de securitate Pavel Corut, astazi autorul unor romane de mare succes, membru influent al PUNR), politicieni de toate culorile (ca taranistul Valentin Gabrielescu sau liberalul Radu Câmpeanu, liderul Partidului Republican, Lorin Fortuna), alti istorici si publicisti (ca Gheorghe Buzatu sau publicistul de extrema dreapta Traian Golea, care traieste în exilul american), reprezentanti ai Bisericii si ai unor organizatii ortodoxe (parintele Constantin Galeriu, activisti ASCOR). O contributie importanta la raspîndirea scrierilor apologetice, a ideilor revizioniste si a punctelor de vedere national-fundamentaliste le-a avut mass-media (aproape toate ziarele si revistele, radioteleviziunea, nenumarate edituri). Opinii diferentiate sau chiar critice au fost raspîndite în anii de dupa revolutie numai în cazuri de exceptie de publicatiile care reprezentau punctul de vedere al societatii civile sau al intelectualitarii liberale.

In perioada de dupa revolutie, Ion Antonescu a fost perceput de cei mai multi politicieni ca un om de stat cu totul respectabil. Regimul sau militar-fascist, urmarirea adversarilor, fratia de arme cu Hitler, exterminarea evreilor si a romilor au fost prezentate mai degraba ca o consecinta a conjuncturii internationale nefavorabile decît ca o dictatura brutala si antidemocratice.

Intr-o declaratie a primului presedinte al Partidului National Liberal2, reînfiintat dupa revolutie, Radu Câmpeanu, apar mai toate acele argumentele-cliseu favorabile lui Antonescu, care - în diferite variatiuni - puteau fi depistate ulterior în nenumarate articole si carti:

"In ceea ce ma priveste consider, ca este foarte normal sa fie reabilitat Antonescu. De ce: pentru ca Antonescu a fost un mare român. Ca a facut anumite greseli politice - le-a facut, nu era un om politic. Dar a fost un mare patriot român, asta trebuie recunoscut. In al doilea rînd, vreau sa spun ca dictatura lui Antonescu a fost o dictatura cu mult mai sobra si mai echilibrata decît tot ce s-a vazut atunci în Europa epoca lui, în perioada lui. Pot sa va spun ca pe vremea aceea, partidele politice, evident, nu puteau sa functioneze, dar n-a fost arestat nici un om politic. Cu toate ca îi trimiteau memorii, îi faceau declarataii, care erau de multe ori împotriva politicii lui. Adica era o dictatura mai cu manusi. Pe de alta parte aceasta dictatura, vreau s-o spun foarte cinstit, n-a avut excesele antisemite ale altor dictaturi de pe vremea aceea. Si cînd se va scrie istoria in mod obiectiv, se va vedea ca dr.-ul Fildermann, care era seful comunitatii evreiesti, cînd s-a dus în timpul procesului lui Antonescu si i-a strîns mîna lui Antonescu în fata tuturor, n-a facut-o întîmplator. A facut-o pentru ca Antonescu - cu toate erorile pe care le-a facut - a fost un om care a încercat, si a reusit în parte - sa apere, pe cît posibil, comunitatea evreiasca. Adica s-o loveasca mai putin decît a fost lovita în alte parti.

[Ceea ce scrie Hannah Arendt - W.T.] este o minciuna sfruntata.3 O stiu. Si mai stiu ca exista un muzeu al Holocaustului - de la Tel Aviv sau de la Ierusalim4 - în care se spune ca în România au fost omorîti 400 si vreo 60 de mii de evrei. Este o minciuna sfruntata. Si mai ales este un neadevar istoric. Acum lucrurile încep sa se lamureasca. Au fost deportati din Nordul Transilvaniei. Dar de unguri, în perioada cînd ungurii dominau acest teritoriu. Nu românii. Românii au avut lagare în Transnistria. Cîteva. Nu cifrele care se dau aicea. Au avut lagare în Transnistria. E adevarat. Unde oamenii s-au purtat prost, în unele locuri foarte prost cu cei din lagare. Dar în nici un caz n-a fost hecatomba de care se vorbeste. Si în nici un caz România si guvernul Antonescu nu sint culpabili de cei 300 000 sau 400 000. Este un neadevar istoric pe care si în exil, cînd eram la Paris, l-am sustinut cu dovezi. Am scris si-l sustin în continuare. România nu a avut hecatombe de genul asta. Nu ca ea n-a facut o politica antisemita în perioada aia. Nu vreau sa spun asta. Dar a facut-o cu mult mai multa moderatie decît au facut-o ungurii, evident nemtii, polonezii si altii. Asa ca lucrurile trebuie reduse la adevarata lor dimensiune.

Maresalul Antonescu nu trebui pus pe aceeasi treapta cu diversii dictatori din Europa, din perioada aceea, cu diversii Quislingi. Antonescu a fost in fond un patriot adevarat. Dar el s-a gasit in doua situatii dificile. Primul: ca a avut curentul legionar puternic in tara sprijinit de nazism, si pe de alta parte, ca noi practic am fost ocupati de Germania nazista în aceasta perioada. S-a întîmplat acel mare dezastru national care a fost pactul Ribbentropp-Molotow, prin care Uniunea Sovietica ne-a ocupat Basarabia cu acordul prealabil al Reich-ului german. Or, populatia României, întregul popor dorea recuperarea Basarabiei si reconstituirea României Mari. In prima etapa, si apoi si Nordul Ardealului, care cazuse prin Dictatul de la Viena. In aceasta privinta pentru lupta de a recuceri Basarabia toti am fost de parere ca ea trebui facuta. Era o datorie nationala, desi sacrificiile au fost mari. Mai departe însa presiunea germana si ocupatia germana l-au obligat pe Antonescu sa mearga cu razboiul în continuare si peste Nistru. Era în permanenta santajat cu grupuri de legionari care erau tinute, chipurile, în închisori de Germania. Deci a avut aceasta situatie cu totul speciala si foarte grea. Acuma, în timpul ocupatiei germane si a conducerii statului sub Antonescu s-au întîmplat si lucruri triste si reprobabile. Nu stim insa, în prezent, exact cîte se datoresc unor organe de putere româna si cîte se datoresc ocupatiei formatiilor naziste germane. Acest lucru nu este stabilit. Dar pe de alta parte, o suma de evrei din tara, printre care eu aveam foarte multi prieteni, au putut sa fie în siguranta, dupa ce Antonescu i-a eliminat pe legionari. Si din fericire, în aceasta privinta, cele mai mici orori care s-au întîmmplat sub tarile de ocupatie fascista, nazista, au fost în România. Este trist ca adesea anumite statistici - orori care s-au facut în nordul Ardealului care nu mai era sub administratie româneasca - sînt inventariate în contul României. "5 (Sublieneri - W.T.)

Intr-o maniera asemanatoare s-a exprimat si taranistul Valentin Gabrielescu. Pe Antonescu îl considera drept unul dintre "marii oameni de stat ai poporului nostru". Despre evreii deportati Gabrielescu afirma ca acestia nu au avut atît de mult de suferit ca si cei din Ungaria sau Polonia. Relatarile despre prigoana si holocaustul evreilor din România le califica drept "basme", amintind ca, în timp ce românii luptau pe Volga, evreii au ramas acasa si au fost obligati doar sa curete strazile capitalei de zapada. 6

Ceea ce surprinde în declaratiile acestor politicieni (care au reprezentat dupa 1990 opozitia în parlament) este negarea categorica a exterminarii evreilor în timpul dictaturii lui Antonescu. Ciudata în toate aceste declaratii necritice este asertiunea ca Antonescu a ordonat anumite masuri antisemite, dar acestea nicidecum n-ar fi fost atit de grave ca si atrocitatile comise de catre Germania, Ungaria sau Polonia. Dimpotriva, politica anti-evreiasca a lui Antonescu apare în lumina blînda a tolerantei nationale si a generozitatii. Odata cu radicalizarea politica a diferitor partide si organizatii se observa în primii ani dupa revolutie si o accentuare a tonului agresiv-nationalist. Ion Antonescu este ridicat in postura unei figuri de identificare nationala si a unui luptator împotriva bolsevismului ateu, unui protector eroic al tarînei române. In retorica postcomunista si publicistica necenzurata s-au amestecat vechi prejudecati xenofobe, frustrari sociale si complexe nationale. In vidul lasat de catre regimul national-comunist ceausist, antisemitismul - fatis sau ascuns - a jucat rolul unui cap de pod ideologic între comunismul rasturnat cu violenta si libertatea redobîndita. Prelungirea acestei cezuri istorice de catre un regim politic, care nu era interesat nici de reconsiderarea critica si obiectiva a istoriei recente, nici de cea a fascismului românesc, a facilitat proliferarea radicalismului, xenofobiei, mentalitatii tapului ispasitor, si, nu în ultima instanta, a revizionismului. Culpabilizarile, adeseori emotionale, se îndreptau, de regula, împotriva celorlalti. Pentru atrocitatile îngrozitoare ale comunistilor, dar si pentru mizeriile posttotalitare, care au rezultat din prabusirea sistemului economic comunist, au fost învinovatiti, în primul rînd, evreii. Nu discursul analitic-critic sau dezbaterea obiectiv-rationala prevalau, ci generalizatile suspecte, dezvaluirile senzationale si afirmatiile nedovedite. Cu formula clasica, încarcata emotional, evrei=comunisti=francmasoni=plutocrati=capitalisti, se putea explica totul, dar, în fond, nu se putea dovedi nimic. Consecinta a fost amplificarea xenofobiei, reccrudescenta istoriografiei nationalist-sovine, aparitia unor noi mituri nationale si a unui fundamentalism anti-democratic cu accente anti-occidentale.

Publicistul radical de dreapta, Traian Golea7, care traieste în exilul american, a publicat um pamflet intitulat: "Regizarea unei condamnari a poporului român. Personalitati politice americane si internationale ataca România pe baza unor minciuni si calomnii"8. Aceasta scriere poate fi considerata drept o sinteza a dezbaterii izbucnite dupa 1990. Argumentele lui Golea se bazeaza pe afirmatia ca "reprezentantii Noii Ordini Mondiale9" urmaresc desfiintarea României. "Conducatorii de azi ai României (adica sustinatorii lui Iliescu, presedinte pîna în noiembrie 1996 - W.T.) sînt fosti comunisti, care acuma slujesc Noua Ordine Mondiala".10

Scrierea lui Golea a fost provocata de o scrisoare a congresmenilor americani Alfons D`Amato si Christopher Smith11 în care acestia protesteaza împotriva "campaniei de reabilitare" a lui Antonescu si a "Garzii de Fier". In scrisoarea amintita cei doi politicieni cer si "cercetarea riguroasa referitoare la profanarea principalului cimitir evreiesc din Bucuresti" si "o declaratie publica de denuntare a lui Antonescu drept criminal de razboi si aliat al nazistilor". Semnatarii scrisorii îsi exprima temerea "ca în România se reactiveaza fascismul, antisemitismul si un nationalism salbatic pe baze etnice." In scrisoarea lor, D`Amato si Smith s-au referit si la glorificarea lui "Antonescu si a altor criminali de razboi" în "programe periodice ale Televiziunii controlata de Guvern" si la intentia de a ridica alte statui în memoria lui Antonescu, dupa ce deja în 1993 la Slobozia si în anul 1994 la Piatra Neamt fusesera dezvelite busturi în memoria fostului dictator12.

Dupa Golea, Antonescu nu poate fi calificat drept "fascist" sau "criminal de razboi" "numai pentru ca s-a aliat cu Germania lui Hitler în razboiul pentru recucerirea Basarabiei". Daca se procedeaza astfel, continua autorul, "atunci si Roosevelt si Churchill pot fi acuzati ca ar fi fost comunisti pentru ca s-au aliat cu dictatorul Stalin si cu regimul sau comunist împotriva restului lumii libere si crestine." Din expunerea lui Golea nu lipsesc nici trimiterile la pozitia lui Filderman din timpul procesului lui Antonescu sau la memoriile controversate ale lui Alexandru Safran, asa cum nu lipsesc nici "marturiile" unor autori evrei despre deportarea evreilor din nordul Transilvaniei. In acest context Golea nu îl citeaza pe nimeni altul decît pe Oliver Lustig, care în era Ceausescu a publicat mai multe carti si articole despre persecutiile evreilor de catre armata ungara de ocupatie. Asemenea relatari îi serveau lui Ceausescu pentru legitimarea masurilor anti-maghiare, dar si pentru o reabilitare precauta a lui Antonescu. Golea reproduce un articol întreg al lui Lustig, aparut în "Magazin istoric" (nr.5/1987), în care se poate citi urmatoarea afirmatie: "In sudul Transilvaniei, sub regimul lui Antonescu, viata nici unui evreu n-a fost periclitata."

Golea trece, bineînteles, si la disculparea "Garzii de Fier", încercînd s-o spele de acuzatia de "fascism". Aceasta organizatie fascista, cunoscuta si sub numele de "Legiunea Arhanghelului Mihail" a fost "scoasa de sub acuzatie"13 de catre Tribunalul International din Nürnberg, sustine Golea. Aceasta din motivul ca nici un legionar n-a comis vreo crima de razboi - întrucît membrii legiunii fusesera internati de catre Antonescu în lagare si în închisori.

Intr-adevar, coabitarea între Antonescu si Garda de Fier a durat numai din septembrie 1940 pîna în ianuarie 1941. Colaborarea a luat sfîrsit odata cu esuarea puciului organizat de catre legionari împotriva lui Antonescu. Dupa asa-mumita "rebeliune legionara" Antonescu însa a continuat politica sa antisemita fara fostii sai parteneri legionari si a ordonat internarea evreilor din nordestul României (din Basarabia si Bucovina) în ghetouri si lagare de concentrare. Trebuie remarcat faptul, ca Antonescu a recurs la aceste masuri din propria-i initiativa, cu mult înainte ca Germania nazista sa adopte în timpul "Conferintei de la Wannsee" planul de exterminare sistematica a evreilor din Europa.

Golea isi continua expunerile cu atacuri împotriva Parlamentului European, cu intentia de a bagateliza criticile acestuia privind politica României fata de minoritati. El încearca sa demonstreze ca numeroasele atacuri asupra romilor, asemanatoare cu pogromuri, n-au fost comise din motive rasiale, ca de exemplu în Cehia. Holocaustul împotriva evreilor din România este calificat de catre Golea drept o exagerare rauvoitoare pusa în circulatie de fostul rabin sef, Moses Rosen, iar constatarile similare ale lui Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel, ca rezultatul unei "fantezii bolnave"14. Amîndoi au avertizat fata de prezentarea apologetica a lui Antonescu, amintind de cele peste 400.000 de victime din Transnistria. Rezultatele cercetarilor recente prezentate acum de renumitul cercetator al Holocaustului, istoricul Jean Ancel, confirma aceste date. In cartea sa "Transnistria" a prezentat documente inedite din arhive, din care rezulta ca regimul lui Antonescu este responsabil pentru moartea a 410.000 de evrei.15

Masurile represive adoptate de Antonescu împotriva evreilor au fost motivate, explica Golea, de atitudinea procomunista si antiromâneasca a acestora. In repetate rînduri se refera la cercetarile pseudostiintifice, si revizioniste ale unor istorici aparute dupa revolutie, ca Gheorghe Buzatu16 de pilda, pe care îl citeaza drept martor principal. "Ce au de spus cei doi congresmeni americani, D`Amato si Smith, fata de ura de rasa a evreilor, care s-au alineat hoardelor bolseviste", se întreaba Traian Golea. Cu alte cuvinte, sub Antonescu nu a avut loc nici un Holocaust. La aceasta concluzie derutanta ajung si unii istorici straini, ca Larry L. Watts în cartea sa "O Casandra a României. Ion Antonescu si lupta pentru reforma 1918-1941", din care, într-o biserica din Bucuresti, în timpul unui parastas pentru dictatorul militar-fascist, au fost citite acele pasaje în care aliatul lui Hitler este disculpat. "Atitudinea lui Antonescu împotriva ilegalitatii în general si a crimei în special era un aspect fundamental al personalitatii sale, si datorita ei evreimea româna de sub jurisdictia sa nu a fost supusa lichidarii sistematice, sprijinite de stat, Holocaustului"17. În sprijinul teoriilor sale, Watts citeaza si tezele cunoscutului negationist, David Irving18. Watts îl caracterizeaza pe Antonescu ca pe un nationalist luminat, care a refuzat sa predea evreii români nazistilor.

Interpretari similare raspîndeste pe internet si cunoscutul neonazist canadogerman, Ernst Zündel. Printre scrierile revizioniste ce pot fi citite pe asa-numitul "Zündelsite" se afla si un studiu al lui Richard Harwood (un "discipol" al lui Paul Rassinger), care vorbeste despre "basmul exterminarilor", pentru a impune urmatoarea teza: "Fara îndoiala au murit în cursul celui de al doilea razboi mondial cîteva mii de evrei, dar faptul acesta trebuie vazut în legatura cu un razboi, care a provocat de ambele parti multe milioane de victime inocente." In privinta lui Ion Antonescu el noteaza ca pîna si "Comitetul Crucii Rosii" a laudat politica toleranta a dictatorului, fiindca "regimul lui Ion Antonescu, al României fasciste, i-a facilitat sa ajute 183.000 de evrei, pîna în momentul ocuparii [tarii] de catre sovietici."

