CAZUL ANTONESCU |
Zusammenfassung eines weiteren Artikels:
Floricel Marinescu: Despre 'perplexitate' fata de 'revizionismul românesc', in: România libera, 7.3. 1998, aldine, Nr. 104
Articolul este o replica la textul din 'Le Monde' al lui Radu Ioanid si Alexandra Leignel-Lavastine. In introducere se precizeaza ca reactia la cererea de reabilitare a celor opt "demnitari minori ai guvernului Antonescu îi lasa 'perplecsi' pe autorii articolului".
In conformitate, cu modelul binecunoscut al discursului neorevizionist (nu sînt antisemit, fiindca am prieteni evrei), Florin Marinescu precizeaza de la bun început ca nu este "un fan al maresalului Antonescu". Desi acesta a "gresit grav" "nu este nici pe departe 'criminal' si 'fascist' desemnat ca atare de propaganda bolsevica si de o parte (...) din luarile de pozitie evreiesti" Dupa o lunga evocare a situatiei politice din perioada anilor 30 si 40, prin care vrea sa demonstreze ca masurile luate de Antonescu au fost determinate numai de aceasta conjunctura nefavorabila, Marinescu ajunge la o concluzie originala privitoare la antisemitismul practicat: "A cere României sa faca exceptie de la aceasta regula - a unui guvern, care nu lua masuri antisemite, indiferent de optiunile personale ale membrilor autoritatilor respective, ne luarea oficial a unor masuri antisemite ar fi dus la rasturnarea prin forta a respectivei autoritati, eventual la ocuparea directa a teritoriului respectiv - este fortat. Daca fondul antisemit general este acelasi, exista însa diferente în modul de aplicare a acestora". Urmeaza cliseele binecunoscute: Antonescu a refuzat sa dea curs solicitarilor germane de a-i deporta pe evrei in lagarele de concentrare naziste; multi evrei s-au refugiat în România scapînd astfel de la moarte sigura (bineînteles, ca nu vorbeste despre evreii refugiati, care au ajuns în lagarele din Transnistria, ca de pilda scriitorul Edgar Hilsenrath, autorul romanului cutremurator, "Noaptea" - "Die Nacht"); evreii n-au fost deportati din toata tara, ci numai din partea rasariteana; multi au obtinut dreptul de emigrare; cei deportati în Transnistra au primit pachete de alimente si medicamente.
Discriminarea evreilor din Basarabia explica autorul se datoreaza "comportamentului public" al acestora, ei "actionînd ca instrument al N.K.V.D.-ului", iar cei din "restul tarii" au "ramas în expectativa". Aceasta atitudine a "generat diferentele de comportament la care au fost supusi de autoritatile antonesciene dupa recucerirea, în iulie 1941, a provinciilor pierdute." Comportamentul evreilor ar fi trebuit judecat de catre tribunale, continua autorul, iar "pedeapsa" pronuntata pe timp de razboi "era una în toate tarile: executia". "Conditiile practice" l-ar fi împiedecat pe Antonescu sa puna-n miscare justitia, sustine acelasi autor. De aceea s-a aplicat o alta solutie, si anume deportarea. Referitor la "lipsurile si mizeriile suferite de cei deportati, este cazul sa amintim, totusi, doua aspecte. Primul se refera la faptul ca toate tarile aflate atunci în conflict, inclusiv marile democratii, au internat în lagare cetatenii care, prin origine etnica, erau socotiti potential periculosi (chiar si în SUA au fost internati americanii de origine japoneza). Al doilea este legat de acceptarea de catre guvernul Antonescu, la insistentele fie ale Reginei-mama Elena, fie ale Patriarhatului Bisericii Ortodoxe Româna, de trimitere în lagare a numeroase ajutoare de medicamente, alimente si îmbracaminte; marturiile Marelui Rabin Safran, liderul spiritual al evreilor din România în anii 1940-1947, sunt concludente în acest sens. Fara a idealiza câtusi de putin lagarele administrate de români în Transnistria, fara a nega nenorocirile petrecute acolo, obiectiv trebui recunoscut ca nu se poate pune semnul egalitatii între acestea si lagarele naziste sau cele sovietice." Piruetele de minimalizare ale celor petrecute se bazeaza pe colportajele de mistificare istorica, puse în circulatie în toate lucrarile, studiile si articolele în care se evoca, în mod preferentiat, memoriile pline de complezente ale lui Safran. In pofida extrapolarii acestor interpretari, cine va citi cu atentie memoriile lui Safran îsi va da seama de întreaga dimensiune a ororilor comise în timpul lui Antonescu. (In mai toate lucrarile redactate în stilul celei de fata mai apari si alti "martori cheie" - aidoma lui Safran. Unul dintre acestia fiind controversatul istoric, dr. Oliver Lustig, care în perioada Ceausescu a participat deja foarte activ la diminuarea faptelor petrecute sub Antonescu, invocînd atrocitatile autoritatilor horthyste în Ardealul ocupat. Articole din aceasta perioada, semnate de Lustig apar mai nou si în "Pagina României nationaliste", difuzata pe internet de neolegionarul declarat, Nicolae Nita. In cartea de propaganda a regimului ceausist: "Jocul periculos al falsificarii istoriei", Bucuresti 1986, p. 244-250, Lustig sublineaza "diferentele" existente între statele vremii, pentru a demonstra ca în Ungaria prigoana evreilor a fost cu mult mai fioroasa decît în România.)
Continuîndu-si articolul, Marinescu aduce "în discutie si cea de-a treia critica majora: "'cazul' pe care-l fac românii fata de 'holocaustul rosu', semnul de egalitate pe care-l pune societatea civila româneasca între nazism si comunism." Exprimîndu-se deci în numele "societatii civile" (ignorînd, bineînteles, vocile care sustin contrariul!) autorul aminteste de suferintele românilor în timpul dictaturii comuniste. Continuînd în acelasi stil al bagatelizarii unei dictaturi în favoarea celeilalte autorul conchide: "Socotind strict cantitativ, crimele înfaptuite în numele ideologiei comuniste sunt cu mult mai mari decât cele facute în numele nazismului si a celorlalte regimuri similare sau asemanatoare ideologic".
In final Marinescu avanseaza cîteva teze comparatistice, cu scopul de a demonstra diversitatea ideologica si practica politica în tarile apropiate axei. Diferitele ideologii "nu pot fi identificate cu nazismul. Unele sunt destul de apropiate de esenta si practicile naziste, altele, cum este si regimul Antonescu, mai departate".
Invocînd scuzele publice ale presedintelui Constantinescu adresate minoritatii evreiesti pentru suferintele din anii 40, Floricel Marinescu cere si "marilor puteri occidentale" sa ceara scuze "popoarelor Europei centrale si de rasarit", pentru ca le-au cedat la Yalta Uniunii Sovietice. "Daca românii si-au cerut scuze evreilor, nici un membru marcant al evreilor nu si-a cerut scuze românilor pentru rolul pe care o parte din evrei l-au avut în subminarea statului român, în bolsevizarea tarii, în crimele si atrocitatile comise. Proportional, românii si România au pierdut si au suferit mai mult datorita regimului comunist, la instaurarea caruia evreii au avut o contribitie importanta, decât au suferit evreii din partea statului român pe timpul regimului Antonescu. (...) Din toate aceste considerente, ca si numeroase altele 'holocaustul rosu' a fost incomparabil mai grav decât nazismul. Si aceasta atitudine nu este antisemitism ci pot fi invocate doar date statistice care confirma ca etnia cea mai numeroasa din P.C.R. timp de doua decenii (1924-1944) a fost cea evreiasca si ca, în momentul impunerii regimului (1944-1947), ei detineau functii-cheie atât în aparatul politic propriu-zis cât si în cel represiv."
In der tageszeitung (taz) vom 31. Januar 1998 erscheint
der Artikel von William Totok: "Die Gespenster der Vergangenheit.
Rumänien will Mitglieder der faschistischen Antonescu-Regierung
rehabilitieren. Im März entscheidet das Oberste Gericht über
den Fall."
9.3. 1998
VA FI REABILITAT SAU NU "LOTUL ANTONESCU"?
Un complet de noua judecatori urma sa judece luni, la Curtea Suprema
de Justitie (CSJ) recursul in anulare declarat de procurorul general
de pe langa CSJ impotriva hotararii prin care in anul 1946, opt
membri ai cabinetului "Antonescu" au fost condamnati
la ani grei de inchisoare. La acest termen, Florea Vladimir a
solicitat inaltei Curti extinderea recursului in anulare si asupra
generalului Iacobici Iosif, fost ministru al apararii in guvernul
Antonescu. Pe data de 18 mai a.c., urmatorul termen de judecata,
aparatorii celor opt vor incerca sa demonstreze nevinovatia acestora
si sa obtina achitarea si reabilitarea lor. "Toata problema
este daca acest complet de judecata al CSJ va avea simtul de raspundere
si curajul elementar de a supune dezbaterii recursul in anulare
asa cum a fost declarat si de a stabili vinovatia sau nevinovatia
acestora", a spus avocatul Mihail Ghiga. Dupa cum se stie,
procurorul general Sorin Moisescu a retras in luna decembrie a
anului trecut recursul in anulare cu privire la sapte din cei
opt membri ai cabinetului "antonescian", mentinandu-l
numai pe referitor la Toma Ghitulescu. Cei opt au fost condamnati,
dupa cum spunea avocatul Florea Vladimir, pentru "contributia
acestora la fascizarea tarii si pentru sustinerea politicii hitleriste
in guvernul antonescian, ca si pentru aservirea economiei tarii,
puterilor straine". (SOP - 15,05).
România literara, nr. 12/ 1.04. 1998
Nepotii gornistilor (I)
Dorin Tudoran
Recursul in anulare a sentintelor date, in 1949, impotriva a opt membri ai guvernului Antonescu, recurs declarat de Procurorul General la 22 octombrie 1997, scrisoarea trimisa presedintelui Emil Constantinescu de doi cunoscuti membri ai Congresului Statelor Unite in legatura cu acest recurs, aparitia Cartii negre a comunismului in Franta, articolele semnate de Georges Mink si Jean-Charles Szurek, Radu Ioanid si Alexandra Lignel-Lavastine in Le Monde, articolul lui Jean-Claude Casanova din Le Figaro, condamnarea lui Roger Garaudy pentru a fi relativizat Holocaustul, dupa unii, sau dupa altii,numai pentru a-si fi permis sa semnaleze monopolul pe care si-l aroga asupra tragediilor acestui secol un anume lobby au produs reactii semnificative in presa romaneasca.
Separat sau impreuna, cele semnalate mai sus constituie examene cheie la care a fost supusa societatea romaneasca. Asa cum mentionam si in citeva articole din Cotidianul, discursul multor democrati romani si-a dovedit labilitatea. In vreme ce, teoretic, resping, de exemplu, ideea vinovatiei colective, care produce tristul paradox ca nimeni nu mai este vinovat de nimic si toti sintem vinovati de orice, practic, unii din acesti democrati romani incearca sa impuna o asemenea vinovatie cind le cade bine. Industria datelor eronate prospera. Crosetarea realitatii nu cunoaste nici ea vreo criza de productie. Numarul istoricilor deveniti simpli mitografi nu a descrescut. Cercetatori si analisti politici se mancurtizeaza de buna voie si nesiliti decit de interese urmarite cu mare atentie. In felul acesta, multe din necesarele dezbateri de care ar fi avut nevoie societatea romaneasca postdecembrista se zbat intr-un cerc vicios de- acum... istoric.
Rezidualul constituie una din explicatiile situatiei in care ne aflam. Muntele de prejudecati, resentimente, incriminari si recriminari nu da semne de tocire. Mostenirea citorva dictaturi - regala, antonescian-legionara, comunista, national-comunista - se dovedeste foarte durabila. Societatea civila romaneasca isi preia mandatele cu mare dificultate si pentru simplul motiv ca unele din nucleele ei cele mai active au inca suficiente dificultati in a se pozitiona cu acuratete, in a evita vizibile crize de identitate si adecvare. Scriam in urma cu citeva luni ca lipsa unei culturi a rezistentei in Romania determina azi lipsa unei culturi a coabitarii. Si nu doar la nivel politic. Cit priveste acesta, in afara trucurilor usor de invatat sau de reinvatat, el nu imi pare a-si face simtita prezenta. Am mai spus-o, Romania se afla in plin protopolitic. Nici nu putea fi altfel, atita vreme cit, intre decembrie 1989 si decembrie 1996, Romania a fost o democratura si nu o democratie. Rezidualul a sporit. Ar putea esecul coalitiei guvernamentale formate in decembrie 1997 si prelungitul razboi al nervilor dintre asa-zisii parteneri de coalitie sa impinga Romania chiar mai jos - intr-o dictablanda? Greu de prognozat, desi detalii ale unor sondaje sint suficient de nelinistitoare.