Critica retinuta a fortelor declarat democratice fata de recrudescenta nationalismului, în perioada 1990-1996, exprima un sentiment de nesiguranta politica atit în ceea priveste reconsiderarea partilor întunecate ale propriei istorii cît si a mostenirii comuniste împovaratoare. In fata ofensivei nationalismului reprezentatii partidelor democratice se cramponeaza nu de putine ori de argumente îndoielnice, în loc sa-si exprime deschis criticile. Semnificativa pentru aceasta tendinta este o declaratie a taranistului Radu Vasile (care din aprilie 1998 este prim-ministru) care, pur si simplu, eticheteaza o formatiune extremista de dreapta - PRM - drept o grupare extremista de stînga. 19

Noua calitate a dezbaterii în jurul lui Antonescu dupa 1996

Intrebat despre reabilitarea mai multor ministrii antonescieni - propusa de Procurorul general -, Presedintele Emil Constantinescu a declarat la 8 noiembrie 1997 în timpul unei vizite neoficiale la Berlin:

"Da, este o problema delicata. I-am cerut si eu explicatii procurorului general. Era un dosar pus in lucru dinainte, care se referea strict la inadvertentele juridice strecurate în cazul cîtorva membrii ai guvernului, care au fost pentru scurta vreme membrii ai guvernului, si care au fost mari personalitati intelectuale. Este cazul profesorului de filozofie Petrovici, si alte cîteva personalitati. Nu este vorba de persoanele care au fost implicate - nici bineînteles de Antonescu - si nici de persoanele implicate în perioada în care Romania a declansat anumite actiuni care pot fi considerate ca manifestari ale statului totalitar." 20

Nelinistiti de evolutia lucrurilor, cei doi congresmeni americani Smith si D`Amato, i-au adresat si lui Constantinescu o scrisoare, atragîndu-i atentia asupra acestei probleme, "(...) care constituie pentru noi un motiv de serioasa ingrijorare si care ar trebui sa aiba acelasi efect asupra Dv., asupra guvernului României si asupra României, în contextul aspiratiei tarii Dv. de a se integra, în cele din urma, sistemelor economic si de securitate al occidentului. Am fost informati ca procurorul general al Romaniei, Sorin Moisescu, a recomandat Curtii Supreme sa aprobe reabilitarea postuma a sase membrii ai guvernului Antonescu. Potrivit relatarilor d-l Moisescu îsi bazeaza demersul în favoarea celor sase fosti demnitari care au fost condamnati pentru crime de razboi pe lipsa dovezilor. Va rugam sa luati masurile necesare pentru a obtine retragerea acestei recomandari si sa explicati poporului român de ce aceasta recomandare este gresita, si de ce spirirtul ei trebuie respins.

D-le Presedinte, dovezile în aceste sase cazuri sînt mai presus de orice îndoiala. Cei sase demnitari au facut parte dintr-un guvern care poarta raspunderea pentru persecutarea întregii comunitati evreiesti din Romania si pentru deportarea si uciderea a cel putin 250 000 de evrei români si ucrainieni. In cel putin 4 din cazurile acestor oficiali, probele demonstreaza clar o implicare directa în confiscarea de proprietati evreiesti, în introducrea restrictiei numerus clausus, în deportarea unor evrei convertiti la catolicism in Transnistrie, precum si insemnarea si aplicarea legislatiei rasiste-antisemite.

Reabilitarea postuma, motivata prin lipsa probelor a celor 6 oficiali gasiti vinovati de a fi participat (...) la aplicarea asa-numitei solutii finale a nazistilor, ar fi de natura sa ne socheze, pe noi si pe altii în occident, care am venit in sprijinul României. Ar fi pusa sub semnul întrebarii sinceritatea atasamentului României fata de cele mai fundamentale valori împartasite de occident si ar putea fi declansat un proces de reevaloare a sprijinului pentru candidatura Romaniei la calitatea de membra a institutiilor noastre comune, economice si de securitate." .21

Mai multi politicieni si publicisti au reactionat cu indignare la aceasta scrisoare. Într-un interviu acordat BBC-ului (19.11.97) senatorul PNL Alexandru Paleologu i-a cerut lui Constantinescu sa o respinga în mod politicos cererea americanilor. Cei doi deputati americani procedeaza intr-o maniera "superficiala", a precizat Paleologu, iar Constantinescu sa raspunda: "elegant, politicos si cu demnitate". Pe fostii demnitari antonescieni "Rosetti, Petrovici, Potopeanu, Atta Constantinescu" i-a cunoscut personal, calificîndu-i drept "oameni de integritate si de caracter".

Pe data de 22 noiembrie 1997 Procurorul general a cedat presiunii publice. Mai multe ziare si cîteca agentii de presa anuntau stirea ca "Parchetul de pe linga Curtea Suprema de Justitie va inainta recurs în anulare care va viza doar o hotarire judecatoreasca de condamnare a unui membru al guvernului Antonescu si anume pe cea referitoare la Toma Petre Ghitulescu". "Reevaluind problema, se apreciaza ca, totusi, nu poate fi omisa o raspundere ministeriala colectiva a guvernului Antonescu", a declarat Procurorul general, care a mai precizat "ca Ghitulescu a fost subsecretar de stat la Departamentul Economiei Nationale in perioada 4 aprilie - 26 mai 1941, cind a demisionat, aceasta perioada fiind anterioara masurilor grave pe care le-a luat maresalul Antonescu in calitatea sa de comandant suprem al Armatei. Ceilalti membri ai guvernului au acoperit si perioade in care s-au luat masuri grave, inclusiv impotriva evreilor." 22

Un consilier al presedintelui României (Daniel Barbu) a declarat tot postului de radio BBC (la 24.11.97!) ca Emil Constantinescu n-a stiut nimic despre recursul în anulare înaintat de Procurorul General. Renuntarea la recurs nu este rezultatul presiunilor din strainatate, a tinut sa precizeze Barbu. Presedintele unuia dintre partidele liberale, Niculae Cerveni, în schimb, a calificat retragerea recursurilor în anulare drept "o masura inadmisibila" si o "mare gafa".23

Dupa ce mai multe publicatii au dezbatut acest subiect24, a luat cuvîntul si revista "Grupului pentru dialog social", "22".25 Desi redactia abordase acest subiect într-un mod cît se poate de echilibrat si în anii trecuti, de data aceasta cîteva dintre articole fusesera invadate de acele clisee national-mistificatoare, care apar si-n alte asemenea texte, prin care se urmareste o glorificare postuma a regimului antonescian.

Alexandru Paleologu repeta, ca i-a cunoscut pe fostii ministrii Radu Rosetti, Ion Petrovici si Gheorghe Potopeanu, calificîndu-i drept "niste oameni de onoare", "competenti", niste "oameni inteligenti si care gindeau cu totul altfel decit li se atribuie astazi ca ar fi gindit. (...)

Stiu ca Radu Rosetti, in particular, era de aceeasi opinie cu Antonescu si era antisemit, dar pentru asta nu-i poti face procesul penal, sa-i lasi urmasii sub blam si sub continuarea in ereditate a sanctiunilor. (...)

Senatorul D'Amato si congresmanul Smith au o viziune limitativa si foarte sumara de cum s-au petrecut lucrurile in România si care era climatul vremii. Altfel americanii au fost complet indiferenti sau complet lipsiti de reactie la niste fapte infinit mai monstruoase. Sa nu uitam ca in procesul de la Nürnberg, in completul de judecata figurau reprezentantii puterii sovietice care ar fi trebuit sa se afle ea insasi pe banca acuzarii. Nu este de admis ca un criminal sa judece pentru crima. Acesti congresmani americani considera ca a fi declarat razboi Aliatilor este o crima. A declara sau nu razboi face parte din politica de stat. Razboiul, daca-l cistigi sau il pierzi, tine de dotatie si nu e o chestiune de merit sau de nemerit, si in nici un caz de valori morale. Europa de Est (nu vorbesc numai de România) a fost facuta cadou pe doua generatii lui Stalin, ca sa fie exterminata, cum a si fost. Cine e vinovat de asta? Nimeni?

Masacrarea, sau uciderea, sau moartea unor evrei prin inanitie sau prost tratament, evident, e un lucru monstruos, oribil. Scuza pentru asta nu exista. Intrebarea este daca acei ministri cunosteau si dezaprobau asemenea fapte. Puteau sa-si dea demisia din guvern? Noi, toti cei care eram impotriva lui Antonescu, totdeauna am adus lui Antonescu acuzatia ca a trecut dincolo de Nistru. Intrebarea este: legile de fier ale razboiului iti lasa latitudinea sa te opresti cind vrei tu? Chiar regimul antonescianm pe care l-am detestat atunci, retrospectiv il judec mai nuantat. (...)

Dupa mine, nu trebuia sa aiba loc injonctiunea domnilor senatori americani D'Amato si Smith, care s-au adresat presedintelui tarii si nu justitiei. Folosind aspiratiile noastre de a intra in structurile occidentale, ei au procedat la un fel de santaj - daca nu se renunta la aceasta reparatie judiciara, nu vom fi admisi acolo. Eu am sentimentul ca nu trebuia sa ajunga Occidentul, in speta Congresul American, in postura in care a fost Moscova.

Ii aduc d-lui presedinte Constantinescu un repros: el trebuia sa gaseasca o maniera eleganta, corecta si onesta de a declina acest santaj."

In cadrul aceleasi dezbateri din "22" istoricul Al. Zub a cerut anularea tuturor sentintelor politice, pronuntate în perioada comunismului: "Inclin, deci, spre o solutie mai radicala si de principiu, comparabila cu aceea privitoare la nazism dupa al doilea razboi mondial. Comunismul, cel mai grozav flagel din veacul nostru, nu poate fi tratat altfel decit nazismul."

Intr-o maniera similara s-a exprimat si istoricul Dinu C. Giurescu, afirmînd ca anularea procesolor politice este "obligatorie". Istoricul îsi bazeaza afirmatie pe urmatoarele argumente:

"1) Judecarea si pedepsirea persoanelor raspunzatoare de crime de razboi sau/si impotriva umanitatii a avut loc odata cu incheierea celui de-al doilea razboi mondial. A fost un act imperios necesar, date fiind barbariile si exterminarea sistematica a unor categorii intregi 26, in intervalul 1939-1955.

Temeiurile juridice pentru judecarea si condamnarea unor atare crime au fost formulate de Tribunalul de la Nürnberg. (...)

2) La peste o jumatate de secol de la procese, citeva constatari:

a) Crimele de razboi sau impotiva umanitatii savirsite de invingatori din 1945 nu au fost niciodata investigate, nicidecum condamnate.

b) agresiunile unor state impotriva altor state, dupa 1945, nu au fost niciodata condamnate ca atare. Nici responsabilii agresiunilor nu au fost trasi la raspundere.

c) Genocidul - cu zeci de milioane de morti - savirsit de regimurile comuniste din Europa, Asia sau Africa, incepind cu anul 1945 si continuat decenii la rind, nu a fost, pina in prezent examenit de vreo instanta internationala. (...)

3) Procesele criminalilor de razboi din diferitele tari din Europa (1944-1948) se pot imparti in doua categorii: cele din Vestul continentului, unde procedurile judiciare normale au fost in genere respectate (...); cele din tarile cu regimuri procomuniste, unde raspunderile pentru crimele de razboi au fost amestecate cu criterii politice impuse de partidele comuniste aflate dupa 1944/1945 la putere. (...)"

Senatorul liberal, Dan Amadeo Lazarescu, dedica aceluiasi subiect un articol lung27, în care îl califica pe Antonescu, la un moment dat, drept "salvator" si "mîntuitor al României". Regimul Antonescu nu este comparabil cu regimurile "totalitare de extrema dreapta" existente în acei ani, sustine Lazarescu, depistînd, în cele din urma, totusi cîteva similitudini între "regimul politic calauzit de Maresalul Antonescu intre anii 1941-1944" si "regimurile politice de extrema dreapta, totalitare si ideologice-totalitare in calitate de totalitare - care au cârmuit unele popoare europene in prima jumatate a secolului nostru. Si carora li s-a dat, in lipsa altui termen mai adecvat, calificativul de fasciste."

Memorialul Sighet

Memorialul Sighet: Cinste tîrzie pentru Generalul Eugen Zvidanek, Subsecratar de Stat în Oficiul pentru "Românizare". © Fotografie: Christof Kaiser

In continuare Senatorul liberal sustine: " Daca trebuie sa gasim neaparat un echivalent istoric al regimului politic -incontestabil dictatorial - cârmuit de Maresalul Antonescu, fara a recurge la comparatia cu cele doua dictaturi napoleoniene, ne-am vedea siliti sa evocam exemplele prestigioase ale dictaturilor impuse, binefacatoare pentru marea majoritate a popoarelor lor de catre Mustafa Kemal Atatürk in Turcia, de catre profesorul Olieveira Salazar in Portugalia, de catre Maresalul Joseph Pilsudski in Polonia, de catre generalisimul Francesco Franco Bahamande in Spania si, mai recent, de catre generalul Augusto Pinochet in Chile". Autorul mai afirma ca "generalul Ion Antonescu s-a bucurat - intocmai cum se bucurase, in Franta, in conditii similare, maresalul Philippe Pétain de asentimentul mai mult tacit decât entuziast al marii majoritati a vechiului personal politic al tarii." In continuare, Lazarescu reaminteste bunecunoscutil argument, cum ca Antonescu nu i-a predat pe evreii criminalului nazist Heinrich Himmler, salvîndu-i prin acest gest curajos de la distrugere fizica în lagarele de concentrare hitleriste. Nu uita sa adauge, ca Antonescu chiar a permis "unui mic numar de evrei români" sa emigreze în Palestina. Bineînteles, ca nu pomeneste nici un cuvint despre jecmanirea barbara a celor care au obtinut permisiunea de a pleca, nu aminteste nimic de lagarele mortii din Transnistria si nu se refera defel la legislatia antievreiasca în vigoare sub Antonescu. In schimb, "pentru uzul nestiutorilor autohtoni si mai ales straini, pentru care anumite consideratiuni materiale actuale au darul sa intunece uzul ratiunii, si constiinta nationala, si obiectivitatea istorica" Senatorul conchide: "pozitia celor 51 de ministrii si subsecretari de stat condamnati pentru simpla apartenenta la guvernele constituite sub dictatura nationala a Maresalului Ion Antonescu nu prezinta nici cea mai neinsemnata imoralitate", 28 în comparatie cu "ideologii" nazisti, care au fost judecati la Nürnberg pentru savirsirea Holocaustului. Alianta cu Germania hitlerista si participarea României la razboiul antisovietic, ar fi avut ca scop numai "recuperarea provinciilor istorice românesti (Basarabia, Bucovina si tinutul Herta) anexate de URSS". Si în final, cu un nedisimulat aer de superioritate, suparat autorul îsi sintetizeaza parerile, fara a-si ascunde resentimentele anti-occidentale: "In asemenea conditii, larg deschise oricarei critici istorice documentate si obiective, poporul român nu poate pricepe absurda pretentie a anumitor cercuri transocianice de a limita marele principiu al reabilitarii si al restituirii patrimoniilor confiscate de un regim dornic sa lichedeze prin toate mijloacele elitele intelectuale, politice, militare si sociale românesti pentru anexarea mai usoara a României. O razbunare dincolo de mormânt! Cui prodest, Domine?"

In aceasta atmosfera încinsa de resentimente, orgolii nationale si complexe istorice presa româneasca a reactionat extrem de dur la articolul publicat de catre cercetatorii Holocaustului, istoricul Radu Ioanid si Alexandra Laignel-Lavastine, în ziarul francez "Le Monde", în care se atrage atentia asupra dezbaterii actuale din România, pe care autorii o califica drept "revizionista".29 Autorilor li se reproseaza ca ar denatura realitatea, ca articolul opereaza cu "inexactitati", ca este lipsit de "acuratete si obiectivitate". In revista "22", bunaoara, se spune ca autorii articolul dau dovada de "rea-credinta", pentru ca atrag atentia asupra faptului ca initiatorii "Memorialului de la Sighet" (unde s-a aflat una din cele mai oribile închisori din vremea stalinismului) prezinta "acolo pe unii dintre membrii Garzii de Fier (cea mai importanta organizatie pronazista în anii '30) si pe alti demnitari de stat, între 1940-1944" drept "victime inocente ale comunismului" ridicîndu-i "la rangul de martiri ai patriei". Pe una din placile cu numele încrustate ale victimelor se afla si cel al subsecraturului de stat în oficiul pentru "românizare"31, generalul Eugen Zvidanek (vezi fotografia alatururata). In acelasi articol din revista "22" se mai atrage atentia asupra unei alte "inexactitati", si anume ca "întîlnirea de la Muzeul Taranului Român" la care a particpat la 6 decembrie 1997 si presedintele Emil Constantinescu nu a fost "consacrata lui Corneliu Zelea Codreanu, ci partizanilor care au luptat în munti împotriva comunismului în deceniul cinci. Faptul ca printre cei care au luat cuvîntul la acea întîlnire au fost si legionari nu înseamna ca manifestarea a fost confiscata în folosul omagierii Garzii de Fier".

Constantinescu a fost prezent la aceasta întîlnire a fostilor "luptatori din rezistanta armata anticomunista" si a multumit acestora pentru participarea lor la combaterea vechiului regim.

In sala, împodobita cu portretul patronului Garzii de Fier, Arhangelul Mihail, s-au aflat mai multi tineri în uniforme, care s-au declarat drept urmasi ai organizatiei extremiste de dreapta, "Legiunea Arhangelului Mihail". Dar si unii dintre "luptatorii din rezistenta armata anticomunista" nu au ascuns faptul ca fusesera membrii ai "Legiunii". Dupa ce Constantinescu a tinut o alocutiune au fost împartite manifeste si tiparituri cu un continut extremist de dreapta, relata consternat un ziarist de la România libera 32. In relatarea pomenita se acrediteaza ideea ca presedintele Constantinescu a devenit victima unei dezinformari, cazînd într-o cursa. Nimeni nu l-ar fi informat în prealabil asupra caracterului acestei întruniri.