Am scris nu o data despre ineptia "Evreii au adus comunismul in Romania, ei sa plateasca", asa cum am scris si despre irationalul refuz al multor evrei de a recunoaste rolul jucat de numerosi coreligionari ai lor in ceea ce a fost numit "bolsevizarea Romaniei". Iritarile nu au fost mici nici de o parte, nici de cealalta. In vremea in care publicam in Agora si Meridian excelentele analize ale lui Vladimir Tismaneanu dedicate esecului comunismului si mostenirii sale, mi s-a reprosat, nu o data, "Pai, tocmai Tismaneanu, care vine din nomenclatura comunista..." Calitatea analizelor nu-i prea interesa pe nemultumiti - romani si evrei deopotriva. Mi s-au reprosat prieteniile si colaborarile cu... antisemitii Ileana Vrancea si Michael Shafir. Stam mult mai bine astazi? Greu de raspuns. Mai sigur este ca unii vor cu totdinadinsul sa complice lucrurile la infinit. Dl. Radu Ioanid tine mortis sa fie un asemenea "catalizator".
Rezervele fata de unele afirmatii din articolul co-semnat de Domnia sa in Le Monde, 28 ianuarie a.c., Nouvel acces revisionniste en Roumanie, semnalarea unor inexactitati continute in textul respectiv sau chiar respingerea totala a validitatii acelui demers publicistic s-a facut intr-o plaja larga de nuante, de la Fascism si Comunism (Gabriela Adamesteanu si Rodica Palade, 22, nr. 7/1998) la Despre "perplexitate" fata de "revizionismul romanesc" (Floricel Marinescu, Romania libera, 7 martie 1998). Devine interesant ca dl. Ioanid se plaseaza la limita dintre inexactitate si campanie. Prea ii scapa afirmatii cel putin controversabile pentru a nu ma intreba daca dl. Ioanid nu-si foloseste inadecvat pozitia de cercetator/istoric la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. In urma cu citiva ani, m-am numarat, alaturi de dl. Radu Ioanid, printre cei care au prezentat date mai vechi sau mai noi despre Republica Moldova, fosta Basarabia. Briefing-ul respectiv era organizat pentru un viitor ambasador american la Chisinau.
Unele din afirmatiile d-lui Ioanid despre atrocitatile comise de administratia Antonescu in Basarabia mi s-au parut insuficient argumentate. Un membru din asistenta chiar l-a intrebat daca exista dovezi suficiente in acest sens. Domnia sa a lasat sa se inteleaga ca stringerea si clasificarea dovezilor era in curs de desfasurare urmind ca rezultatele sa fie date publicitatii dupa o vreme. M-am intrebat, o fac si acum, daca in asemenea cazuri un istoric/cercetator nu trebuie sa aiba mai intii probe irefutabile si apoi sa le comenteze. Daca nu, care este diferenta intre un gazetar in goana dupa senzational si un cercetator? Interesant este si sa-l vedem pe dl. Ioanid considerind azi ca folosirea notiunii de "Holocaust rosu" ar inlesni "echivocuri si ocultari". In felul acesta, Domnia sa se alatura inacceptabilei teorii de tip Mink-Szurek care, practic, ne someaza sa nu mai facem nici un paralelism intre fascism si comunism, cele doua maladii gemene ale acestui secol. Nu ni se explica nici de ce evreii ar avea dreptul, la un lobby international care sa nu ne lase prada amneziei, iar ceilalti, victime "doar" ale gulagului, n-ar fi indrituiti sa puna sub acuzare "Holocaustul rosu". Indiferent ca sint crime de clasa sau crime de rasa, spre a folosi "categoriile" Mink-Szurek, Holocaustul si Gulagul constituie crime impotriva umanitatii. Verdictele pentru comiterea lor trebuie sa fie imprescriptibile. Dar spre a fi imprescriptibile, banalitate eroica!, mai intii asemenea verdicte trebuie date, nu? Bintuita de spectrul vechilor complicitati si simpatii, o anume stinga occidentala nu vrea sa auda nici azi de condamnarea comunismului. Democratura ce s-a instalat in Romania dupa decembrie 1989 a facut tot ce i-a stat in putinta pentru ca decomunizarea, procesul comunismului sa nu aiba loc. Lovitura de palat ce a oprit revolta strazii sa se transforme in revolutie a anihilat sansele condamnarii comunismului. La opt ani dupa tiranicidul de la Tirgoviste, romanilor nu li s-a legiferat inca dreptul de a avea acces la dosarele intocmite lor de Securitate. In vremea aceasta, diversi comisari europeni sint terorizati de gindul unor posibile lustratii in tarile victimizate de comisarii politici ai Moscovei. Nici sofismele, nici globalizarile nu ne ajuta sa iesim din impas. Demonizarea Romaniei anului 1998 nu poate sterge adevarurile dintre august 1944 si noiembrie 1996. Ar fi oare acceptabil, de pilda, ca in numele vinovatiei colective, sa-i facem raspunzatori pe toti evreii traitori atunci in Romania de aiuritoarea declaratie facuta presei israeliene de Sef-rabinul Moses Rosen la 22 decembrie 1989: "Daca, fereasca Dumnezeu, regimul Presedintelui Ceausescu va cadea, evreii vor fi primii care vor patimi cu miile. Sa nadajduim si sa ne rugam ca asa ceva sa nu se intimple. Regimul democratic nu e intotdeauna bun pentru evrei." ? (Vezi Ion Salacolu, Dialog, martie-iulie 1996, pg. 52). Poate ca, in schimb, romanii considera ca regimul democratic le-ar prii; macar din cind in cind. Macar de acum inainte. Pe cine si de ce deranjeaza asta? De ce atita ingrijorare doar in fata pericolelor unor dictaturi de dreapta si nici o crispare in fata revizuitelor dictaturi de stinga, a democraturii "tiranilor luminati"? Emanati la putere dupa 1989 sau demonizind Romania din afara, unii nepoti ai gornistilor din fosta fanfara Agitprop sint iritati incontinuu. Oare de ce? Ce-i framinta? Care-i buba?
România literara, nr. 13/8.4.1998
Nepotii gornistilor (II)
Dorin Tudoran
(Fragmente)
Nici un om de buna credinta nu poate nega puseurile nationalist antiliberale din Romania de astazi. Problema ramine acuratetea identificarii lor si explicarea fenomenului respectiv. Iata ce afirmau, in urma cu sapte ani, doi ginditori de orientari sensibil diferite. Referindu-se la cele doua ideologii ce au produs Holocaustul si Gulagul, Daniel Chirot scrie: "Nationalismul antiliberal extremist nu e cu nimic mai bun daca e de dreapta sau de stinga. Fascismul, si comunismul au fost posibile pentru ca multi oameni de buna credinta, atit de dreapta cit si de stinga, au fost inselati de ideea ca se poate colabora cu extremistii in numele fie al 'natiunii', fie al 'dreptatii sociale'". La rindul sau, remarcind pericolele impolicate de lipsa denazificarii si decomunizarii, Jean- Francois Revel spunea: "Si atunci, de ce sa ne miram atit de mult ca pe teritoriul Germaniei de Est neonazismul a reinceput sa se manifeste cu atita violenta? Am discutat recent cu cancelarul Helmut Kohl, pentru aproximativ doua ore. Opinia sa este ca, din punct de vedere politic si cultural, Germania Rasariteana este o tara aproape complet atrofiata. Sa nu uitam ca oamenii acolo nu au votat de prin 1933. Este un loc in care s-a trait, daca putem spune astfel, intr-o stare de nazism continuu, din care s-a trecut direct in...stalinism. Si- atunci, de ce-ar fi de mirare ca asemenea mentalitati... 'arhaice' se manifesta din nou? In Germania Occidentala, denazificarea a avut loc. Apoi, sa nu uitam ca nazismul n-a durat decit 12 ani si in primii 2 din acesti 12, nazistii nu au detinut intreaga putere. Cum infringerea lui Hitler a devenit cu timpul extrem de evidenta, putem spune ca okamenii ce au trait, timp de zece ani sub Deutsche Diktatur nu au devenit cu totul niste alienati. Dupa sfirsitul razboiului, oamenii aflati in Germania Occidentala si-au reluat contactele normale cu lumea... normala - cu americanii, cu francezii, cu englezii, cu atitia altii."
Cine si cum a impiedicat decomunizarea in Romania postdecembrista? Dl Silviu Brucan ne-a spus doua lucruri importante. Primul, ca sintem "stupid people". Al doilea, ca decembrie 1989 a avut un caracter antiCeausescu, nu unul anticomunist. Sigur, la nivelul loviturii de palat, asa a fost. Dar la nivelul revoltei strazii? Eeh, "stupid people"!... Daca romanilor li s-a inoculat, din timp, mesajul ca nimeni altcineva decit dl Ion Iliescu nu poate sa conduca tara dupa disparitia cuplului Ceausescu, in schimb cetatenilor României nu li s-a explicat nici pina azi cum si de ce a devenit dl Petre Roman cel dintii prim-ministru postdecembrist. Singurul, lucru cunoscut in legatura cu dl Roman era doar ca este fiul celebrului tovaras Valter Roman...Si atunci, vorba lui J.-F.Revel, de ce sa ne mai miram atit de mult ca peste o vreme aparuse vorba "Copiii stapinilor nostri sint stapinii copiilor nostri"? Dl Radu Ioanid s-a aratat, nu o data, ingrijorat de puseurile nationaliste din Romania. Ce mi se pare ca nu face Domnia sa este efortul de a-si reaminti unele lucruri ce au facut posibile asemenea abcese. Sa-l ajutam. Nu era dl Petre Roman prim-ministru atunci cind s-a dat drept la existenta Romaniei Mari? Nu stia dl Roman cu ce se ocupasera d-nii Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor in paginile Saptaminii pe timpul dictaturii comuniste? Si daca, prim minune, n-ar fi stiut nici atit, deci ar fi fost pur si simplu un anafabet politic, cum s-ar explica pozitia de prim-ministru ce i-a fost daruita? Nu era dl Roman prim- ministru, cind un membru al cabinetului, ministrul de Interne (!?!), dl Doru Viorel Ursu, inmina nu mai stim ce diploma Romaniei Mari pentru nu mai stim ce merite profesionale? (...) Cine era prim-ministru cind minerii lui Miron Cozma fredonau tandru in inima Bucurestiului "Moarte intelectualilor!", "Noi muncim, nu gindim!" O anume stinga occidentala nu accepta nici azi ca, asa cum a fost necesara denazificarea, vitala ramine si decomunizarea. (...). Sa ne gindim doar ca dl Petre Roman, care a stimulat atitea simpatii in Franta, n-a fost si nu este decit un comunist. Occidentul se face ca nu vede o realitate ce sare in ochi: Romania nici macar nu a inceput sa se schimbe." ?
Inaintea alegerilor generale si prezidentiale din 1996, parintele spiritual al d-lui Radu Ioanid, tovarasu Radu Florian, era invitatul televiziunii nationale. Intrebat ce crede despre pericolul extremismul,ui in Romania, marxistul de serviciu al tuturor anotimpurilor dictaturii comuniste numea doar pericolele extremismului de dreapta. Dinspre stinga, fireste, nu ne ameninta nimic. Nici n-avea cum, atita vreme cit se traia in plina democratura. Folosind aceleasi unitati "stiintifice" de masura, alte voci ne atrag atentia pericolului reprezentat de Humanitas, care ar publica numai autori de dreapta. Despre cooperativele de productie specializate in editarea stingii si analizarea riguroasa doar a erorilor dreptei nu s-ar face sa pomenim. De ce?
Asa cum mentionam si in alt text, nu incape nici o indoiala ca orice realpolitiker ne poate explica de ce recursul in anulare declarat la 22 octombrie 1997 de dl Sorin Moisescu nu cade la momentul potrivit. Asta si din simplul motiv ca realpolitikul (realismul politic) este definit ca o politica "bazata mai degraba pe putere decit pe idealuri." Chestiunea ramine cind si daca tarile transformate in gulaguri de dictatura comunista isi vor cistiga dreptul, sa-si bazeze daca nu intreaga politica, macar anumite demersuri, si pe idealuri. Pentru o tara ca Romania unul din aceste idealuri, de care a fost indepartata de dictatura comunista si democratura postdecembrista, este si acela de a face recurs impotriva oricarei interdictii de a pune in dezbatere lucruri fundamentale din istoria ei. Monopolul asupra idealurilor este la fel de intolerabil ca atitea alte monopoluri, cum ar fi, de pilda, cel asupra tragediilor, suferintei.