Printre initiatorii si organizatorii întrunirii s-a numarat si seful unei grup de gherila anticomunista, Ion Gavrila Ogoranu, care dupa 1989 niciodata nu si-a ascuns opiniile profasciste si care a declarat deschis ca a fost membru al organizatiei legionare de tineret, "Fratiile de cruce".33

Argumente asemanatoare cu cele inserate în revista "22" se regasesc si într-un articol din România libera34, în care se fac o sumedenie de trimiteri la "Cartea neagra a comunismului"35, publicata în anul 1997 în Franta, insistîndu-se asupra tezei echivalentei dintre fascism si comunism. Ziarul îi ataca violent pe autorii articolului din Le Monde, din motivul ca resping termenul "Holocaustul rosu", utilizat cu dezinvoltura în dezbaterea actuala în România. Ziarul îsi, sprijina argumentele pe o afirmatia raspîndita în cercurile declarat revizioniste, si anume ca anumite grupuri de persoane resping notiunea de "Holocaustul rosu" cu intentia de a oculta responsabilitatea evreilor pentru savîrsirea unor crime în perioada comunismului. Afirmatiile critice ale semnatarilor articolului din ziarul parizian sînt etichetate, în consecinta, drept tendentioase, fiind disecate înca o data de catre istoricul Floricel Marinescu.36 In conformitate, cu modelul binecunoscut al discursului neorevizionist (nu sînt antisemit, fiindca am prieteni evrei), Florin Marinescu precizeaza de la bun început ca nu este "un fan al maresalului Antonescu". Desi acesta a "gresit grav" "nu este nici pe departe 'criminal' si 'fascist' desemnat ca atare de propaganda bolsevica si de o parte (...) din luarile de pozitie evreiesti". Dupa o larga evocare a situatiei politice din perioada anilor 30 si 40, prin care vrea sa demonstreze ca masurile luate de Antonescu au fost determinate numai de o conjunctura politica nefavorabila, Marinescu ajunge la o concluzie mai mult decît originala privitoare la antisemitismul practicat: "A cere României sa faca exceptie de la aceasta regula - a unui guvern, care nu lua masuri antisemite, indiferent de optiunile personale ale membrilor autoritatilor respective, ne luarea oficial a unor masuri antisemite ar fi dus la rasturnarea prin forta a respectivei autoritati, eventual la ocuparea directa a teritoriului respectiv - este fortat. Daca fondul antisemit general este acelasi, exista însa diferente în modul de aplicare a acestora". Urmeaza cliseele deja binecunoscute: Antonescu a refuzat sa dea curs solicitarilor germane de a-i deporta pe evrei in lagarele de concentrare naziste; multi evrei s-au refugiat în România scapînd astfel de la moarte sigura (bineînteles, ca nu vorbeste despre evreii refugiati, care au ajuns în lagarele din Transnistria, ca de pilda scriitorul Edgar Hilsenrath, autorul romanului cutremurator, "Noaptea" - "Die Nacht"); evreii n-au fost deportati din toata tara, ci numai din partea rasariteana; multi au obtinut dreptul de emigrare; cei deportati în Transnistra au primit pachete de alimente si medicamente.

Discriminarea evreilor din Basarabia, explica autorul, se datoreaza "comportamentului public" al acestora, ei "actionînd ca instrument al N.K.V.D.-ului", iar cei din "restul tarii" au "ramas în expectativa". Aceasta atitudine a "generat diferentele de comportament la care au fost supusi de autoritatile antonesciene dupa recucerirea, în iulie 1941, a provinciilor pierdute." Comportamentul evreilor ar fi trebuit judecat de catre tribunale, continua autorul, iar "pedeapsa" pronuntata pe timp de razboi "era una în toate tarile: executia". "Conditiile practice" l-ar fi împiedecat pe Antonescu sa puna-n miscare justitia, sustine acelasi autor. De aceea s-a aplicat o alta solutie, si anume deportarea. Referitor la "lipsurile si mizeriile suferite de cei deportati, este cazul sa amintim, totusi, doua aspecte. Primul se refera la faptul ca toate tarile aflate atunci în conflict, inclusiv marile democratii, au internat în lagare cetatenii care, prin origine etnica, erau socotiti potential periculosi (chiar si în SUA au fost internati americanii de origine japoneza). Al doilea este legat de acceptarea de catre guvernul Antonescu, la insistentele fie ale Reginei-mama Elena, fie ale Patriarhatului Bisericii Ortodoxe Româna, de trimitere în lagare a numeroase ajutoare de medicamente, alimente si îmbracaminte; marturiile Marelui Rabin Safran, liderul spiritual al evreilor din România în anii 1940-1947, sunt concludente în acest sens. Fara a idealiza câtusi de putin lagarele administrate de români în Transnistria, fara a nega nenorocirile petrecute acolo, obiectiv trebui recunoscut ca nu se poate pune semnul egalitatii între acestea si lagarele naziste sau cele sovietice."

Piruetele de minimalizare ale celor petrecute se bazeaza pe colportajele de mistificare istorica, puse în circulatie în toate lucrarile, studiile si articolele în care se evoca, în mod preferentiat, memoriile pline de complezente ale lui Safran. Cine va citi totusi cu atentie memoriile lui Safran îsi va da seama, în pofida extrapolarii acestor interpretari, de întreaga dimensiune a ororilor comise în timpul lui Antonescu. (In mai toate lucrarile redactate în stilul celei de fata mai apari si alti "martori cheie" - aidoma lui Safran. Unul dintre acestia fiind "istoricul" pomenit mai sus, dr. Oliver Lustig, care în perioada Ceausescu s-a specializat în evocarea atrocitatilor comise de bandele horthyste în Ardeal, cu scopul distragerii atentiei de la holocaustul initiat de regimul Antonescu. Articole din aceasta perioada, semnate de Lustig reapar mai nou si pe internet, si anume în "Pagina României nationaliste", redactata de neolegionarul, Nicolae Nita, stabilit în America. In cartea de propaganda a regimului ceausist: "Jocul periculos al falsificarii istoriei", Bucuresti, 1986, pp. 244-250, Lustig sublineaza "diferentele" existente între statele vremii, pentru a demonstra ca în Ungaria prigoana evreilor a fost cu mult mai fioroasa decît în România.)

Continuîndu-si articolul, Marinescu aduce "în discutie si cea de-a treia critica majora: "'cazul' pe care-l fac românii fata de 'holocaustul rosu', semnul de egalitate pe care-l pune societatea civila româneasca între nazism si comunism." Exprimîndu-se deci în numele "societatii civile" (ignorînd, bineînteles, vocile care sustin contrariul!) autorul aminteste de suferintele românilor în timpul dictaturii comuniste. Continuînd în acelasi stil al bagatelizarii unei dictaturi în favoarea celeilalte autorul conchide printr-o echilibristica de contabil: "Socotind strict cantitativ, crimele înfaptuite în numele ideologiei comuniste sunt cu mult mai mari decât cele facute în numele nazismului si a celorlalte regimuri similare sau asemanatoare ideologic".

In final Marinescu avanseaza cîteva teze comparatistice, cu scopul de a demonstra diversitatea ideologica si practica politica în tarile apropiate axei. Diferitele ideologii "nu pot fi identificate cu nazismul. Unele sunt destul de apropiate de esenta si practicile naziste, altele, cum este si regimul Antonescu, mai departate".

Invocînd scuzele publice ale presedintelui Constantinescu adresate minoritatii evreiesti pentru suferintele din anii 40, Floricel Marinescu cere si "marilor puteri occidentale" sa ceara scuze "popoarelor Europei centrale si de rasarit", pentru ca le-au cedat la Yalta Uniunii Sovietice. "Daca românii si-au cerut scuze evreilor, nici un membru marcant al evreilor nu si-a cerut scuze românilor pentru rolul pe care o parte din evrei l-au avut în subminarea statului român, în bolsevizarea tarii, în crimele si atrocitatile comise. Proportional, românii si România au pierdut si au suferit mai mult datorita regimului comunist, la instaurarea caruia evreii au avut o contribitie importanta, decât au suferit evreii din partea statului român pe timpul regimului Antonescu. (...) Din toate aceste considerente, ca si din numeroase altele 'holocaustul rosu' a fost incomparabil mai grav decât nazismul. Si aceasta atitudine nu este antisemitism ci pot fi invocate doar date statistice care confirma ca etnia cea mai numeroasa din P.C.R. timp de doua decenii (1924-1944) a fost cea evreiasca si ca, în momentul impunerii regimului (1944-1947), ei detineau functii-cheie atât în aparatul politic propriu-zis cât si în cel represiv."

La concluzii asemanatoare ajunge si revista "România literara", care reproseaza autorilor din "Le Monde" ca se "plaseaza la limita dintre inexactitate si campanie", sugerîndu-se cititorilor ca, de fapt, din pricina "irationalului refuz al multor evrei de a recunoaste rolul jucat de numerosi coreligionari ai lor in ceea ce a fost numit 'bolsevizarea României'" se recurge la o manevra, prin care se încearca distragerea atentiei de la realitatea istorica. Cei care practica aceasta forma de manipulare sînt, potrivit revistei, "nepotii gornistilor", deci urmasii acelor evrei vonovati de implementarea comunismului în România.

Pe astfel de interpretari bizare se sprijina si declaratiile încapatînate de solidarizare cu Roger Garaudy.37 In cartea sa de scandal "Les mythes fondateurs de la politique israélienne" Garaudy sustine, ca încercarea nazistilor de a extermina evreii ar fi fost o nascocire a israelienilor pentru a-si justifica propriul imperialism. Aceasta carte, care a fost tradusa recent si în limba româna, si care se poate obtine în Franta numai în libraria româna din Paris, a avut consecinte juridice, deoarece - atît în Franta cît si-n Germania - cine neaga genocidul evreilor, este pasibil de pedeapsa.

Dezbaterea privitoare la Antonescu reflecta, pe alocuri, o încuviintare cinica a unui sistem dictatorial. Deseori si reprezantantii unor grupari de extrema dreapta sînt stilizati în precursori ai democratiei. In acest context, "concluziile" formulate în timpul unei conferinte de catre un diplomat român, sînt elocvente pentru acea tendinta nelinistitoare de a crea noi mituri periculoase: "Rezistenta anticomunista a cuprins în aproape toate regiunile României un spectru social remarcabil - de la muncitori pîna la studenti -, si formele ei s-au manifestat de la lupta partizanilor pîna la demonstratiile stradale. Judecîndu-le dupa intensitatea lor, se poate afirma, fara nici o îndoiala, ca miscarile române de rezistenta erau dintre cele mai puternice din întregul lagar sovietic."38

Cea mai mare parte a politicienilor, istoricilor si publicistilor români condamna crimele nazistilor, dar justifica politica regimului lui Antonescu, aducînd în discutie, de multe ori, argumente radical-nationaliste. In consecinta, Holocaustul Germaniei naziste nu este negat - ca în scrierile revizioniste clasice ale unor Leuchter, Zündel, Irving, s.a. - ci el este citat ca o dovada pentru politica umana practicata de Antonescu fata de evrei. Astfel, Antonescu este disculpat de orice vina si prezentat ca salvatorul evreilor, iar politica sa criminala si xenofoba este justificata si bagatelizata. In functie de simpatii politice li se ia si apararea legionarilor.

Dupa opinia unor critici atrocitatile comise de Antonescu se explica nu ca o urmare a regimului sau fascist, ci ca o consecinta a sifilisului, de care ar fi suferit.39 Desi regimul lui Antonescu a fost evident fascist, multi istorici si publicisti români resping acest calificativ, sustinînd ca este vorba despre o etichetare pusa în circulatie de catre comunisti. Ei accepta cel mult sa vorbeasca despre un regim national cu trasaturi autoritare.40

Traducere din limba germana dupa manuscrisul original: Herbert-Werner Mühlroth

NOTE:

* Acest eseu a aparut prima data în revista germana: "Halbjahresschrift für südosteuropaische Geschichte, Literatur und Politik", anul 10, numarul 1/ mai 1998, pp.45-57. In versiunea româneasca a textului s-a renuntat la reproducerea "Bibliografiei selective".

1. Vezi editorialul din: Halbjahresschrift für südosteuropaische Geschichte, Literatur und Politik [ în continuare: HJS], anul 9, nr. 2 /1997 (Antisemitismus - gestern und heute [Antisemitism - ieri si astazi]). Vezi si: William Totok, "Spate Ehrung von Faschisten. Rumanien will sechs Minister der Antonescu-Regierung rehabilitieren. Der Diktatur fielen 150.000 Juden und Roma zum Opfer" (Cinste tîrzie pentru fascisti. România doreste sa reabiliteze sase ministrii ai guvernului lui Antonescu. 150.000 de evrei si romi au devenit victime ale dictaturii; în die tageszeitung (taz), 29.10.1997.) Alte stiri (actualizate lunar), relatari si articole din presa româna si internationala privind "Cazul Antonescu" se pot citi pe internet. Vezi pagina HJS la urmatoarea adresa: http://home.t-online.de/home/totok/halbja~1.htm

2. PNL-ul s-a dizolvat în mai multe fractiuni liberale, rivale. O noua reunificare a acestor grupari a fost initiata la începutul anului 1998.

3. Câmpeanu se refera la constaterea lui Hannah Arendt, ca Antonescu a initiat o politica de exterminare mai radicala decît nazistii germani, si ca Antonescu "a omorît aproape fara ajutor german" 300.000 de evrei. Vezi Hannah Arendt, "Eichmann in Jerusalem. Ein Bericht von der Banalitat des Bösen" (Eichmann în Ierusalim. Un raport despre banalitatea raului), München-Zürich, 19876, pag. 233 s.u..

4. Este vorba despre Memorialul Yad Vashem din Ierusalim.

5. Interviu înregistrat la 2 11 1990. Fragmente din interviu au fost incluse în emsiunea radio, realizata de William Totok, "Rumane erwache! Nationalistische Tendenzen im postkommunistischen Rumanien" (Desteapta-te române! Tendinte nationaliste în România postcomunista), RIAS-Berlin, 5.2.1991.

6. Ibid.

7. Traian Golea, nascut în 1920, legionar, paraseste România în 1948. Fratele lui Ion Golea, comandant legionar, parasutat în anul 1951 împreuna cu alti legionari în România, pentru a participa la rezistenta armata împotriva comunistilor. In 1953 Ion Golea si alti partizani au fost arestati, condamnati si executati.

8. Traian Golea, "Regizarea unei condamnari a poporului român. Personalitati politice americane si internationale ataca România pe baza unor minciuni si calomnii", Romanian Historical Studies, Florida, 1996. Vezi si Pagina României Nationaliste a legionarilor pe internet.

9. Aceasta este si una din tezele preferate ale revizionistilor. Elvetianul Jürgen Graf bunaoara scrie în articolul sau (raspîndit si pe internet): "Inocularea unui complex de vinovatie: Urmarile sociale si politice ale propagandei în favoarea Holocaustului asupra Europei contemporane": "Guvernele statelor vesteuropene nu sînt mai mult decît marionete care atîrna de sforile unor puteri sumbre, oculte, iar minciunea despre camerele de gazare este strîns legata de politica sinucigasa de imigirare promovata de statele europene."

10. Intr-un text de reclama pentru o carte a lui Alain de Benoist, raspindit pe internt de catre extremistii de dreapta germani grupuati în jurul asa-numitului "Thule-Netz" se poate citi: "In liberalismul occidental cu tendinta lui de nivelare, de Benoist vede un pericol tot atît de mare ca în totalitarismul rasaritean de ieri. Raspindirea gîndirii materialiste în toate domeniile vietii distruge orice etica sau morala umana si contribuie la predispozitia occidentului de a considere, comunismul drept `salvatorul` de anarhie.

11. Scrisoare publicata: în România libera, 9.8.1995 si în anexa brosurii lui Golea, pag. 35-37.

12. In raspunsul sau adresatla 18.8.1995 celor doi americani Iliescu afirma: "...cu greu ar putea cineva vorbi despre o `campanie continua de reabilitare a lui Ion Antonescu si a miscarii fasciste Garda de Fier în România. Sunt ici si colo asemenea tentative, initiate în principal de organizatiile veteranilor de razboi, dar care nu au conotatii antisemite (...)." vezi: Almanah istoric. Viata si moartea lui Ion Antonescu. (50 ani de la moartea Maresalului), Bucuresti, 1996, pag. 177.

13. Despre o "achitare" a legionarilor la Nürenberg nici nu poate fi vorba- fiindca criminalii de razboi români (inclusiv Antonescu) au fost judecati de catre justitia româna. Legenda achitarii legiunii este vehiculata si de catre Ion Coja, ideologul organizatiei ultranationaliste `Vatra Româneasca`. Vezi Ion Coja, Legionarii nostri. Sunt român si nimic din ce este românesc nu mi-e strain, Bucuresti, 19997, pag 98-111 precum si polemica cu Zigu Ornea în `Dilema`, 11.-17.8.1997; 25.-31.8.1997. Cartea lui Coja a fost întîmpinata favorabil si în România libera, 25.10.1997.

14. In atacurile sale împotriva lui Wiesel, Golea copiaza modelul de argumentare al negationistului notoriu al Holocaustului, Robert Faurisson, care scrie pe asa-numitul "Zundelsite" (o revista internet editata de extremistul de dreapta canadian de origine germana, Ernst Zündel): "Elie Wiesel da publicitatii chemari provocatoare si incitante îndreptate împotriva autorilor revizionisti. El simte, ca lucrurile îi scapa de sub control. Isi da seama, ca lucrurile devin din ce în ce mai complicate în ceea ce priveste mentinerea minciunii bolnavicioase referitoare la distrugerea evreilor sau la politica de distrugere a evreilor, mai ales, în camere de gazare."