Unde conduc asemenea monopoluri? Sa ne reamintim doar de acuza
de antisemitism adusa lui Andrej Vajda pentru finalul unui film
in care victime ale Holocaustului, aflate in niste vagoane de
tren, se topeau intr-o imagine, devenind ingeri. Pentru a pune
capat dezbaterilor, un important lider al lobby-ului evreiesc
international declara ca Holocaustul este o chestiune pur evreiasca,
pe care ceilalti nu au cum o intelege, asa ca ar face mai bine
ca in viitor sa nu mai atinga un asemenea subiect. Tabuizare,
adica. Cum poti fi parte a unei dezbateri, in care eventual chiar
sa-ti asumi vinovatii, daca ti se interzice dreptul de a participa
la discutie? De ce ar trebui purtate asemenea dezbateri, indiferent
daca vehicolul lor este unul pur stiintific ori unul artistic,
doar intr-o maniera prestabilita si impusa de unii? Probabil ca
Romania postdecembrista nu si-a asumat toate responsabilitatile
pentru anumite vinovatii. Democratura de pina in decembrie 1996
nu avea motive sa faca asemenea pasi. Totusi, trezeste mai mult
decit mirare obstinatia cu care i se trimit note de plata doar
presedintelui Emil Constantinescu, cel care a prezentat scuze
in numele Romaniei, iar oameni ca dl Petre Roman sint ocoliti
de asemenea somatii. Poate ca exista un anume exces in tonul afirmatiei
d-lui Floricel Marinescu: "Daca romanii si-au cerut scuze
evreilor nici un membru marcant al evreilor nu si-a cerut scuze
romanilor pentru rolul pe care o parte din etnicii evrei l-au
avut in subminarea statului roman, in bolsevizarea tarii, in crimele
si atrocitatile comise." Dar citi din membrii marcanti ai
intelighentiei evreiesti din Romania au schitat macar gestul de
a se desolidariza de stupefianta declaratie facuta presei israeliene
de Sef-rabinului Moses Rosen din 22 decembrie? Ce uita anumiti
nepoti ai vechilor gornisti este tocmai dreapta masura, fara de
care nici un demers spre asumarea de vinovatii reale si adevarata
reconciliere nu pot apare. Acuzatiile de dragul acuzatiilor nu
constituie parte a rezolvarii problemei, ci parte a problemei.
Revizionismul nu este de un singur fel si nu adie dintr-o singura
directie.
România literara, nr. 15/22.4.98
Cartea neagra a comunismului:
Care-i buba?
Ioan Buduca
Pentru prima oara in limba romana cineva formuleaza extrem de clar una din marile intrebari ce stau in nuce la originea confuziei morale si intelectuale in care ne aflam de la caderea comunismului. A fost norocul revistei Romania literara sa gazduiasca aceasta formulare si este meritul scriitorului Dorin Tudoran de a o fi gasit. Care este cea mai grava crima impotriva umanitatii in acest secol? Reformulata astfel intrebarea pe care o pune Dorin Tudoran in episodul intii al serialului sau Nepotii gornistilor (nr. 12, 1-7 aprilie 1998, al Romaniei literare) risca sa para scandaloasa, caci nu e mai grava o crima decit alta. In formularea lui Dorin Tudoran, problema e pusa intr-un limbaj mai civilizat: de ce are mai mult ecou lobby-ul care sustine ca victimele hitlerismului, evreii in primul rind, n-au voie sa uite si sa ierte, in timp ce acelasi lobby propune urmasilor celor care au fost victime ale comunismului sa uite si sa ierte?
Care-i buba? - se intreaba Dorin Tudoran. De ce aceasta asimetrie? De ce se da mai multa apa la moara temerilor ca dictaturile de extrema dreapta ar putea reintra pe scena istoriei, in vreme ce despre eventuala reinviere a dictaturilor de extrema stinga nu se vorbeste cu acelasi ton alarmat? Se da. Se vorbeste. Avem datoria sa fim la fel de limpezi in formularile noastre pe cit de clar a fost Dorin Tudoran in punerea intrebarilor. Cine se ascunde in spatele acestor verbe impersonale? Este intelighentia occidentala cu optiuni politice de stinga. Acea intelighentie care este culpabila pentru prea marea intirziere cu care a acceptat sa faca publice crimele comunismului stalinist. Aceeasi intelighentie care, azi, continua sa sustina ca impotriva evreilor au fost comise crime mai impardonabile decit impotriva neevreilor. Si aceeasi intelighentie care a fost de acord ca opiniile lui Roger Garaudy sa fie sanctionate penal pentru ca au argumentat in favoarea principiului moral potrivit caruia si crimele impotriva neevreilor sint la fel de impardonabile.
Care e buba, asadar?
Dupa aparitia Cartii negre a comunismului si dupa condamnarea penala a cartii lui Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, buba a fost sparta. Stim, acum, compozitia puroiului ce statea inchis in buba si putem formula diagnosticul bolii care a erupt in acest puroi. Avem de-a face (am avut de a face) cu o falsificare enorma a istoriei acestui secol, cu o ideologizare perversa a mentalului colectiv, una potrivit careia cea mai grava crima impotriva umanitatii in acest secol i-a avut victime pe evrei, in vreme ce victimele comunismului n-ar avea dreptul sa pretinda ca au fost trecute printr-un holocaust.
Adevarul adevarat este ca victimele comunismului n-au acest drept, dar nici evreii sacrificati de hitlerism nu il au. Holocaust inseamna arderea de tot a victimei jertfite ritual de evreii insisi in cadrul ceremoniilor religioase iudaice pentru imbunarea Dumnezeului lor. Asta inseamna holocaust si nimic altceva. Nu este o metafora.
Or, Hitler n-a fost evreu si nici practicant ale ceremoniilor religioase iduaice n-a fost. Crimele carora le-au cazut victime evreii sub hitlerism sint crime impotriva umanitatii, la fel cum si crimele carora le-au cazut victime ne-evreii sub comunism tot crime impotriva umanitatii sint. Nu sint, unele, de rangul intii, iar altele, de rang secund. Decalogul nu ne invata ca exista crima mai grava si crima mai putin grava.
De ce, totusi, lobby-ul intelighentiei occidentale de stinga inca mai face eforturi sa mentina asimetria dintre un morman de victime si celalalt morman?
Nu e vorba de numar, cu toate ca mormanul victimelor comunismului ar fi mult mai impresionant numeric. E vorba de principiul potrivit caruia crimele impotriva umanitatii ar fi de doua feluri: unele care nu trebuie nici uitate, nici iertate, altele care ar trebui si uitate si iertate. De unde asimetria dintre acest nici, nici opus acestui si, si?
Un prim raspuns ar fi ca lobby-ul intelighentiei occidentale de stinga se apara de propria sa eventuala culpabilizare pentru prea indelungata trecere sub tacere a Gulagului.
Un alt raspuns, care deriva din primul, ar fi ca procesul comunismului ar acuza complicitatea intelectuala si morala a acestei intelighentii la perpetuarea Gulagului pina in zilele caderii imperiului comunist.
Exista, insa, si un raspuns mult mai... periculos. Unul dintre acelea care iti pot retrezi instinctul de frica daca ti-ai propune sa-l argumentezi. acest raspuns infricosator a fost, insa, formulat si argumentat. Din pricina ca instinctul de conservare, prin frica, domina inca, fie si numai memoria noastra istorica, am sa-l sugerez la modul esopic, desi el este formulat in clar acolo unde este si argumentat.
Theodor Hertzl, parintele sionismului politic, l-a formulat el insusi prin urmatorul rationament: "Antisemitismul va fi principalul nostru aliat". Era vorba de a defini modalitatile prin care viitorul stat Israel se va popula cu evrei de cea mai buna calitate intelectuala si morala, nu cu pleava si lumpen-intelighentie.
Stim prea bine ca pina la caderea comunismului, ONU definea sionismul ca forma de rasism, dat fiindca lobby-ul sovietic avea nevoie de acest argument pentru a stopa dorinta emigrationista a evreilor din URSS care ar fi intentionat sa plece in Israel. Dintr-un punct de vedere, URSS-ul practica antisemitismul, sub acoperire ONU, ca antisionism. Din alt punct de vedere URSS-ul practica protectia propriilor sale interese cita vreme elita sovietica in stiintele de virf si in tehno-stiintele inarmarii era preponderent evreiasca. Cine indraznea sa acuze URSS-ul de practici nedemocratice, cind intelighentia occidentala nu inceta sa prezinte ideologia comunista ca viitor luminos al omenirii si interesele URSS ca parte a echilibrului terorii atomice care tinea lumea occidentala in cea mai lunga si benefica perioada de pace de la Revolutia Franceza incoace?
Nu stiu daca am fost prea esopic ori prea putin esopic, dar nutresc convingerea ca, in serialul sau din Romania literara, Dorin Tudoran se afla in cea mai buna pozitie morala pentru a clarifica si mai mult acest raspuns, astfel incit niciodata sa nu mai fie infricosatoare formularea lui publica.
Sper ca Dorin Tudoran nu va evita acest virf al aisbergului, mai
ales ca, iata, istoria Titanicului nu mai da decit fiorii succesului.
România literara, nr. 14/15.4.1998
Primatul adevarului (I)
Dorin Tudoran
Unul dintre examenele cheie la care a fost supusa recent societatea romaneasca l-a constituit recursul in anulare a sentintelor date, in 1949, impotriva a opt membri ai guvernului Antonescu, recurs declarat de Procurorul General la 22 octombrie 1997. Unele reactii au dovedit cit de originala ramine inca democratia romaneasca. In nr. 9/1998, al revistei "22", Ileana Vrancea publica un text important dedicat acestei chestiuni, perpetuarii unui anume tip de orbecaiala si traditiei falsului "stiintific".
Textul Ilenei Vrancea este el insusi un recurs. Unul incercat impotriva inacceptabilei idei de vinovatie colectiva. Caci, in timp ce, teoretic, multi democrati romani resping azi, pe buna dreptate, ideea vinovatiei colective, practic, ei cer impunerea acesteia cind li se pare convenabil. Se incurca moralul cu juridicul. Daca in plan moral nu este rau sa avem taria de a recunoaste ca sintem cu totii vinovati de ce s-a intimplat, de pilda, sub dictatura lui Nicolae Ceausescu, in plan juridic lucrurile nu pot avea aceeasi acoperire. Unde sint impuse vinovatii colective, nu mai exista vinovatii individuale. Nimeni nu mai este vinovat de nimic si toti sintem vinovati de orice. Democratia este inlocuita, in cel mai bun caz, cu democratura.
In afara labilitatii discursurilor democratice interne, au existat si semnificative reactii externe ce au contribuit, se spune, la retragerea recursului declarat de dl Moisescu, cu exceptia cazului Toma Petre Ghitulescu. Este vorba si de o scrisoare foarte ferma adresata presedintelui Emil Constantinescu de doi importanti membri ai Congresului Statelor Unite. Initial, presedintele roman era citat (Berlin, 7 noiembrie 1997) ca intelege "implicatiile internationale delicate" ale recursului respectiv, dl Constantinescu adaugind insa ca unii dintre acesti demnitari au fost "figuri culturale eminente", si nu au fost asociati cu "aspectele negative" ale guvernarii Antonescu. Detalii vehiculate mai mult de zvonuri decit de informatii au creat impresia ca, pina la urma, presedintele Romaniei a fost fortat sa joace uen rol determinant in retragerea recursului declarat de catre dl Sorin Moisescu.
Ileana Vrancea ridica, de la bun inceput, doua intrebari esentiale. Prima - cum au ajuns in posesia congresmenilor americani date considerate de revista "22" drept informatii eronate? A doua - prin ce date, demne de incredere, au contracarat specialistii romani, solicitati de "22", erorile depistate in scrisoarea congresmenilor americani considerata a dovedi "o viziune limitativa si foarte sumara"? Saptamina viitoare vom vedea de ce intrebarile ridicate de Ileana Vrancea sint mai importante decit ar putea crede cei ce nu cunosc suficient de bine activitatea acestei cercetatoare obsedata de repunerea multor adevaruri in drepturile ce le-au fost uzurpate.
Ileana Vrancea reaminteste un lucru simplu - de informatiile eronate, cu si fara ghilimele, pe baza carora se inregistreaza reactiile unor factori externi nu sint vinovate numai (si nici in primul rind) asemenea medii politice, mijloace de informare in masa straine. Distorsionarea faptelor istorice a fost si uneori continua sa fie girata din interiorul tarii. Reprosurile intirzie sa-i ocoleasca discret pe cei care au omologat sau pe cei care continua sa omologheze asemenea informatii mutilate. Se stie, de pilda, ca nu este de bon ton sa amintesti kilogramele de ceausecizare glorioasa a istoriei Romaniei, "opere" dedicate indeosebi exportului, semnate de dl Dinu C. Giurescu, uns repejor, dupa 1989, membru al Academiei Romane.