15 Vezi: Jean Ancel, Transnistria, volumul 3, Bucuresti 1998, p. 303.

16. Gheorghe Buzatu a semnat multe studii, articole si carti, unele dintre ele aparînd la edituri care s-au specializat pe literatura pro-legionara si neofascista, ca de exemplu editura bucuresteana Majadahonda. Cu ocazia aniversarii a 70 de ani de la întemeierea legiunii, care a avut loc la Iasi, în "capitala miscarii", la 24 iunie 1997, Buzatu a tinut o conferinta, documentata si pe o caseta video pusa în vînzare de editura radicala de dreapta din Timisoara, Gordian. (Legiunea Arhangelul Mihail. 70 de minute împreuna cu Miscarea legionara. Iasi, 24 iunie 1997).

17. Larry L. Watts, "O Casandra a României. Ion Antonescu si lupta pentru reforma 1918-1941", Bucuresti, 1994, pag. 414.

18. Unele din tezele lui Irving apar în mai multe scrieri din România, de exemplu si în cartea lui Mircea Ionitiu, "Amintiri si reflectiuni", Bucuresti, 1993, pag. 118, 160 ff.

19. William Totok, "Rechtsextremismus in Rumanien" (Extremismul de dreapta din România), Deutsche Welle, 18.10.1994.

20. Interviul a fost difuzat în aceasi zi de catre Radio Europa Libera. Aceeasi declaratie a fost retransmisa , pe data de 27.11. 97 în cadrul emisiunii "Ost-West-Forum" a postului de radio Deutsche Welle, realizata de William Totok.

21. Scrisoarea a fost difuzata în traducere româneasca de Radio Europa Libera la 14.11.1997, fiind citata dupa aceea de mai multe ziare românesti si internationale.

22. Intr-o stire Mediafax din 22.11.1997, preluata de mai multe ziare din România, se precizeaza ca Ghitulescu a fost subsecretar de stat în Ministerul economiei. Ceilalti demnitari vizati initial pentru reabilitare au fost: Petre Nemoianu, subsecretar de stat pe linga Departamentului Agriculturii si Domeniilor, mai tîrziu ministrul agriculturii; prof. univ. Ioan Petrovici, ministru la Departamentul Culturii Nationale; avocatul Constantin Atta-Constantinescu, ministru la Departamentul Lucrarilor Publice si Comunicatiilor; generalul Gheorghe Potopeanu, ministru secretar de stat la Departamentul Economiei Nationale, mai tîrziu ministrul agriculturii, iar apoi si guvernatorul Transnistriei; generalul Radu Rosetti ministru la Departamentul Educatiei Nationale, Cultelor si Artelor; precum si Gheorghe Docan, consilier la Inalta Curte de Casatie si Justitie, ministru secretar de stat la Departamentul Justitiei.

23. Vezi Ziua din 25.11.1997. Informatii detaliate, stiri (in limbile germana, româna si engleza) cît si largi extrase din dezbaterea, lunar actualizate, privind "cazul Antonescu" ofera pagine pe internet a revistei "Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik", la urmatoarea adresa: htttp://home.t-online.de/home/totok/ion.htm

22. Vezi de exemplu: Cristian Tudor Popescu, "Separatia greselilor în stat", în Adevarul, 22.11.1997.

25. Vezi "22", nr. 48/2.-8.1997.

26. În mod semnificativ, notiunea de "evreu" este omisa, desi autorul stie exact, ca in perioada la care se refera "categoria" destinata distrugerii sistematice era compusa din persoane apartinind unor grupuri etnice considerate de nazisti "inferioare".

27. Dan Amadeo Lazarescu, "O chestiune de drept: sare pe rana deschisa", în Aldine, nr. 93, România libera, 6.12.1997.

28. Pe mai multe pagini încearca si Ileana Vrancea sa dovedeasca, ca ministrul învatamîntului din perioada dictaturii lui Antonescu, Ion Petrovici, nu poate fi facut responsabil pentru masurile antisemite ale regimului. Vezi: Ileana Vrancea, "Fapte uitate în `procese `46 - sentinte `49 - recursuri `97`", în "22", nr. 9, 3.-9.3.1998, pag. 13-15.

29. Radu Ioanid, Alexandra Laignel-Lavastine, "Nouvel accès révisionniste en Roumanie. L`obsession `paralléliste` - très en vogue à Bucharest, où la notion d`Holocaust rouge` este passèe dans le lexique courant - charrie, depuis huit ans, équivoques et occultations", în Le Monde, 27.1.1998.

28. Vezi "22", nr. 7, 17.-23.2.1998.

31 "Românizare" a fost echivalentul antonescian al "arizarii" naziste.

29. Ion Zubascu, "Rezistenta armata anticomunista", în România libera, 8.12.1997. Vezi si Ziua, 3.12.1997, România libera, 4.12.1997 si die tageszeitung (taz), 17.12.1997.

33. Ion Gavrila Ogoranu, "Decît un glonte în spate mai bine unul în piept", în Gazeta de Vest, nr. 19 (83) martie 1993, pag. 13. Vezi si Dan Curean, "Ion Gavrila a stiut ca americanii nu vor veni niciodata" (I si II), în Nu, nr. 74/12.-18.5.1992 si nr. 75/19.-25.2.1992. Vezi si articolul propagandistic al fostului ofiter de securitate, Neagu Cosma, "`Partizanii` din muntii României", în Spionaj-contraspionaj, nr. 25/martie 1992. Informatii suplimentare, privind biografia acestui personaj, contine si pagina pe internet a neolegionarilor, Pagina României nationaliste. Vezi si cartea memorialistica a lui Ion Gavrila-Ogoranu, "Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Din rezistenta anticomunista în Muntii Fagaras", 2 vol., Timisoara, 1993-1995.

34. Mihai Creanga, "Nazism si comunism: afinitatile crimelor", în "Aldine", nr. 102, România libera, 21.2.1998.

35 Stéphane Courtois s.a. (ed.), "Le livre noir du communisme. Crimes, terreur, répression", Paris, 1997. (De curînd a aparut la Editura Humanitas si traducerea în limba româna a acestei carti de referinta: "Cartea neagra a comunismului. Crime, teroare, represiune", Bucuresti, 1998. Editia româneasca cuprinde si o Addenda - aparutua sub egida "Aliantei Civice" - redactata într-un spirit "autohtonist" pronuntat, care, într-un mod elocvent confirma ceea ce autorii francezi ai volumului numesc "abordare instrumentalista, manipulatoare a trecutului", cu scopul de a crea legende noi si de a reinvia miturile vechi. "Analize impartiale propun explicatii pentru atitudini: absenta (sau insufiecenta) unei 'autocritici istorice', la indivizi, grupuri si popoare, dorinta de a evita orice reflectie asupra 'responsabilitatii colective' în sprijinirea adeseori tacita a regimului, prezenta 'sentimentului poporului martir' care trebuie inocentat [Alexandra Leignel-Lavastine studiaza în România o 'martirologie colectiva' însotita de 'complexul inocentei' care proiecteaza întreaga responsabilitate asupra celuilalt].)(pp.422 si 423)

36. Floricel Marinescu, "Despre `perplexitate` fata de `revizionismul românesc`", în Aldine nr. 104, România libera, 7.3.1998.

37. Privitor la aceasta dezbatere complexa, vezi, printre altele: "Linsajul mediatic al abatelui Pierre si al lui Roger Garaudy", în Adevarul literar si artistic, nr. 347/7.12.1996 si articolul de fond al lui Cristian Tudor Popescu, "Cazul Garaudy - libertatea gândirii taxata drept antisemitism", în Adevarul, 12.12.1996; Nicolae Manolescu, "Holocaustul si Gulagul", în România literara, nr. 9/11.3.1998; Cristian Tudor Popescu, "Condamnarea lui Descartes", în Adevarul, 2.3.1998; Dorin Tudoran, "Nepotii gornistilor" (I si II), în România literara, nr. 12/1.4.1998 si nr. 13/8.4.1998; Ion Buduca, "Cartea neagra a comunismului- Care-i buba?", în România literara, nr. 15/22.4.1998; Dan Stanca, "Roger Garaudy este persecutat si de greselile de tipar", în România libera, 18.4.1998; Dorin Tudoran, "Primatul adevarului" (I si II), în România literara, nr. 14/15.4.1998 si nr. 15/22.4.1998.

38. Alexandru Popescu, "Rumaniens Zeitgeschichte im Politischen Archiv des Auswartigen Amtes Bonn (1951-1962)" (Istoria contemporana a României în arhiva Ministerului Afacerilor Externe Bonn, 1951-1962), în Krista Zach (ed.) Rumanien im Brennpunkt. Sprache und Politik, Identitat und Ideologie im Wandel, München, 1998, pag. 102.

39. Alex Mihai Stoenescu, "Cazul medical Ion Antonescu" si "Un posibil portret al maresalului Antonescu", în Adevarul literar si artistic, nr. 384/12.12.1996 si 349/18.12.1996. Steonescu este si autorul cartii, Armata, Meresalul si evreii, Bucuresti 1998. Intr-un interviu acordat cotidianului Ziua (6.1. 1998) Stoenescu îl compara pe Antonescu cu Hitler, afirmînd ca "a fost un patriot autentic, asa cum patriot a fost si Hitler".

40. Vezi de pilda, Alexandru Paleologu, "Antonescu nu era un dictator fascist", în Almanah istoric, op. cit., pag. 21.


Pe marginea polemicii "Holocaust negru, holocaust rosu" publica si Gabriel Andreescu un articol echilibrat tot în revista "22", anul IX, nr. 37 (446), 15.21.09. 1998. In prima parte a acestui articol Andreescu se opreste asupra rolului jucat de fostul rabin sef, Moses Rosen, în perioada comunismului. Partea a 2-a si a 3-a a articolului în: "22" Nr. 38 (448), 22-28.9. 1998 si Nr. 41 (451), 13-19.10.1998.Andreescu sustine urmatoarea teza: "Ticu Dumitrescu a ramas un om onest si, mai ales, a fost liderul care a salvat AFDPR de transformarea asociatiei într-o miscare legionara. O tendinta care s-a manifestat insidios ori abrupt, sprijinit clar de 'cîrtitele' lui Iliescu. Pentru Ion Iliescu - si pentru strategii lui - etichetarea contestatarilor sai drept 'legionar' a fost o strategie timpurie. Ei au sprijinit curentul legionar din AFDPR, tot asa cum au sprijinit, în scopul compromiterii politice, curentul monarhist din cadrul PNTCD ori din alte formatiuni ale CDR si tot asa cum au propulsat pe extremisti din PUNR-PRM."(Citat din partea a 2-a a articolului.) Andreescu uita ca pina si ministrul culturii, Ion Caramitru a semnat o declaratie pro-monarhista. Deci, s-ar putea deduce din argumentele de mai sus, ca Ion Caramitru este o victima a manipularilor lui Iliescu. Oare declaratiile în favoarea reinstaurarii monarhiei ale regretatului Corneliu Coposu (liderul PNTCD) sînt tot un rezultat al acestor instrumentalizari politice?
Criticînd legislatia occidentala (din Franta, Germania si Elvetia, de pilda) care sanctioneaza negarea sau bagatelizarea holocaustului, Andreescu este de parere ca acest fapt ar îngradi libertatea de expresie. In partea a V-a a articolului sau dedicat polemicii Holocaust rosu, holocaust negru, din "22", Nr. 43 (453), 27.10-2.11. 1998, Gabriel Andreescu conclcuzioneaza: "Am considerat data trecuta legislatia care sanctioneaza negarea crimelor naziste drept una dintre abdicarile stranii si periculoase ale democratiei moderne. Faptul ca reprezentanti ai comunitatilor evreiesti saluta cu entuziasm aceasta legislatie si fac presiuni pentru adoptarea ei pare a avea ca si gen proxim entocentrismul. Desigur etnocentrismul este o miza cheie în polemica holocaust negru versus holocaust rosu."
Evocînd memorialul de la Buchenwald, unde initial a existat un lagar de concentrare nazist, iar dupa 1945 lagarul a fost folosit de catre sovietici ca loc de detentie, pentru a-si argumenta teza echivalentei autorul sustine teza ca si nazistii si sovieticii au folosit Buchenwald-ul ca "centru de exterminare". In acest context trebuie facuta însa precizarea necesara ca lagarul a fost folosit de catre sovietici ca loc de detentie - nu ca loc de exterminare în masa a unor persoane. Faptul ca sovieticii nu s-au sfiit sa foloseasca acelasi lagar este oribil în sine, dar nu sustine teza ca l-ar transformat într-o fabrica a mortii. Asta rezulta inclusiv din exponatele si pliantele ce pot fi vazute acolo, la care se adauga si extrasele din regulamentele de functionare.
Singularitatea crimelor naziste consta în exterminarea industriala, ingineareasca a unor etnii (evrei si romi).
La aceasta se adauga razboiul de agresiune împotriva popoarelor si tarilor europene (Franta, Olanda, Polonia, Uniunea Sovietica, Iugoslavia etc.), crimele împotriva pacii si încercarea de o distruge popoarele "inferioare" cu scopul impunerii "noii ordini europene" sub conducerea rasei ariene (citeste: germane).
(Faptasii au fost ingineri ai mortii, care au lucrat, pur si simplu, ca functionari docili. Seara se întorceau acasa la familiile lor, iar a doua zi continuau sa ucida, fara patima, fara sadism. Acest aspect al ororilor nu poate fi ignorat. (Desigur, exceptii de la regula exista. Deci si fapte de sadism.)
A compara masinaria de exterminare national-socialista (ca despra aceasta vorbeste Andreescu, fara a se referi la celelalte forme ale fascismului - antonescian, horthyst, sudamerican: chilian,. argentinian etc.) cu actiunile de cruzime ale khmerilor rosii din Cambodgia lui Pol Pot (IV, "22" 42/98) nicidecum nu poate fi acceptat ca un argument care sustine teza echivalentelor ideologice si a deraierilor spre cruzimea inumana practicata. Motivele care au dus la abidicarea de la toate principiile umaniste sînt diferite, sînt teribile si condamnabile. In ultima instanta, singulare prin dimensiunea lor, prin praxisul concret legat de momentul producerii lor. Daca se igrnora aceste elemente semnificative trimiterile comparative se pot înmulti la infinit, tot asa si culpabilizarile nediferentiate: exterminarea indienilor din America, genocidul armenilor, inchizitia, prigoana sîngeroase a crestinilor în imperiul roman.
Andreescu demonstreaza tocmai prin punerea pe acelasi plan al unor orori (prezentate sub titlul generic "nazism"-"comunism") cît de necesare sînt nuantarile. Nici macar între comunismul ceausist si cel stalinist al lui Gheorghiu-Dej nu se poate pune semnul egalitatii. Teroarea stalinista (din anii '30 de exemplu) nicidecum nu mai poate fi asemuita cu autoritarismul brejnevist, asa cum similitudinile dintre fascismul antonescian si cel chilian pinochetist nu contribuie la întelegerea cauzalitatii fenomenelor în sine. Despre evolutia si diversificarea regimurilor comuniste din diferitele tari zis "socialiste" nici sa nu mai vorbim. Complexitatea sistemului comunist real-existent (cu nuantele sale nationale - românesc, sovietic, ungar, est-german, cehoslovac, iugoslav, albanez, chinez, coreean, vietnamez, cubanez s.a.m.d.) trebuie studiata, analizata si prelucrata. Asa si cea a fascismului (national-socialismul german din perioada lui Hitler, fascismul lui Mussolini, al lui Antonescu si cel al legionarilor, fascismul din Grecia coloneilor, cel al lui Pinochet din Chile etc.). Nu atît existenta unor metode represive asemanatoare, semnalate si constatate creaza confuzii, ci accentele. Faptul ca Ernst Thälmann a fost ucis de catre nazisti în lagarul de concentrare din Buchenwald fiindca s-a opus dictaturii hitleriste - si ca astazi este evocat ca o victima a national-socialismului - nu are nici o semnificatie pentru studiul terorii staliniste in Uniunea Sovietica asa cum este total irelevant pentru incidentul produs de un grup zgomotos de extremisti de stînga care a perturbat la Berlin dezbaterea lui Stéphane Courtois pe marginea "Cartii negre a comunismului". Andreescu considera afisarea portretului lui Thälmann la memorialul din Buchenwald ca o insulta, ignorînd tocmai aspectul necesitatii diferentierilor pomenite mai sus. Thälmann a fost un lider comunist si a fost un opozant al dictaturii hitleriste, dar nu poate fi învinuit ca ar fi fost un practician al terorii staliniste. (A avansa speculatia, ca daca ar fi devenit sef de partid si de stat într-o Germania comunista s-ar fi transformat într-un dictator este fara relevanta, deoarece Thälmann nu a apucat sa probeze aceasta prezumtie.) Gabriel Andreescu însa vrea sa demonstreze alte doua aspecte, fara a intra în detaliile dezbaterii internationale.
1. La Memorialul din Sighet, dedicat victimelor comunismului românesc, afirma Andreescu, nu se afla nici un portret al vreunui legionar, desi stie, ca pîna nu de mult acolo se afla o placa pe care era trecut numele generalului Eugen Zvidanek, subsecretar de stat pentru problemele "românizarii" în guvernul lui Antonescu. Din revista "22", Nr. 33 (443), 18.-24.8. 1998, Nr. 34 (444), 25-31.8. 1998 si Nr. 35 (445), 1.-7.9. 1998, am aflat ca numele a disparut. Faptul ca Zvidenek nu a fost doar o "simpla" victima a injustitiei comuniste ci un demnitar al unui regim terorist, la care a aderat prin acceptarea postului ocupat. Acest aspect este legat de calitatea politica a dezbaterii. In ultima instanta, se poate pune întrebarea daca oricarei "victime" a unui regim totalitar i se poate atribui postum calitatea de "victima incocenta" sau daca nu cumva este nevoie de nuantari si diferentieri. Nimeni nu ar accepta ideea ca intre "victima Thälmann" si "victima Zvidenek" exista similitudini politice si ideologice, dar urmînd logica argumentelor lui Andreescu s-ar putea demonstra aceasta aberatie.
Atitudinea politica a celor doua "victime" nu poate fi rupta de contextul istoric dat. Iar întrebarea daca un potential sef de stat si de partid stalinist Thälmann ar fi comis infractiuni contra umanitatii este fara obiect, comparînd, în mod concret, aderarea lui Zvidenek la etnocentrismul antonescian si la politica epurarilor etnice in favoarea omogenizarii (românizarii) societatii.
2. Andreescu vrea sa demonstreze ca cei care se opun teoriei echivalentei nazism=comunism ar contesta tocmai "demnitatea memoriei" victimelor comunismului.
Cei care se opun acestor "demonstratii", sînt constienti de riscul bagatelizarilor, de riscul de a condamna o ideologie totalitara furnizînd astfel probele pentru simpatizantii celeilalte ideologii - tot - totalitare. Pentru a evita aplauzele uneia dintre cele doua tabere este necesara diferentierea si nuantarile.
Andreescu acuzat recent de ziarul Adevarul (30.10. 1998) de "antiromânism" sustine, în mod, eronat teza ca în "viata societatii române" "antisemitismul joaca un rol absolut periferic". Facînd un salt, autorul sustine ca "situatia internationala nu permite transformarea antisemitismului în vreo amenintare reala pentru evreii din România. Numarul lor mic, astazi, plaseaza limbajul antisemit într-o galagie absolut artificiala".
Trecînd peste faptul, ca nu numarul evreilor dintr-o tara declanseaza antisemitismul, asertiunea lui Andreescu exprima "artificialitatea" argumentativa în favoarea unei iluzii umanitare salutare si acceptabile. Andreescu neaga simptomul etnocentrismului agresiv dominant în discursul public românesc (în ciuda unor similitudini evidente, ziarul "Adevarul" nu trebuie confundat cu revista "România Mare") cramponîndu-se de un crez. Discrepanta existenta intre un crez si realitatea perceputa ca o simpla "galagie artificiala" explica si usurinta instrumentalizarii echivalentelor, subestimarea diferentelor si a concluziilor pripite.

Dar iata textul lui Gabriel Andreescu:

Rosu, negru (I)

Rabinul-sef

Prin 1991, Rabinul sef de atunci al comunitatii evreilor din România, Moses Rosen, a invitat cîtiva reprezentanti ai organizatiilor de drepturile omului sa gîndeasca împreuna o reacaie la manifestarile antisemite din presa. Vîrful de lance al acestora erau România Mare, adica, Corneliu Vadim Tudor, si Ilie Neacsu, redactorul-sef al revistei cu titlu oximoronic, Europa. Desigur, nu singurii, dar ei aveau, se vedea limpede, forta si viitor politic. TVR1 le oferea celor doi, cu multa generozitate, spatiul, Ion Iliescu îl îmbratisa public pe C.V.

Tudor, tirajele saptamînalelor "absolut independente" atingeau cifre impresionante, numarul de simpatizanai parea sa creasca. într-un cuvînt, Rabinul-sef al comunitatii românesti avea motive de ce sa fie preocupat, desi era limpede ca miza anti-semitismului nu erau evreii din România, prea putini si fara importanta politica directa, interna sau externa, ci asumarea unui limbaj naaionalist a carui principala ainta erau maghiarii.

Atunci l-am vazut prima data pe Moses Rosen. Despre el auzisem însa multe pîna atunci. Mai toate opiniile, Daca nu toate, negative. Mic, corpolent, cu o figura rotund-patrata, autoritara, impresiona prin vioiciunea miscarilor. O vioiciune mergînd pîna la agitatie, cu totul surprinzatoare pentru un om la o vîrsta înaintata ca a lui.

La masa din chiar biroul domniei sale ne-am întîlnit, cinci-sase persoane, de cîteva ori. Vorbea mai ales el, ori aproape numai el. Facea, de fiecare data, o excursie în tema holocaustului din România. Vorbea patetic si parea gata sa se irite, daca era întrerupt. Unele lucruri vagi le cunosteam mai demult, dar mai ales obliterate de o perdea de convenabila mitologie. Desigur, ma frapasera pasajele cu tenta xenofoba si antisemita din textele lui Mihai Eminescu, ale carui articole politice fusesera încredintate tiparului de Vatamaniuc. Ori eseurile lui Cioran, Nae Ionescu si altii, din carti care circulau, în acea perioada, printre prieteni. Anti-semitismul intelectual românesc îl plasasem mai ales la nivelul cuvintelor. Documente despre soarta evreilor dintre razboaie am vazut dupa revolutie si ascultam acum, cu multa atenaie, orice noi istorii menite sa completeze faptele. Moses Rosen nu era doar patetic, era si excesiv? "Pe strada, sîngele se ridica pîna la glezne", afirma el, cu privire la pogromul de la Iasi. Cum sa urce sîngele pîna la glezne?, ma întrebam eu, în gînd, jenat de enunturi care contraziceau orice aritmetica a fenomenului. Moses Rosen nu avea nevoie sa sara calul. Faptele erau oricum teribile.

Alaturi de Moses Rosen, din partea comunitatii evreiesti participa si Sorin Iulian. Un securist, mi s-a spus cu diferite ocazii. De ce Moses Rosen accepta sa continue aceasta mezalianta, astazi? Iata un gen de întrebari care puteau sa ramîna periferice. Important era ca Moses Rosen sa reacaioneze împotriva miscarii lui Vadim Tudor. Protestul miscarii evreiesti se adauga protestelor mai vechi ale noastre, ale militanailor civici si ale presei antisovine, fata de tendinaa repezentata prin curentul România Mare-Europa. Iata de ce în timpul întîlnirilor am fost deschis, cooperativ si chiar simpatetic cu liderul (pe atunci) al comunitatii evreiesti.

În urma acestor întîlniri Moses Rosen a lansat propria sa campanie, care s-a finalizat cu o comemorare a Holocaustului - (incluzînd o întrunire la care a fost invitat Ion Iliescu) si prin lansarea unei carti despre Tragedie. Eu am continuat seria de articole împotriva lui Ion Iliescu, a lui Vadim Tudor si a extremismului-naaionalist din România. Am pus tema minoritatilor pe agenda de lucru a Comitetului Helsinki.

Prietenia si prieteniile evreilor din România Acesta era fundalul. Si iata-ma descoperind interviul luat de Remus Andrei "Eminentei Sale Rabinul-sef Moses Rosen" pentru revista 22! în dialogul din februarie 1992, Rabinul-sef declara,negru pe alb, ca "presedintele României [Ion Iliescu - n.m.] exprima în acest angajament [de respectare a demnitatii si Securitatii acestei obsti evreiesti - n.m.] sentimentele si hotarîrea tuturor factorilor politici de raspundere din România, cele a întregului popor român. Pentru aceasta îi sîntem profund recunoscatori". Cum se putea asa ceva? Noi ne pierduseram timpul imaginînd o strategie contra acestei nenorocite cîi a nationalismului agresiv iar Moses Rosen îi multumeste lui Ion Iliescu, regizorul si deci, principalul responsabil al fenomenului! în discutiile noastre insistasem asupra ierarhiei de cauze si responsabilitati. Parca Moses Rosen nu realiza cum stau lucrurile! Nu vedea el cum Ion Iliescu îl îmbratisa pe Vadim Tudor, cu diferite ocazii? E greu sa descriu sentimentul de tradare pe care l-am trait, citind interviul cu pricina. stiam ca Moses Rosen fusese un pion a lui Ceausescu. Lucrul acesta putea fi înteles. Sa zicem ca trebuia sa-si protejeze comunitatea. Dar acum? Asa se face ca am scris, sub impulsul neplacutei surprize, un articol pentru revista 22, referitor la "Prietenia si prieteniile evreilor din România" (nr. 7, 1992). Reprezentantii evreilor din România facusera diligente, la cererea lui Nicolae Ceausescu -privind, sa spunem, reînnoirea Clauzei natiunii celei mai favorizate -, în schimbul unor minime drepturi, cum ar fi dreptul de a emigra. Articolul gasea lucrul acesta de înteles. Deplîngea însa pericolul ca lideri precum Moses Rosen sa se coalizeze cu regimul Iliescu. Ar fi fost fatal, desigur, ca în istoria noastra evreii sa apara drept participanti la eforturile de restaurare a structurilor naaionalist-comuniste.

Articolul din 22 a aparut în luna februarie 1992. si iata ca la putin timp aflu de aparitia unui studiu al lui Radu Ioanid, în limba engleza, care ma trecuse pe o lista de ... liberali antisemiti. Nu eram membru al Partidului national Liberal - si al nici unui partid. Eu, antisemit? De unde pîna unde, o astfel de acuzatie? Ea nu era numai jignitoare. Stiam ca o astfel de eticheta putea sa afecteze multele relatii pe care le aveam, pe atunci, în strainatate, în lumea civica ori diplomatica. Mi se pareau de o reala importanaa politica. Sa fie o "lucratura"? Mi-am adus aminte de un studiu al lui Radu Florian aparut în Le monde diplomatique, o subtila susainere a lui Ion Iliescu si a regimului sau. (Filozoful marxist gasise din nou un regim pe care sa-l slujeasca.) si raspunsesem în 22. Am trimis si o replica în franceza, stîngistei reviste publicate la Paris. stiam, vag, de conexiunea Radu Ioanid-Radu Florian. Aici sa fie explicaaia? Sa arate jocul politic chiar asa de sofisticat? (Mai tîrziu, cînd lucrurile si-au gasit naturala lor explicatie, a devenit limpede impuritatea unui astfel de rationament.) Radu Ioanid Ideea unui scenariu de defaimare cu raaiuni politice m-a întarîtat. Am vorbit cu Andrei Cornea, prieten cu Radu Ioanid. Asteptam ca "autorul" sa rezolve neplacuta situatie. Andrei Cornea a promis ca va lua legatura la Washington, cerîndu-mi sa am rabdare. A vorbit, într-adevar. M-a anuntat ca în urmatoarele doua-trei zile Radu Ioanid va da un telefon, pentru a clarifica împreuna situaaia. Radu Ioanid nu a dat nici un semn ca doreste sa repare greseala.

Am facut atunci, pentru prima si ultima data în viata mea, un gest despre care nici astazi nu-mi dau seama, a fost el decent ori nu? Am scris directorului Michael Berenbaum, de la Institutul de Cercetari asupra Holocaustului (unde lucra Radu Ioanid) si simultan, lui Alfred Moses despre acuze. La ele adaugam traducerea articolului "Prietenia si prieteniile evreilor din România", posibilul "act de antisemtism" de care ma puteam face vinovat. (Pe Alfred Moses, deja ambasador al SUA la Bucuresti, fost presedinte al uneia dintre cele mai puternice organizatii evreiesti din Statele Unite, îl cunoscusem la Strasbourg - ma cautase, sa schimbam opinii despre Romania -, cu cîteva luni înainte de a-si primi misiunea la Bucuresti.)

Raspunsurile au fost extrem de semnificative. Dincolo de alte detalii, directorul Institutului de Cercetari asupra Holocaustului a simait nevoia sa declare ca "articolul cu privire la Rabinul-sef Moses Rosen care mi-a fost prieten are ambiguitati care ajung sa raneasca". întelegeam, Moses Rosen i-a fost prieten. Dar eu discutam în articol sprijinul dat de acesta lui Nicolae Ceausescu. Iar raspunsul era: "sîntem prieteni". închipuiti-va, sa-i fi declarat ca sînt prieten cu un sprijinitor de marca a lui Goebbels, cerîndu-i sa fie curtenitor cu acest prieten al meu? (Exagerez putin!) Care ar fi fost oare reactia lui?

Scrisoarea dlui Michael Berenbaum arata ceva neasteptat, dar nu iesit din comun: nimic altceva nu îl interesa, decît propria lui subiectivitate, propriul cîmp de interese. Un egocentrism pe care îl exprima fara complexe. Universalitatea principiilor etice?

Cînd este aplicata la temele lui! în schimb, Alfred Moses m-a pus la punct fara replica. "Caracterizarea pe care o faceai rolului comunitatii evreiesti în sprijinirea Clauzei natiunii celei mai Favorizate este falsa. ... în marturiile mele în fata Congresului am descris conditiile din Romania drept oribile. ... Problema nu era de a "scuza" regimul, ci de a face o judecata practica, daca Clauza este sau nu utila pentru ameliorarea conditiilor din Romania". îmi trimisese si o copie, dupa declaratiile pe care le facuse în fata Comitetului pentru Comera a Camerei reprezentanailor, din 10 iunie 1986. Nici vorba sa scuze regimul. Facusem o afirmaaie despre un fapt concret: "au scuzat sau nu reprezentantii comunitatii ereiesti (în general), regimul Ceausescu?", fara sa îl aprofundez. Ma lasasem prins în aceasta promiscuitate a actului de presa în care o mulaime de enunturi de natura empirica si nenumarate calificari conceptuale, ori cauzale sînt facute fara nici un fel de responsabilitate. Alte greseli ulterioare m-au pus în garda asupra nesiguranaei mele, în fata acestui complicat subiect, care este istoria comunitatii evreiesti.

La cîtva timp dupa trimiterea scrisorilor mele, Radu Ioanid mi-a dat un telefon exprimîndu-si regretul pentru cele întîmplate. Mi-a propus chiar o scrisoare - publicata eventual în revista 22 - în care sa dea explicatiile de rigoare privind acuza de antisemitism. Ce rost ar fi avut? De vreme ce se dezicea de cele scrise, pentru mine accidentul este închis. asa a si fost. în 1998 (martie, aprilie?) a revenit, anunaîndu-mi si sursa erorii. Un articol din Adevarul. Ce rost avea sa ne mai amintim despre asta? Referirea era însa doar un preambul, la tema articolelor din România literara. Seara, acasa, am primit din nou telefon din Washington. Am discutat o ora si jumatate cu Radu Ioanid despre "semnele antisemite în Romania". O mare parte, privind dezvoltarea Muzeului de la Sighet. Dar, ca sa pot vorbi despre asta, este necesara o incursiune în timp.

Rosu, Negru (II)

Sighet. În anul 1994, Ana Blandiana a hotarît sa transforme o structura pe atunci a Aliantei Civice, Academia Civica, într-o asociatie independenta, si sa-i dea o direcaie cu totul noua fata de aceea avuta anterior. asa au luat nastere programul Istoriei orale, cu a carui idee Romulus Rusan venise, daca îmi aduc bine aminte, de la Londra, si apoi Memorialul dedicat victimelor comunismului care a gasit, mai tîrziu, la Sighet, asezarea fireasca. Meritul ca la capatul a cîtiva ani ideea sa fi fost transformata în realitate îi revine într-o masura covîrsitoare Anei Blandiana. Acest merit este cu atît mai mare cu cît proiectul Sighetului s-a lovit de nenumarate greutati.

Memorialul Sighet a avut mai multe motivatii. Una, contracararea lui Ion Iliescu, care încercase, si pîna la un punct reusise, sa acapareze (si în sensul acesta, sa perverteasca) cercetarea istoriei comuniste. în acest scop seful de trei ori al statului român sprijinise înfiinaarea unui Institut de Studiu al Totalitarismului, utilizînd drept cal troian pe Radu Ciuceanu, membru al AFDPR si adversar al presedintelui asociaaiei, Ticu Dumitrescu. în Colegiul editorial al revistei editata de Institut au fost numiai "cunoscatori" precum Ilie Badescu si Anton Plamadeala. Un protocronist aflat la timpul potrivit în serviciul national-comunismului si un înalt ierarh ortodox, poate cel mai legat dintre toti de fosta Securitate! Cum ar putea acesti oameni sa se dedice dezvaluirii subsolurilor comuniste? De altfel, tot regimul Iliescu a pus în fruntea Arhivelor fosti istorici promotori ai national-comunismului comandat de Ceausescu, cu responsabilitaai inclusiv în crearea cultului lui Ion Antonescu. Acestia au întemeiat un monopol asupra arhivelor, Ioan Scurtu si Gheorghe Buzatu avînd aceleasi privilegii sub Iliescu (ba chiar sub Constantinescu) cum aveau sub predecesorul lor.

Si amintesc aici pe Radu Ciuceanu si Ticu Dumitrescu întrucît conflictul dintre cei doi are o semnificaaie mai adînca. Ticu Dumitrescu este persoana vehementa, caruia multi i-au reprosat felul sau simplificat ori stilul deseori rudimentar de manifestare în viata publica. (Pîna acolo încît Andrei Plesu a inventat un binom al extremelor: Ticu Dumitrescu-Vadim Tudor.) Dincolo însa de pacatele lui, Ticu Dumitrescu a ramas un om onest si, mai ales, a fost liderul care a salvat AFDPR de transformarea asociaaiei într-o miscare legionara. O tendinaa care s-a manifestat insidios ori abrupt, sprijinita clar de cîrtiaele lui Iliescu. Pentru Ion Iliescu - si pentru strategii lui - etichetarea contestarilor sai drept "legionari" a fost o strategie timpurie. Ei au sprijinit curentul legionar din AFDPR, tot asa cum au sprijinit, în scopul compromiterii politice, curentul monarhist din cadrul PNTCD ori din alte formatiuni ale CDR si tot asa cum au propulsat pe extremistii din PUNR-PRM. (Relativ de curînd a fost publicat angajamentul de informator al Securitatii al celui mai vocal monarhist aparainînd Aliantei Civice din Buzau. Pe vremuri îl priveam, la sedintele filialei, întrebîndu-ma: de ce declama el, vorbind despre regele Mihai, cînd ar putea sa se exprime mult mai simplu? si de ce evita constant orice analiza a confruntarii politice, de care AC era atît de interesata, în termeni de raaionalitate?)

Competitia Radu Ciuceanu-Ticu Dumitrescu a fost transata în favoarea celui de-al doilea care a iesit, ca prin minune, învingator si în mai multe încercari de acelasi tip, avînd ca miza plasarea AFDPR într-o filiera legionara.