Cum au raspuns inexactitatilor din scrisoarea celor doi congresmeni americani specialisti solicitati de "22"? Dupa Ileana Vrancea, cele cinci pagini consacrate de revista acestui demers nu cuprind, cum ar fi fost necesar, "informatiile istoricilor"; in schimb, abunda "opiniile". In lipsa "datelor faptice", simpla "invocare a adevarului istoric falsificat" nu rezolva nimic. Fara "punerea in discutie a faptelor inlocuite prin falsuri" nu ne apropiem de adevar, considera, pe buna dreptate, Ileana Vrancea. Dar ce ne-am fi putut astepta intr-un asemenea caz macar de la unii istorici, care n-au fost in timpul dictaturii comuniste decit simpli mitografi? Nu este pentru prima oara cind Ileana Vrancea mentioneaza trista traditie a istoriografiei romanesti de a perpetua neadevaruri, chiar si atunci cind regimurile politice se schimba. Inrudirea dintre fascism si comunism a facut ca multe adevaruri sa fie napastuite de ambele dictaturi. Ceea ce este numit de autoare "tacerea comisiva" constituie una din tintele preferate ale Ilenei Vrancea; si nu de ieri, de azi, ci de citeva decenii.
Prezentind fapte si citind extensiv, Ileana Vrancea demonteaza mitologii create in jurul personalitatii lui Antonescu, contrazice ideea dupa care activitatea demnitarilor epocii s-ar fi desfasurat "intr-un vacuum al reactiilor critice" precizind ca, dimpotriva, asemenea personalitati au actionat, au "gindit altfel", "intr-un spatiu al confruntarilor intre politica si ideologia de stat a dictaturii militare rasiste si manifestarile contracarante ale unor factori lipsiti de orice putere de decizie". Ileana Vrancea isi ilustreaza judecatile prin apelul facut la cazul filozofului Ion Petrovici, ministrul Educatiei Nationale in guvernul Antonescu intre decembrie 1941 si august 1944. Sint chemate pe scena fapte, se citeaza copios din cel care a refuzat inlocuirea Istoriei Universale cu Istoria Germaniei in scolile romanesti si a pus la dispozitia intelectualilor nedreptatiti contractele "Casei Scoalelor". Sint recuperate "fapte abandonate de istorici" de prea multa vreme si este reamintit efectul bumerang al falsificarii istoriei.
(...).
România literara, nr. 15/ 22.4.1998
Primatul adevarului (II)
Dorin Tudoran
In nr. 18/1995, al Romaniei literare, Virgil Nemoianu reaminteste citeva lucruri fundamentale in legatura cu activitatea Ilenei Vrancea. In anii '60 Ileana Vrancea, desi "redactor la o revista ideologica comunista", "s-a distantat tot mai clar de pozitiile respective". Atitudinile ei "au culminat cu doua carti grupate in jurul figurilor lui E. Lovinescu si G. Calinescu (...)". Efectele acestei disidente nu se lasa mult asteptate. Semnalind similitudinea metodelor comune fascismului si comunismului, la 5 ianuarie 1979, intr-o emisiune a Europei libere Monica Lovinescu afirma: "Campania impotriva Ilenei Vrancea (...), un fel de hibrid intre Scinteia si Porunca Vremii, apartine nu literaturii, ci unei zone unde hotarele dintre comunism si fascism s-au estompat." Cum sa nu fi asistat la o asemenea campanie, cind, asa cum scrie Virgil Nemoianu in articolul deja citat: "Vrancea ramine inegalata pina in prezent prin modul minutios, convingator, calm in care prezinta etapele jonctiunii intre legionarism si comunismul national, nu numai la nivelul continuturilor ideologice, ci chiar practic, politic (...)".
In articolul din "22", in care Ileana Vrancea respinge practicarea vinovatiei colective, ilustrindu-si una din ideile centrale ale demerrsului sau prin cazul filozofului Ion Petrovici, fost ministru al Culturii Nationale sub Antonescu, autoarea confirma, daca mai era nevoie, observatiile Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Nemoianu. Reamintind volumul "Confruntari in critica deceniilor IV-VII (E. Lovinescu si posteritatea lui critica)" autoarea scrie: "din cele o suta de pagini cite au mai ramas la tiparire in 1975 din capitolele masive consacrate 'sensului politic' al rationalismului anilor '40, printre fragmentele interzise de cenzura au fost si citatele din textele publicate de Ion Petrovici impotriva tezelor rasiste si a traditiilor retrograde.(...) Bibliografia oficiala a impus insa asupra lui Ion Petrovici o imagine total epurata de critica ideologiei legionaroide.(...) Directia antirasista si antilegionara mentinuta de Ion Petrovici alaturi de alti carturari in tipariturile anilor '40 a ramas pina astazi ascunsa cititorilor ca 'o mostenire cu bucluc', ca o boala rusinoasa ai carui purtatori de microb sint 'dati disparuti' dupa 1937. (...)"
Asa stind lucrurile, de ce ne-ar mira labilitatile democratice fata de recursul in anulare a sentintelor date, in 1949, impotriva a opt membri ai guvernului Antonescu initiat de dl Sorin Moisescu? De ce ne-am arata mirati de datele eronate - din nou, cu sau fara ghilimele - pe baza carora reactioneaza un centru politic ori mediatic strain? Sau cum scrie Ileana Vrancea: "intelectualul roman de azi nu are nici un motiv sa se mire, si cu atit mai putin sa se supere, atunci cind efectul de bumerang al falsurilor acceptate de el drept axiome se revarsa asupra tarii intr-un spectacol public aflat sub reflector pe scena lumii." Vom decupa saptamina viitoare citeva episoade din vinjoasa traditie a mitografiei romanesti intr-ale distorsiunii ca bumerang. Caci intrebarea nu este doar daca dl Moisescu a facut un pas neinspirat declarind acel recurs... Numarul pe iulie 1995 - februarie 1996, al revistei Dialog, editata de Ion Solacolu la Dietzenbach, in Germania, este dedicat integral unei antologii din textele Ilenei Vrancea publicate in Agora, Dialog si The Jerusalem Post. Adunate sub titlul "Un minimum obligatoriu", textele se ocupa, asa cum indica autoarea lor, de raportul "dintre intelectualitate si fortele totalitare din Romania. La cel putin doua din aceste texte Ileana Vrancea face citeva trimiteri si in textul semnat in "22". Unul se intituleaza "Sensul unic al amneziei selective. Secvente israeliene", aparut initial in Agora, vol. VI, nr. 2, iulie-decembrie 1993. In el, Ileana Vrancea dovedeste cum o anumita imagine cosmetizata despre dictatura lui Antonescu a fost fabricata si popularizata cu sprijinul unor membrii ai intelighentiei israeliene. Autoarea trece in revista detalii ale acestei cooperari nefaste din care nu lipsesc omisiunile intentionate, falsificarea de texte sau "ingroparea" unor documente.