Ana Blandiana a fost o apropiata a lui Ticu Dumitrescu si o sustinatoare a lui - macar morala - în lupta din interiorul AFDPR; lupta care avea ca subiect si modul în care urma sa fie tratata tema rezistentei la comunism. Am urmarit oarecum pe viu, discutiile purtate în jurul ideii memorialului de la Sighet, în timpul primelor iniaiative ale Academiei Civice. Doar o totala rea credinaa poate face pe cineva apropiat de evenimente sa afirme existenta vreunei intentii, de "revizionism", prin Memorialul de la Sighet. Sau de deculpabilizare a Miscarii legionare. (Seria de sali comemorative ale Memorialului au ca tema Deportarea în Baragan, Canalul, Rezistenta în munti, Demnitarii închisi la Sighet, Scriitorii, cenzura si Rezistenta, Colectivizarea, istorii tulburatoare din închisorile comuniste... Nicicum, o sala în memoria legionarilor.) Desigur, întîlnirile privind "Rezistenta în munti" iniaiate de catre Alianta Civica si duse mai departe, de catre Academia Civica au avut ca invitati, în virtutea faptelor, fosti legionari. invitati nu pentru a face propaganda legionarismului, ci datorita opunerii la regimul lui Gheorghiu-Dej si al patronilor sai din Uniunea Sovietica. Poate ca în "ideologia" Academiei Civice rezistentei în munti i se da o semnificaaie prea mare, dar acest fapt ramîne cu totul periferic fata de problema centrala, a patrunderii în subteranele ultimilor cincizeci de ani.

Una dintre cele mai constante prezenae la manifestarile Academiei Civice pe care mi le amintesc a fost Ion Gavrila Ogorean. Legionar. O istorie exceptionala, peste 20 de ani haituit de securitate, politie si armata. Scapîndu-le. Era oare un motiv, trecutul legionar, sa se refuze participarea la astfel de întîlniri a unuia dintre rarii luptatori din munti în viata? Iata o întrebare de fond, serioasa, la care raspunsul nu este simplu. Ma gîndesc însa: ce ar mai fi ramas din Miscarea anti-fascista atît de vocala în anii '50-'60 daca i-ai fi eliminat de la început pe toti comunistii, din conducerea ei? Dar ce ar mai ramîne din discutia noastra pe tema "Holocaustului negru versus holocaustul rosu", daca nu i-ai considera demni de a-si fi parteneri de dezbatere pe fostii membri ai Partidului Comunist? Atîta timp cît judecam nazismul si comunismul ca fiind, ambele, regimuri criminale avem datoria sa introducem norme echivalente. Din acelasi motiv avem de tratat cu nuanta, modul în care un memorial face inventarul victimelor. între acestea exista si adversari, si oameni neutri ba chiar militanai ai regimului care i-a condamnat. Cînd am vizitat Memorialul Holocaustului din Washington m-a frapat includerea, pe lista victimelor deplînse, a 300.000 comuniati. Bine, dar oare nu erau acestia arhitectii unui sistem politic la fel de criminal ca si cel condamnat de Memorial? Da, dar victimele sînt victime, mi-am raspuns, impresionat de sensibilitatea etica a gînditorilor Muzeului din Washington. Nu mi-am închipuit nici o clipa, atunci, ca prezenta comunistilor pe lista Memorialului Holocaustului ar fi expresia modului particular de a te raporta la victime, si nu concluzia unei întelegeri universale.

M-a socat, de la început, modul în care Sighetul a devenit tinta acuzatiilor, de a fi un cuib de propaganda legionara. Începutul pare a fi fost facut de un ziarist din Germania. Întors acasa dupa un seminar al Academiei Civice a facut scandal cu o tenacitate pe care nu stiu de ce nu a avut-o pîna atunci, cu privire la prezenta national-comunistilor în conducerile institutiilor din România. Prezenta aceastora era subiectul de mare îngrijorare pentru minoritatile din tara, nu Memorialul sarac de la marginea României! Am raspuns atunci prima data unor telefoane venite din strainatate: ce se întîmpla cu Sighetul? Reinventam legionarismul? Nu. Or fi stîngacii, dar ele nu au cum sa atinga obiectivul de fond. Ridicarea unui monument victimelor comunismului constituie o obligatie de onoare. Sa i se ofere ajutorul, nu sa i se ridice obstacole.

Cu doi ani în urma trebuia sa particip la o sedinaa a Fundatiei Gheorghe Ursu - din care fac parte - pentru a hotari premiile Fundatiei pe 1996. Urmînd sa plec din Bucuresti, am lasat colegilor o scrisoare, facînd propunerea de a da premiul Gheorghe Ursu pe 1996 (în valoare de 1000 dolari) Academiei Civice (pentru iniaiativa Sighet, cea mai importanta "reparatie morala" adusa la noi victimelor comunismului între care se numara, desigur, Gheorghe Ursu). Andrei Ursu m-a sunat la putin timp, întrebîndu-ma (putin intimidat, mi s-a parut) daca nu cumva zvonurile privind propaganda legionara sînt reale. Asta ar face inacceptabila acordarea premiului. Am încercat sa-i dau o imagine cît mai convingatoare asupra iniativei Memorialului. Andrei Ursu, un om de o desavîrsita buna credinta, a acceptat comentariul meu. Ana Blandiana a primit premiul. El a asigurat repararea unui acoperia gata sa se prabuseasca peste fosta închisoare.

Pot sa fac acum legatura cu prima parte a serialului, si cu discutia avîndu-l la capatul firului pe Radu Ioanid, în iarna '96-'97, cu tema - printre altele - a Memorialului Sighet.

Cu circa trei ani în urma, dupa vizita pe care am facut-o la Memorialul din Washington am vorbit cu Dorana Cosoveanu - cunoscut critic de arta -, responsabila cu pregatirea Muzeului Sighet. De prietenia ei am ajuns sa ma bucur din perioada cînd eram colegi la Alianta Civica. I-am sugerat sa scrie conducerii Memorialului; sa se adreseze eventual si Ambasadei americane. Nu era oare lucrul cel mai firesc, sa ceara sprijin specialistilor din Statele Unite? si nu era aceasta ocazia cea mai buna, de a evita tensiunea absurda dintre slujitorii memoriei victimelor nazismului si cei care se simt datori fata de victimele comunismului? (Tatal Doranei a stat 17 ani în închisoare.) Ce poate fi mai minunat, decît sa transformi suspiciunea în colaborare?

Dorana Cosoveanu a facut apelurile asupra carora ne întelesesem. I-a scris personal lui Radu Ioanid. Iniaiativa de atunci a murit întrucît nu a primit niciodata vreun raspuns. Asupra acestui subiect am revenit în lunga discutie telefonica cu Radu Ioanid. I-am sugerat ca nimic nu e mai eficace în preîntîmpinarea unor greseli, la edificarea Memorialului Sighet, decît stabilirea unor principii de lucru. Nu se lovisera oare la Washington - îmi imaginam, cu naivitate - de problema: trec sau nu pe postere comunistii cazuti victime? Memorialul Holocaustului amintea trei sute de mii de comunisti ucisi, dar nici un lider comunist nu primise "onoarea" de a avea numele trecut ca erou, mi-a explicat Ioanid. în schimb Sighetul avea exponate cu eroi legionari, a sustinut.

Dorana Cosoveanu este atenta la orice sfat si gata sa se bucure de orice ajutor, i-am replicat, entuziasmat de gîndul ca o colaborare dintre Sighet si Memorialul din Washington ar putea sa "înfrateasca" doua motivatii de aceeasi natura; sa stabileasca standarde comune. Radu Ioanid a promis, cu un ton amabil, disponibilitatea Memorialului.

Am discutat din nou cu doamna Cosoveanu. I-am vorbit de logica unei cooperari care salva o istorie deja urîta. Putea sa nu fie de acord cu asta, Dorana? În timpul lunii mai (1998 - eram plecat din tara), Radu Ioanid a venit la Bucuresti însotit de directorul Memorialului din Washington, pentru circa o luna de zile. Dorana Cosoveanu l-a cautat cu tenacitate. I-a transmis mesaje de mai multe ori. I-a scris. Nu vroia decît sa puna de acord, împreuna, proiectul cu care Radu Ioanid fusese de acord la telefon.

Niciodata Doranei nu i s-a raspuns, macar din pura decenta. Ce sa înteleg: ca prietenii fostului rabin Moses Rosen au folosit tema respectului fata de toate victimele doar ca un slogan? Directorul Memorialului Holocaustului si Radu Ioanid aveau posibilitatea reala de a evita, prin ajutorul oferit de ei artizanilor Sighetului, situaþii ce pot rani sentimentele unor victime ale manifestarilor antisemite. Mesagerii celebrului Memorial al Holocaustului fusesera acuzaþi în presa din România ca "traiesc" din astfel de manifestari, si traiesc atît de bine încît sînt gata sa le invente, atunci cînd ele lipsesc. Desigur, ar fi absurd sa califici comportamentul lor faþa de Dorana Cosoveanu ca o proba a rautacioaselor comentarii. Dar nici nu vor putea acestia sustine ca au facut un singur gest, care sa preîntîmpine simplificarile pernicioase ale comemorarii trecutului.

Rosu, negru (III)

Condamnarea comparatiilor

Tot ceea ce am povestit pîna acum, întîmplari care spun cîte ceva despre amestecul imprevizibil de fapte, cuvinte si idei însemnînd, pîna la urma, viaþa, au totusi o semnificaþie limitata. Nu putem amîna discutia de fond: la nivel de teze, principii, norme. Una dintre cele mai curioase atitudini - folosesc un eufemism - mi s-a parut vehemenþa refuzului de a compara nazismul si comunismul, ori Holocaustul cu Gulagul etc. Am auzit si am citit de mult prea multe ori: "e o greseala sa compari nazismul si comunismul" sau "aceasta punere alaturi doreste sa diminueze crimele naziste" ori chiar "este o prostie sa le compari"!

Actul comparaþiei este însa un act de cunoastere fundamental. Nu e nimic absurd sa pui si sa analizezi împreuna lucruri care par extrem de diferite. Din contra! iata, ca exemplu, formele de relief, linia unui þarm si anumite procese din atmosfera. Toate acestea au în comun o proprietate fascinanta, care este "self-similaritatea la schimbare de scala" (anumite proprietaþi ramîn identice la schimbarea scalei). La fel nu e nimic absurd sa pui alaturi nu numai limbi foarte diferite, ci chiar limbile, procesele economice si ... jocul de fotbal. în toate cazurile, un cunoscator va recunoaste prezenþa unui tip de structura, care este structura de gramatica generativa. Pot da tot felul de alte exemple, nu mai putin curioase.

Atunci, cum sa nu fie absurda, interdicþia de a compara doua sisteme/ doua regimuri politice/ doua procese/ doua serii de evenimente istorice? Comunismul si nazismul! exista desigur multe diferenþe. Dar sa se fi uitat atît de repede lecþia clasica a structuralismului: analogia se face nu în ciuda diferenþelor, ci în virtutea lor? si apoi, ele au fost de mult comparate.

Introducerea lor într-o aceeasi clasa, a "totalitarismelor", constituie unul dintre locurile comune ale stiinþei politice. Întrebarea ar fi nu "Daca sîntem legitimi cînd facem comparaþia" - susþinerea contrara e dincolo de orice experienþa intelectuala rezonabila - ci "din ce punct de vedere aceasta comparaþie este adecvata" ori Daca "o anumita comparaþie se dovedeste relevanta sau nu".

O motivaaie subiectiva?

Fac parte dintr-o generaaie care a vazut atrocitatile celui de-al doilea razboi mondial doar pe ecran. Deai suportam implicit rigorile perioadei '50, inclusiv închisoarea tatei si apoi, consecinaele ei pentru o familie de deainut politic, nici perioada stalinista nu a intrat în memoria mea directa. Copiii nascuai în anii '50 au avut ca model al raului absolut, nazismul. Filmele, caraile de capatîi ale elevilor care eram povesteau despre lupta de patizani împotriva nemailor, despre aruncarea în aer a blindatelor venite sa cucereasca lumea si sa o supuna o mie de ani, despre ambuscadele avînd drept ainta ofiaerii SS. În aceeaai perioada, referiri la ororile comuniste se faceau prea putin, chiar în familia mea. Despre ororile lagarelor naziste, despre procesul de la Nürnberg, am atiut însa de mic copil. Reciteam cu satisfacaie justiaiara detaliile privind soarta criminalilor de razboi nazisti.Iata de ce, sensibilitatea etica a generaaiei mele s-a format avînd ca fundal imaginea diabolica a nazismului. Nazistii reprezentau raul fara griuri.

Dar la vîrsta responsabilitaailor comunismul a devenit, pentru aceasta generatie - ca sa nu mai vorbesc pentru cele anterioare -, provocarea vietii de fiecare zi. Puteau, suferinta fizica ori morala generata de tot ceea ce suportam si aflam despre comunism, sa nu ajunga principala trauma pentru un adult? multi din generatia la care ma refer, si în orice caz, multi dintre prietenii mei, visam sa traim momentul prabusirii comunismului. Cu cît simaeam mai acut, ori mai elaborat, absurditatea si cruzimea sistemului cu atît ne refugiam în revansa imaginatiei. Cum sa califici comunismul, într-un fel care sa dea toata dimensiunea cruzimii sale? Cum sa asiguri condamnarea lui de istorie? Aveam un model perfect (sa zicem!): felul în care umanitatea a tratat ororile nazismului si destinul celor gasiai raspunzatori pentru crima elaborata în numele unei ideologii politice. Procesul de la Nürnberg! Ni se parea firesc ca sfîrsitul comunismului sa fie urmat de un proces echivalent cu cel al nazismului. De ce al nazismului? Pentru ca nu aveam un exemplu mai bun. A face apel la "modele" este cel mai firesc lucru posibil.

În aceati termeni am imaginat momentul prabusirii comunismului de cînd aveam 20 de ani. La fel gîndeau alti oameni pe care i-am cunoscut. Cît de raspîndita a fost aceasta întelegere a lucrurilor? dupa revolutia din decembrie 1989, multi oameni din toate categoriile de vîrsta si toate categoriile sociale au cerut cu vehementa un astfel de proces. "Procesul comunismului" a ramas un subiect constant de presa pîna pe la sfîrsitul anului 1991.

Este evident ca invocarea, drept argument pentru judecarea criminalilor comuniati, a procesului de la Nurnberg, s-a facut nu pentru ca susainatorii ar fi perceput procesul intentat conducatorilor nazisti incorect, sau exagerat, ci din contra: pentru ca juca rolul unui model de justiaie Comparatia fructifica, nu diminua referinta. Nu diminuare, ci susainere reciproca Ajung astfel la cîteva dintre criticile care au stat la baza dezbaterilor "holocaustul nazist versus holocaustul comunist".

Ideea ca referirea la nazism cînd judecam comunismul si folosirea sintagmei "holocaust rosu" au drept intenaie diminuarea crimelor naziste apare ca un leit motiv al unor interventii. "...aceste iniaiative ale procuraturii sînt simptomatice pentru obsesia "paralelista" - foarte la voga la Bucuresti, unde noaiunea de "Holocaust rosu" a intrat în lexicul curent - înlesnind, de opt ani încoace, echivocuri si ocultari" scriu Radu Ioanid si Alexandra Laignel-Lavastine, sintetizînd idiosincrazia fata de "paralelism" în deja faimosul articol din Le Monde.

Ceea ce vreau sa remarc acum este absoluta gratuitate a interpretarilor "alarmate" de mai sus. Formulele de limbaj incriminate corespund unei dinamici semantice scoasa de sub voinaa autorilor. Termenul "holocaust" înseamna "anihilare prin ardere". El a fost utilizat ca eticheta pentru grozavul genocid al evreilor întrucît nici o alta imagine decît a norilor de fum ieaind pe coaurile de la Auschwitz, Buchenwald, Birkenau etc. nu condenseaza mai bine oroarea a ceea ce s-a întîmplat. Printr-un efect semantic tipic, "Holocaustul" nu mai desemneaza conotatia originala ci "evenimentul" teribil care a dus la disparitia unei mari parai din evreii Europei. Odata canonizat, semnificatia noului termen a evoluat de asemenea. astazi el are si conotatia de "rau absolut", "distrugere teribila", "anihilare a identitatii" sau alte nuante produse de contexte avînd drept fundal masurile luate de nazisti pentru ducerea la sfîrait a "solutiei finale".

Aceasta referinta la "nebunia distructiva" a unui sistem politic este pusa în valoare de formula "holocaustul rosu". "Holocaustul rosu" nu poate fi decît tot un "holocaust". De vreme ce persoanele care utilizeaza sintagma au în vedere fapte considerate de ei oribile, ele nu fac decît sa reconfirme verdictul dat asupra atrocitaailor naziste, carora le-au cazut victima evreii. Acuza "dorinaei de diminuare a crimelor naziste" se dovedeate astfel pur arbitrara, o interpretare rau-voitoare. anseamna într-adevar o diminuare doar pentru cei care considera nazismul ca fiind "mai rau", "mai atroce", "mai costisitor" decît comunismul. Ne putem însa asuma aceasta asimetrie?

O societate decenta

Nu o sa raspund întrebarii înainte de a veni macar cu un singur exemplu, privind cadrele teoretice în care putem face fascismului si comunismului o analiza mai elaborata.

Dintre numeroasele perspective, pentru care gasim o literatura de specialitate, am ales tema "societatii decente" întrucît a fost utilizata exact în subiectul care ne intereseaza. Conceptul "societatii decente" a primit cîteva elaborari recente. Ce este o societate decenta, în sensul eticii politice? Avishai Margalit a definit-o drept societatea unde a fost exclusa umilirea persoanelor ori a unor grupuri sociale considerate tradiaional "marginale". Dar eradicarea "umilinaei" poate constitui un criteriu numai cu presupoziaia ca, anterior, cruzimea fizica a fost eliminata. Cruzimea reprezinta cel mai rau viciu uman, iata un alt postulat teoretizat de catre un alt "scholar" american, Judith Shklar, care deduce de aici cea mai frumoasa definiaie a "liberalilor" pe care am citit-o vreodata.

Liberalii sînt cei care considera cruzimea, scrie Judith Shklar, drept cel mai mare rau pe care li s-ar întîmpla sa-l faca. antr-o societate decenta indivizii si comunitatile sînt protejaai si împotriva cruzimii, si a umilirii si a amestecului lor pervers.

Avishai Margalit si Gabriel Motzkin au interpretat Holocaustul, într-o lucrare comuna, drept contrastul absolut cu principiile societatii decente. Studiul lor, "The Uniqueness of the Holocaust" sustine (cum se vede din titlu) "unicitatea Holocaustului" în termenii eticii politice. De unde "unicitatea" acestuia? Germanii îsi propusesera sa îi extermine nu numai pe evrei, ci si pe slavi si chiar au avut oarecare succes cu exterminarea aiganilor. Unic în cazul evreilor este nu doar omorîrea lor în proporaie de masa - în definitiv, nazismul a facut mai multe victime printre arieni decît printre evrei, noteaza cei doi - ci felul în care au facut-o; demonstrînd ca în ochii lor evreii nu apartineau aceleiaai specii umane. ampotriva evreilor crimele nu s-au produs numai prin cruzime fizica, ci si prin umilire morala.

Cît de "decenta" este însa interpretarea lui Avishai Margalit si Gabriel Motzkin? Pe cît de atragator arata conceptul societatii decente, pe atît de artificial, pîna la impudic, apare acest punct al demonstratiei lor. Oare tiganii exterminati nu erau ei trimisi în lagare si gazaai tocmai pentru ca erau considerati o rasa inferioara? Nu era acesta actul iniaial, fundamental, de "condamnare" a lor, ca si a altor categorii, printre care homosexualii? De ce între toate, umilirea evreilor ar fi avut alt statut? Toate cercetarile asupra ororilor duse în numele distincaiei etnice ori rasiale scot în lumina asocierea actului de cruzime cu intenaia umilirii. (Richard Rorty o spunea foarte apasat, în "Human Rights, Rationality, and Sentimentality", cu privire la crimele sîrbilor din Bosnia, împotriva musulmanilor.)

Fara doar si poate, nazismul a adus cruzime si teribila umilire pentru întregi categorii de fiinae umane. ansa teoria lui Avishai Margalit se vadeate semnificativa tocmai în analiza societatilor comuniste. ansaai conceptia "omului nou" afirma dispreaul; o viziune care-i pune pe oamenilor într-o situatie profund umilitoare. anseamna oare altceva, filozofia bolaevica, decît ca omul societatii burgheze traieste o condiaie inferioara, pe care are obligatia sa o depaaeasca? Dar peste referinaele ideologice trebuie notata mai ales teribila foame de înjosire a victimelor, care a bîntuit imperiul raului (cum prea bine i-a zis la un moment dat Ronald Reagan). iata un pasaj din Cartea neagra a comunismului, o scena din China, în timpul revolutiei culturale (pogromuri care aveau ca victime profesori si ca tortionari, elevii):

"În jurul gîtului li se agatasera si galeai pline cu pietre. L-am vazut pe director: galeata lui era atît de grea, încît firul metalic îi patrunsese adînc în piele; se clatina pe picioare. toti erau desculai si loveau în gonguri sau tingiri, facînd turul terenului si strigînd:

- Sînt gangsterul Cutare!

În final, au cazut cu totii în genunchi, au ars tamîie si l-au implorat pe Mao Tzedun sa le ierte "crimele". Scena m-a facut sa înlemnesc si am simait cum îmi piere sîngele din opbraji. Cîteva fete erau gata sa leaine.

Au urmat loviturile si torturile. Nu vazusem niciodata pîna atunci asemenea torturi: erau siliai sa manînce materii fecale si insecte; erau supuai unor aocuri electrice; erau foraaai sa îngenuncheze pe sticla sparta; erau puai sa faca pe "avionul", agaaaai de braae si de picioare". Ce cruzime, ce forma de umilire este mai mare decît aceasta? Desigur, pun întrebarea retoric. exista multe alte forme îngrozitoare. Le-au experimentat si naziatii si comunistii, si sîrbii ori croatii, si hutu si tutzi. Ceea ce vreau sa spun este faptul ca, în sensul opoziaiei absolute la condiaia unei societati decente, ambele sisteme, nazist si comunist, sînt farete ale aceleeaai exaltari uluitoare produsa de chinuirea si înjosirea fiintei umane. sa citesti pasajul de sus si sa declari: "Crud si înjositor este numai ceea ce au facut naziatii" mi se pare o mare impudoare.

În sfîrsit, as aminti intentia initiala a demonstratiei: iata o judecata a comunismului si a nazismului, care le aaeaza într-o aceeaai categorie: a sistemelor aflate în opoziaie absoluta cu societatea decenta. Cei care trateaza comparatiile între sisteme cu formule de genul "ce-i cu prostia asta" nu au, de partea lor, în nici un caz, atiinaa politica. Daca vom privi la marile repere ale acesteia, de la societatea deschisa a lui Karl Popper pîna la pragmatismul etic al lui Eduardo Rabossi si Richard Rorty, vom gasi, ridicata la nivel de concept, logica solidaritatii cu victimele de toate culorile.

Rosu, negru (IV)

Exista o ierarhie a crimelor?

Care este miza polemicii care a ultragiat, se pare, un mare numar de persoane cu influenaa în lumea intelectuala, incluzînd interfata care o desparte pe aceasta de lumea politica. Trebuie sa spun de la început ca nu am reuait decît o data sa aflu ce au în vedere autorii care considera nazismul un sistem "mai rau" decît comunismul. Majoritatea celor nemulaumiti de Cartea neagra a comunismului, pe care i-am ascultat, susain, public, doar ideea ca nazismul si comunismul sînt realitati ce nu trebuie comparate. (Am explicat de ce afirmaaia este o eroare.) Singurul pe care l-am auzit argumentîndu-si deschis pozitia fata de nazism, ca fiind "în mai mare masura pervers" decît comunismul a fost William Totok - a carui cariera anticomunista, "omologata" si prin închisoare, îi da o autoritate pe care nu o au altii. (si pe care o confirma constant, prin cruciada sa îndreptata împotriva oricarui extremism, de dreapta ori de stînga.) Pentru el oroarea "neechivalenta" a nazismului rezulta din caracterul industrial al acesteia, o programare precisa si sistematica a mortii cum nu a mai existat. "iata", mi-a spus William Totok, la începutul acestei veri, la Buchenwald, întinzînd degetul spre un fel de nisa de circa 3 cm, într-o placa-zid. "Pe partea asta se masura înalaimea victimei, iar pe partea cealalta, dupa masuratoare, prin taietura, se tragea un glonte. Cadavrul era preluat si dus direct la cuptoare. Nu e teribil? Masinarie.

Mecanica. iata de ce este mai pervers nazismul decît comunismul!".

Sa fie acesta un argument? Sa-mi fie permis sa vin si eu cu un exemplu, scos tot din Cartea neagra a comunismului (privind comunismul din Kampuchia Democrata):

"Ceea ce ne tulbura cel mai mult era soarta celor douazeci de copilaai proveniai din familiile deportaailor de dupa 17 aprilie 1975. Acestia fusesera împinai de foame. Fusesera arestaai nu pentru a fi pedepsiti, ci pentru a fi uciai într-o maniera salbatica:
- gardienii îi bateau sau îi loveau cu picioarele pîna-i omorau;
- îsi faceau din ei jucarii vii, cu picioarele legate, îi atîrnau de streasina, cu capul în jos, facîndu-le vînt, apoi încercînd sa-i opreasca prin lovituri de bocanci; - în apropierea închisorii era o balta, caltii îi aruncau acolo pe micii prizonieri, îi înfundau cu picioarele si, cînd nefericitii intrau în convulsii, le lasau capetele la suprafata, dupa care începeau din nou sa-i înfunde în apa".

Ce-ar trebui sa spun? ca succesiunea: masuratoare, glonte, cuptor mi se pare mai putin teribila decît chinuirea îngrozitoare a unor copilasi? ca sînt mai putin sensibil la mecanica procedeului decît la tortura pasionata? ami amintesc documentarele despre Cambodgia, pe care le citeam în anii '70, prin Le Nouvel Observateur, Le Point...; demonstratii de anatomie pe viu, la care participau tineri khmeri rotii. Un "duaman al poporului" era agatat, "profesorul" îi desfacea cu un cuait toracele ior tinerii îi pipaiau ori priveau cum tresaltau organele interne. "Les exercises de cruaut‚", pentru copii de 13-14 ani, viitori soldaai fanatici, constînd în aruncarea maimuaelor la crocodili...

Acestea aratau îngrozite si scoteau aipete înfioratoare, cu care kmerii rotii erau obianuiai sa se desfete. (ma întrebam: cum traiesc fara sa-mi fie ruaine de mine, incapabil sa fac ceva împotriva acestor fapte cutremuratoare? La cîtva timp am aflat despre propria noastra "contribuaie" la tipologia ororilor:

Pitesti-ul!) Dar unde ajungem asa, facînd ierarhii între crime?

O astfel de direcaie indecenta trebuie înlocuita pentru a medita, împreuna, asupra cîtorva subiecte relevante, într-adevar importante, ridicate de polemica holocaust negru versus holocaust rosu.

Garaudy si libertatea de expresie

Un punct discutabil al interventiilor lui Nicolae Manolescu si Dorin Tudoran a fost creditul acordat lui Roger Garaudy. Volumul Miturile fondatoare ale politicii israeliene este tradus astazi în limba româna. Se afla astfel la dispoziaia unui mare numar de cititori. Evident, nu obiectivitate cauta Garaudy cînd citeaza diferite contestatii ale Holocaustului. Imposibilitatea tehnica de a produce gazarile, în rata vehiculata de catre majoritatea cercetatorilor Holocaustului! Selecaie de neofit, care se adauga - sau se pune în slujba - relei determinari. Orice ochi cît de cît exersat are de ce sa ridiculizeze obiectivele "stiintifice" ale lui Garaudy. Dar cel mai bine le-a caracterizat-o VladimirTismaneanu referindu-se la "ineptiile revizioniste ale autorului".

Deloc discutabila este însa critica facuta de Nicolae Manolescu si Dorin Tudoran condamnarii penale a lui Roger Garaudy pentru ideile sale. astazi, legislatiile germana, franceza, belgiana ori elveaiana condamna opiniile revizioniste în termeni preciai. Ele sanctioneaza ceva ce intra, fara doar si poate, în delictul de opinie, asa cum totalitarisme precum comunismul au mai facut-o (cu deosebirea ca instanaele care judeca "speaele" sînt formate din judecatori independenai.) Cel mai recent caz pe care-l cunosc este condamnarea, de catre un tribunal din Baden, în iulie 1998, a lui Jurgen Graf si Gerhard Forster (la 15 luni închisoare si respectiv 12 luni închisoare plus amenda) pentru minimalizarea Holocaustului. Legea invocata, adoptata în 1995, sanctioneaza, alaturi de propagarea ideilor rasiste, fasciste, antisemite si negarea ori bagatelizarea crimelor savîrsite pe vremea nazismului.

Este inacceptabil, dupa parerea mea, ca tari cu tradtaie democratica sa priveze de libertate, în lumea de astazi, conceptiile cuiva, oricît de eronate ar fi. Democratia moderna are ca fundament dreptul la opinie si expresie, interpretat extensiv. Vreau sa spun prin asta ca libertatea de expresie are prioritate asupra altor considerente, cît se poate de legitime la rîndul lor. iata de ce oamenii politici sînt mai putin protejaai, în fata presei, de violari ale vietii lor private (vezi scandalul Clinton). în tarile autentic democrate, nici apelul la siguranta nationala nu este eficace în fata hotarîrii unui jurnalist de a dezvalui un secret cu mari implicatii publice. Expresia maxima a importantei libertatii de expresie se afla, desigur, în situarea ei ca "First Amendament" al Constitutiei americane.

S-a invocat, pentru sustinerea legislatiei care condamna revizionismul, faptul ca avem în acest caz decizia unui Tribunal (al celui de la Nürnberg), care a decis ca Holocaustul exista, ba chiar a si pronuntat sentinae pe marginea deciziei sale. Numai ca decizia unui tribunal privind o anumita realitate nu are mai multa relevanta pentru negarea libertatii de expresie decît decizia unui forum medical, a unui Sinod bisericesc, a unei investigatii stiintifice. Ar urma sa-i condamnam pe nostalgicii dupa epoca Ceausescu, ca urmare a faptului ca un tribunal l-a considerat responsabil pentru dezastrul României, hotarînd ca trebuie împuscat? Daca mîine Ion Iliescu va fi judecat pentru mineriada si pentru initierea conflictului de la Tîrgu Mures, înseamna sa amendam sau sa închidem pe propagandistii sai care neaga atrocitatile mineriadei? Istoria a fost oricum plina pîna acum de exemple, privind pericolul instituirii unui delict de opinie, pentru a nu mai fi nevoie, de fapt, de rationamente contrafactuale. Un alt argument care s-a adus în sprijinul legislatiei antirevizioniste: urmarile sociale negative ale revizionismului.

Nu am avea de a face cu "opinii" ci cu incitari antisemite. Cazul Garaudy este un bun exemplu. si atunci cînd premisele acestui rationament sînt valabile, nu e deloc limpede concluzia. Daca ne aflam în fata unor actiuni rasiste, sovine, antisemite etc., de ce nu se apeleaza la legislatia sanctionînd o astfel de categorie? (Legislatie antirasista, antisemita exista în majoritatea tarilor europene.)

Exista deja o jurisprudenaa pe aceasta tema. Ea ne ajuta sa împingem mai departe discutia; sa vedem logica interpretarii legilor anti-revizioniste dincolo de argumentele amatorilor.

Curtea de arbitraj a Belgiei s-a pronuntat, în 1996, asupra legii intrata în vigoare în martie 1995, avînd ca scop reprimarea negarii, minimalizarii, justificarii sau aprobarii genocidului comis de regimul national-socialist german. Opinia ei a fost "ca legea doreste sa reprime si manifestarile de opinie care abuzeaza de libertatea de expresie, într-un mod subtil si deseori pseudo-stiintific, pentru a propaga teorii ... cu scopul difuzarii unui mesaj politic, cu privire la reabilitarea sau legitimarea acestui regim". Dar ma întreb: de ce nu avem noi o lege care sa reprime teoriile pseudo-stiintifice al caror mesaj politic este comunismul? De ce marxistii nu intra în închisoare? Oare din punctul de vedere al ecologistilor radicali, teoriile sociale ce favorizeaza liberalismul economic extrem nu sînt oare false piste pentru a sustine o societate suicidara, nu încearca ele sa legitimeze pozitia politica a unor categorii interesate, afectînd destinul comunitatilor umane pe termen lung? Daca vor veni ecologistii la putere?

În 1996, Comitetul pentru Drepturile Omului de la Geneva s-a pronuntat în legatura cu eventuala violare a Pactului internaaional cu privire la drepturile civile si politice de catre legea Gayssot (privind negarea Holocaustului). Un tribunal francez condamnase, în 1991, pe M. Faurisson, pentru scrierile sale care tratau camerele de gazare ca un mit. Plîngerea acestuia, privind restrîngerea libertatii de exprimare ajunsese la Comitet în 1993. Citez din decizie: "Avînd în vedere ca opiniile autorului ... erau de natura sa nasca sentimente antisemite, restricaia [cu privire la libertatea de expresie] avea în vedere dreptul comunitatii evreiesti de a nu se teme ca traieste într-un mediu antisemit". si ma întreb din nou: oare propagatorii unor teorii istorice interpretabile, nu ar trebui atunci, prin analogie, sa sufere consecinae? Juristii maghiari sa-i trimita pe românii care susain teoria continuitatii în închisoare? si românii la fel, pe cei care exhiba conceptia Transilvaniei golite de populatie? si cîte alte exemple fondate pe rationamentul Comitetului nu se pot da!

Ramîne sa vedem, care va fi si judecata Comisiei Europene si apoi, a Curtii de la Strasbourg, cu privire la violarea art. 10 din Conventia europeana, cînd se vor analiza contestatiile victimelor sancaionate penal datorita legislatiei anti-revizioniste.

Indiferent însa de opinia ei, am convingerea ca legile de genul celor care l-au condamnat pe Roger Garaudy reprezinta o cutie a Pandorei. Poate fi exprimarea unei pareri oricît de greaite un motiv de incriminare? Exista oameni care aduna de zeci de ani "argumente" pentru a demonstra convingerea lor, ca Pamîntul este plat, nu rotund. sa-i condamnam pentru asta? Hotarîrea Comitetului pentru Drepturile Omului amintita mai sus nu spune da: pentru ca teoria Pamîntului plat nu are cum sa provoace daune unei persoane sau unei comunitati. Dar ce facem în cazul nenumaratelor credinae religioase, a caror ontologie apare unui raaionalist frizînd ridicolul? Sau ansamblul acelor manifestari care intra în categoria "blasfemiilor", afectînd, într-adevar, cum enunaa Comitetul "comunitatea în integralitatea sa"? (Ce legitimitate mai are lumea occidentala sa fie solidara cu Sulman Rushdie?) Implicatiile credinaelor religioase au efecte profunde asupra persoanelor si comunitatilor. E suficient sa vezi cum arata, din punctul de vedere al civilizaaiei, jumataaile unui sat format din ortodocsi si respectiv, din neo-protestanai. Dar ce sa mai spunem despre "detaliul" care a provocat schisma dintre catolici si ortodocsi?

Iata de ce aceasta legislatie constituie, dupa parerea mea, tradarea unei valori fundamentale pentru democratia moderna. Este de înteles, sentimentul de indignare a comunitatii evreiesti si a tuturor oamenilor morali, la negarea genocidului - pur cinism. Democratia presupune însa si acceptarea unor costuri. Nu exista limita, Daca sancaionam dreptul la exprimare pe baza falsitatii a ceea ce este exprimat.

La noi un apel la introducerea unei legislatii antirevizioniste a facut Z. Ornea. si s-a referit, desigur, la pedeapsa "meritata" pe care a primit-o Roger Garaudy. Jubilatia cu care unii invoca condamnarea revizioniatilor ar trebui poate sa-i produca domnului Z. Ornea îngrijorare. Ce se va întîmpla daca în România "revizionismul" se va referi si la tratarea "cu întelegere" a regimurilor de dupa 1947? La negarea ori bagatelizarea crimelor regimurilor leniniste, staliniste, ceausiste? (Cum spune Revel - apud. Monica Lovinescu: "Nu vad de ce negationismul si contestarea existentei crimelor împotriva umanitatii ar reprezenta delicte penale doar atunci cînd e vorba de crimele naziste si nu si de cele comuniste?") Nu ar putea deveni domnul Z. Ornea o victima, datorita circumstanaelor "atenuante" pe care le tot aduce cînd se refera la comunism? Satisfactia celor care înteleg sa puna legislatia represiva deasupra drepturilor si libertatilor nu face cinste în primul rînd intelectualilor, vital dependenti de suprevietuirea acestor valori.

Rosu, negru (V)

Am considerat data trecuta legislatia care sanctioneaza negarea crimelor naziste drept una dintre abdicarile stranii si periculoase ale democratiei moderne. Faptul ca reprezentanti ai comunitatilor evreiesti saluta cu entuziasm aceasta legislatie si fac presiuni pentru adoptarea ei pare a avea ca si gen proxim etnocentrismul. Desigur, etnocentrismul este o miza cheie în polemica holocaust negru versus holocaust rosu.

Etnocentrism

Spunînd "etnocentrism" nu vreau sa vin în întîmpinarea cliseelor care condamna la noi nationalismul minoritatilor. O întreaga literatura a demonstrat ca daca dorim loialitatea micilor grupuri etnice atunci trebuie sa le respectam nevoia de a reprezenta identitaai distincte. Recunoasterea specificitatii lor - care poate lua forma recunoasterii dreptului acestora la "autodeterminare interna" - reprezinta un instrument al pacii etnice, al comunicarii, si nu invers, cum clameaza ipocritii egalitatii si fraternitatii absolute.

În cazul evreilor exista un detaliu pe care avem obligatia sa îl întelegem în toata drama lui: suprasensibilitatea la manifestari antisemite. Dupa secole de prigoana si pogromuri, dupa trauma "solutiei finale", ce poate fi mai fireasca decît reactivitatea acestei comunitati? Iata de ce atacul antisemit mi se pare mai jignitor, mai compromitator si mai nedrept - nu neaparat mai periculos - decît sovinismul îndreptat împotriva altor grupuri etnice.

Toate acestea implica responsabilitati ale noastre, ale majoritatii. Dar nu mai putin este datoare sa iasa în întîmpinarea acestor preocupari elita comunitatii evreiesti. Nu mai putin este datoare ea sa evite resentimentele.

Ceea ce nu întotdeauna se întîmpla. M-am tot uitat la faimosul articol din Le Monde semnat de Radu Ioanid si Alexandra Laignel-Lavastine. Am ascultat diferite pareri pe marginea lui si l-am întors apoi pe mai multe feae. Pot sa o spun linistit: este un text rautacios si nedrept. Un text care foloseste o gafa a procurorului general si falsuri despre memorialul de la Sighet pentru a ridiculiza utopia numita la noi europenitate. Nu-i vorba, iresponsabilitatea îngrozitoare - care nu apartine în aara asta doar clasei politice! - a facut (din momentul apariaiei articolului din Le Monde) propaganda noastra pentru integrarea în NATO si UE rizibila. Dar satisfacaia cu care textul întîmpina esecul eforturilor unei întregi societati, de a-si cauta alt loc în lume, este nedemna si sursa a unor resentimente greu de sters.

Al doilea exemplu: chiar stilul campaniei împotriva lui Nicolae Manolescu pentru "banuieli" discutabile, pentru generalizari grabite (monopolul suferinaei) ori pentru definitii (ale rasismului: "el ucide totdeauna în numele unei ideologii care discrimineaza etnic, religios sau politic: asadar natiuni, confesiuni ori clase (!)) care te deconcerteaza. Fostul sef PAC a facut lucruri mult mai îngrozitoare decît a-l invoca pe Roger Garaudy. De-ar fi sa amintesc doar invitarea unui lider al discursului (si acaiunilor!) extremist-naaionaliste de dupa revolutie, de a se adresa Congresului PAC! O enormitate, cu efecte politice directe. Nu am vazut atunci nici o categorie de democrati, sa considere ca a sosit sfîrsitul lumii. (Ba da, Smaranda Enache, care plîngea la Congresul partidului.) Au semnat pentru susainerea în alegerile prezidenaiale a lui Nicolae Manolescu, gazda lui Radu Ceontea, oameni care acum îl considera un rinocer. si atunci, cum sa nu te întrebi: care este balanaa? Cu ce anume se masoara statura unei personalitaai? Oare criticile sale la adresa lui Norman Manea si Radu Ioanid sînt mai grave, pentru cultura etica a societatii românesti, decît aaezarea în mijlocul României literare a inepaiei antimulticulturale a lui Ovidiu Hurduzeu ("Noua identitate a omului occidental")? Nu cred.

Spectrul vinei colective

în spatele criticilor aduse României literare exista si o preocupare cît se poate de motivata: tendinaa lui Nicolae Manolescu si a lui Dorin Tudoran, în unele texte aparute recent în revista de a asocia comportamente individuale cu pozitia unei întregi comunitati. iata încalcat un principiu fundamental: responsabilitatea este individuala. Cum sa nu fie? Pentru fiecare Radu Ioanid exista si un Alain Besancon. Despre România nu a vorbit doar Moses Rosen, a vorbit si Iordan Chimet. Poate lui Norman Manea îi place sa plateasca poliae. Dar cîte personalitati au discreaia si extraordinarul bun sima al lui Sorin Vieru?

Ceea ce nu înseamna ca Nicolae Manolescu ori Dorin Tudoran gîndesc în termeni colectivi. A te lega de un cuvînt, de o afirmaaie, de o teza eventual greaita facînd abstracaie de întreaga lor istorie intelectuala este metodologic impardonabil.

Preocupant ajunge altceva: pe urma afirmatiilor unor lideri de opinie precum cele doua piese grele de la România literaravin "corbii". Nimic nu pare, din acest punct de vedere, mai semnificativ decît îngroaarea si vulgarizarea mesajului la epigoni. Cristian Tudor Popescu, autorul (cum spune Michael Shafir) al "celui mai dement tract anti-american publicat în România" (as adauga: dar nu mai dement decît alte opinii ale aceluiasi autor, vezi "Femeia nu e om") nu mai aparalibertatea de expresie a lui Garaudy ci pe Roger Garaudy însusi. Iar "concluzia" lansata de Ion Buduca (privind strategia evreiasca) are o insanitate care îsi produce rau: "exista însa, si un raspuns mult mai ... periculos. Unul dintre acelea care îsi pot retrezi instinctul de frica Daca si-ai propune sa-l argumentezi.

(...) Theodor Hertzl, parintele sionismului politic, l-a formulat în urmatorul rationament: "Antisemitismul va fi principalul nostru aliat". Era vorba de a defini modalitaaile prin care viitorul stat Israel se va popula cu evrei de cea mai buna calitate intelectuala si morala, nu cu pleava si lumpen-intelighenaie".

Asa, chiar creste "problema evreiasca". Dupa C.T. Popescu si I. Buduca vin apoi mercenarii lui Dragodan, Ilie Neacsu si C.V. Tudor. Cine ar trebui sa fie primii care sa se revolte împotriva acestor manifestari? Nu cred ca exista o prioritate: intelectuali evrei, intelectuali români, printre ei Nicolae Manolescu si Dorin Tudoran, nu doar intelectualii evrei. (îmi închipui ca lobby-ul mai mult sau mai putin subtil pe care scriitorii Romaniei literare îl fac lui Cristian Tudor Popescu ramîne o tulburare trecatoare.)

Condamnarea comunismului

Aceste rînduri, într-un fel, ain parte. De ce este pus accentul critic fata de intelectuali evrei, al cuiva care a considerat întotdeauna individul si minoritatea drept miza democratiei în general, al celei românesti în special? (în acest sens, în aceeaai masura, miza majoritatii.) sa fie limpede: tema holocaust negru versus holocaust rosu nu este o problema a identitatii si protecaiei minoritatii evreiesti. Cred, de altfel, ca antisemitismul joaca un rol absolut periferic în viata societatii românesti. Situaaia internationala nu permite transformarea antisemitismului în vreo ameninaare reala pentru evreii din România. Numarul lor mic, astazi, plaseaza limbajul antisemit într-o galagie absolut artificiala. Discutia holocaust negru versus holocaust rosu apartine în totalitate, sau în esenaa, felului în care societatea româneasca, în particular, si lumea liberala în general, judeca experienta comunista. Din acest punct de vedere, opunerea unei categorii de intelectuali evrei la o condamnare radicala a ororii comuniste, în termenii condamnarii ororii naziste, reprezinta un real obstacol în calea tratarii juste a istoriei. Prin însaai natura lor, obstacolele sînt puse pentru a fi depasite.

Obstacolele nu sînt deloc inventate, asa cum poate imediat unii vor sustine. Ele apar tot timpul. Parca s-ar încerca castrarea instinctul moral. O ruaine, felul în care a fost primita Cartea neagra a comunismului. în primavara acestui an, în Germania, editorul Stephan Courtois nu si-a putut aine conferinaa datorita vociferarilor si bocanelilor din sala. Cum sa ridiculizezi omisiunile ori greaelile unei lucrari atît de importante a eticii istorice, si paginile ei cutremuratoare? (Cartea... nu este propriu-zis o cercetare. exista mai multe volume care evalueaza victimele din Transnistria. Cu cifre diferite, ceea ce înseamna ca unele cel putin greaesc. Dar nu cunosc nici un autor respectabil care sa le fi ridiculizat, pentru ca au limite profesionale.)

Pe zidul de la intrarea Memorialului de la Buchenwald se afla o placa comemorativa dedicata fostului lider comunist german, Ernst Tällmann, care si-a gasit moartea în lagar, în 1944. Nu, nu se afla nici un portret de legionar la intrarea Memorialului de la Sighet, al nici unui nazist, la intrarea Memorialelor din Est.

Pe zidurile muzeelor troneaza doar portretele conducatorilor comuniati. Nu e aiuritor, sa fii scandalizat de prezentele insultatoare care nu exista, si calm fata de prezentele insultatoare care exista? La sfîrsitul razboiului, lagarul de la Buchenwald a ramas centru de exterminare, dar utilizat de comuniati. dupa unificarea germana s-a propus transformarea ansamblului într-un memorial comun. Comitetul internaaional care admnistreaza lagarul a refuzat. Padurea din jurul Memorialului este plantata cu stîlpi, îngropaai pe locul unde s-au gasit cadavrele victimelor de dupa 1945. Cui li se contesta demnitatea memoriei? Victimelor nazismului ori celor ale comunismului?

Solidaritate prin pluralitate

Despartind tema holocaust negru versus holocaust rosu de tema antisemitismului nu înseamna ca le-as vedea tratate, cu justeae, din alta perspectiva (comuna) decît perspectiva liberalismului modern. si nu vad alta soluaie mai fireasca, mai eficace, decît dialogul si respectul între categorii de liberali avînd experiente, sensibilitaai si preocupari suficient de diferite pentru ca asocierea lor nu doar sa întareasca ci si sa extinda umbrela etica.

Pentru a înfaptui o societate mai dreapta eu nu cred ca îsi poti permite sa renunai la radacinile culturale pe care le reprezinta - desigur, nu la o reprezentare formala ma refer -, Nicolae Manolescu. Nu cred ca îsi poti permite sa faci abstracaie de impulsul etic - în sensul eticii politicii, nu al moralei - caruia i-a dat (o anumita) înfaaiaare Dorin Tudoran. Cum sa nu tii cont de modelul de pluralism si deci, de libertate, pe care l-a propus revista 22, de la început si în nici un caz mai putin în ultimii 8 ani în care a fost condusa de Gabriela Adamesteanu si Rodica Palade? (în revista si-au gasit loc un raaionalist luminos ca Andrei Cornea, liberali ai unui conservatorism patetic, de genul lui Horia Patapievici, personalitati care nu pot fi introduse într-o categorie, precum Gabriel Liiceanu, rafinaai semiiresponsabili ca Alexandru Paleologu, maeatri ai empatiei - îl numesc pe Mihai Sora -, analicitatea profesionistilor devotaai 22-ului ori eticismul intuitiv al celor doua redactoare.) Dar cum si de ce sa renunai la rigoarea elaborata a lui Michael Shafir - din pacate, mult prea putin prezent în dezbaterile din România - ori la cosmopolitismul intelectualilor evrei fara de care cultura româna ar avea mult mai putine solutii de oferit.

Este dincolo de orice îndoiala ca toti acestia protejeaza, fiecare în felul lui, valorile democratiei si ale liberalismului, desigur, nu acelea care s-au tradus prin dictatul majoritatii ori prin încapatînarea minoritatii. De ce sa nu se respecte, cum sa nu greseasca?

***

In acelasi numar al revistei "22",Nr. 38 (448), 22-28.9. 1998, ministrul de interne Gavril Dejeu (PNTCD) se respinge afirmatiile lui Radu Ioanid si Alexandra Leignel-Lavastine din "Le Monde"ca ar fi devenit membru al comitetului de "conducere al celor care sa sustina miscarea de rezistenta în munti". Asta pentru "ca nu s-a ajuns la nici o solutie si a ramas, cum se spune, în coada de peste. Eu nu am facut si fac parte dintr-un stfel de comitet. Daca s-ar pune problema ca, într-adevar, sa se înfiinteze în România o structura care sa celebreze memoria celor cazuti în munti, nu m-as da în laturi sa contribui si sa particip. Dar nu la o miscare care sa preamareasca legionarismul sau alte forme politice de aceasta natura. Eu sustin, ca trebuie sa se faca distinctie neta între calitatea lor de legionari si calitatea lor de luptatori din munti. Atîta vreme cît cineva si-a jertfit sanatatea, libertatea si viata pentru România, pentru mine este erou al României. Daca s-a nimerit ca sa fie si legionar, asta este o alta problema. Eu nu inteleg si nu voi întelege ca, pentru motivul ca au fost luptatori în munti si au facut parte din miscarea legionara, prin aceasta, miscarea legionara sa capete legitimare sau sprijin în România. Dar nici nu înteleg reversul medaliei: pentru ca, eventual, au fost legionar, cei care si-au dat viata pentru România sa fie ignorati. Parerea mea este sa se bucure de apreciere din partea societatii românesti ca si de ajutor. Pentru ca, iata, alti cetateni ai României, care, pentru diverse alte motive, au fost condamnatai politic si au executat ani de puscarie, apoi s-au eliberat, beneficiaza de multe drepturi, potrivit Decretului 118. Acesti luptatori din munti nu beneficiaza de nimic."

Gavril Dejeu totusi recunoaste ca la întrunirea de la Bucuresti a fostilor partizani "dupa vreo doua ore, într-adevar, au aparut primele semne de abatere a tematicii si a obiectului întîlnirii înspre ideea legionara. Moment în care m-am dus la Gavrila Ogoraru la prezidiu si i-am atras atentia ca n-am venit pentru a da girul unei miscari legionare, ci pentru a onora prin prezenta noastra memoria celor care au cazut în batalia pentru România. Curînd dupa aceea am parasit sala."

In ultima parte a articolului sau ("22", Nr. 41 (451), 13-19.10) Gabriel Andreescu se pronunta pentru compararea Holocaustului cu Gulagul, ignorînd, de fapt, fondul controverselor internationale, anume, daca este admisibila sau ba echivalenta dintre cele doua sisteme totalitare si daca punerea lor pe acelasi plan nu este o încercare de bagatelizare a unei ideologii în favoarea instrumentalizarii politice a celeilalte.


In citeva numere revista "22" mai publica si textul unei comunicari prezentat de Sorin Alexandrescu la simpozionul, "Cultura si politica identitatii în România moderna" (Bucuresti, 27-30 mai 1998). Textul lui Alexandrescu se intituleaza: "Fenomenul legionar: cuvîntul si fapta - sau despre un caz colectiv de miopie politica". Alexandrescu opereaza cu anumite analogii politice (nu întotdeauna pertinente), oprindu-se, în cele din urma asupra analizei unor mituri care au fost integrate în ideologia Garzii de fier. Intr-o sinteza a textului se precizeaza ca analiza fenomenului legionar propusa de Alexandrescu ar sesiza "discrepanta intre discursul legionr si faptele Legiunii". Ecoul larg în rîndurile intelectualilor s-ar "explica prin faptul ca legionarii au atins un punct sensibil al imaginarului colectiv românesc: mitul 'regenerarii' prin distrugere si moarte, al jertfei necesare pentru a putea cladi".
Cf. Sorin Alexandrescu: Fenomenul legionar: cuvîntul si fapta - sau despre un caz colectiv de miopie politica, (I,II,III, IV), în: "22", Anul IX, nr. 35 (445), 1.-7.9. 1998; nr. 36 (446), 8.-14.9. 1998; nr. 37 (446), 15.-21.9. 1998; nr. 38 (447), 22.-28.9. 1998




Înapoi/Back/Zurück