Un alt text propriu la care trimite Ileana Vrancea in demersul sau din "22" este cel intitulat "Falsificarea istoriei ca bumerang", scris in martie 1996. El nu se ocupa doar de "clasici" ai distorsionarilor, ci include si o critica severa a volumului Romanii dupa '89 - Istoria unei neintelegeri, semnat in 1995 de Alina Mungiu, volum despre care Ileana Vrancea scrie ca "poate fi luat drept 'pars pro tot' pentru tipul de discurs la care ma refer: axat pe argumentari divergente fata de discursul propagandistic al Puterii, dar in perfecta convergenta cu premisa si concluzia lui - in Romania n-ar fi existat niciodata democratia, incompatibilitatea dintre romani si democratie." Ileana Vrancea demonteaza meticulos modul "interdisciplinar de pervertire a datelor oferite cititorului drept informatie pura, mod care implica raspunderea publica fata de un proces de stergere si de rescriere a istoriei aflat azi in plina expansiune." Ion Solacolu, intr-o ampla analiza a eforturilor Ilenei Vrancea de a repune anumite adevaruri in drepturile lor fundamentale, (Inconfortul luciditatii, "Dialog", martie-iulie 1996), citeaza declaratia "istorica" facuta de Sef-rabinul Moses Rosen presei israeliene la 22 decembrie 1989: "Daca, fereasca Dumnezeu, regimul Presedintelui Ceausescu va cadea, evreii vor fi primii care vor patimi cu miile. Sa nadajduim si sa ne rugam ca asa ceva sa nu se intimple. Regimul democratic nu e intotdeauna bun pentru evrei." In Romania sau in Israel, Ileana Vrancea a ramas o luciditate iritanta atit pentru falsificatorii de istorie din tara, cit si pentru colaboratorii lor de aiurea. Datele eronate despre realitatile romanesti nu au de ce sa mire. Traditia continua, complicitatile se diversifica. Orice realpolitiker poate indica riscurile recursului incercat de Procurorul General al Romaniei. Putine sint insa constiintele ce numesc radacinile profunde ce au condus la asemenea impasuri. Ileana Vrancea este una dintre ele. Ea continua sa denunte farsa vinovatiei generale si sa probeze numeroase vinovatii personale.
Intr-un interviu ("Polemici si revizuiri") acordat revistei "22", Nr. 17 (427), 28.4.-4.5.1998 Z. Ornea, directorul editurii Minerva, critic si istoric literar, cere " o lege care sa condamne penal deopotriva negarea existentei Holocaustului si a Gulagului". Vis-a-vis de editorialul lui Nicolae Manolescu ("Holocaustul si Gulagul" din România literara nr. 9 din 11 martie 1998) Ornea nu-si ascunde surpinderea, deoarece lui Garaudy i se ia apararea. "Dar mai ales m-au surprins neplacut doua articole ale colegului nostru Dorin Tudoran", continua Z. Ornea, "care veneau cam din acelasi punct de vedere. Aici, ca si în problema colaborationismului unor personalitati din cultura româneasca, fie cu extrema dreapta, fie cu comunismul, trebuie sa avem o dreapta masura."
România literara, nr. 16/29.4.1998
Mitologii recurente
Dorin Tudoran
Imi scrie W. referitor la reactii de tip Mink-Szurek fata de Cartea neagra a comunismului. O face in stilul sau echilibrat, de excelent cunoscator al doctrinelor politice - "Franta, pururi schimbatoare, dupa o scurta perioada anticomunista incepe sa se intoarca, evident, in directia cealalta. Dar nu va dura nici asta. s...t De fapt, daca ne gindim bine, postcomunistii incearca sa se razbune intr-un mod (pina la urma) ineficace pe infringerea categorica si definitiva pe care au suferit-o. Cine indraznea (chiar si printre adversarii sai) sa-i numeasca pe Marx in Vest altfel decit un geniu? Azi e tot mai evident, chiar pentru partizanii lui, ca e un Tafandache. s...t Fapt istoric este ca, pe masura ce ne departam de un eveniment monstruos acesta dobindeste proportiile sale reale. In 1955, nazismul nu parea nici pe departe asa de fioros ca in 1995. In 1975, comunismul nu putea fi atins nici cu o floare. Acum este atacat (mai) puternic, iar peste zece ani va fi atacat si mai clar. Atunci articole precum cel pomenit de tine nu vor mai fi posibile. As fi surprins sa fie altfel. s...t Definirea genocidului de catre ONU, in fond singura definitie valabila, nu se limiteaza numai la etnicitate sau rasa, ci si (explicit) la clasa etc., la orice tine de lichidarea unui grup, a unei categorii. Daca vrei, ma pot uita inca o data si-ti pot da pagina si referinta.".
Poate chiar asa stau lucrurile. Pe de o parte, sintem prea aproape de fenomenul cu pricina. Pe de alta parte, obrazurile groase profita, devenind, inca o data, nimic mai mult decit toval internationalist. Vom vedea, fie si numai pentru o vreme, o Franta reamintindu-ne de cea in care Sartre ii vina pe Raymond Aron doar pentru ca acesta din urma, alaturi de Hannah Arendt, stabilise similitudinile intre nazism si comunism? Greu de banuit. Mai putin imprevizibil ar putea fi felul in care ar reactiona Parisul socialistilor d-lui Jospin in fata ideii ca in inima orasului sa se ridice un Muzeu Memorial al Gulagului. Nu-i deloc asa dificil sa ne imaginam cum ar suna alamurile de tip Mink-Szurek, mai ales daca s-ar sugera ca directorul unei astfel de institutii sa fie, de exemplu, Vladimir Bukovski, si nu, tot exemplu, Gheorghii Arbatov.
Nu putini au fost americanii ce si-au exprimat nedumerirea in legatura cu edificarea unui Muzeu Memorial al Holocaustului in Washington. Pentru astfel de oameni intrebarea cea mai frecventa era "De ce tocmai la Washington, cind America nu are nimic de-a face cu atrocitatile comise de dictaturile fasciste de aiurea?" Dupa deschiderea muzeului, americanii care i-au trecut pragul au inteles futilitatea intrebarii. Experienta unei vizite in acest muzeu este, in buna masura, indescriptibila. Daca nici ea nu te ajuta sa intelegi cit de neom poate deveni omul, putine alte lucruri ar mai putea-o face. Un Muzeu Memorial al Gulagului este o urgenta de prim ordin. Evident, insa, W. are dreptate si va mai trebui sa curga ceva apa pe Sena pina cind la Paris sa fie acceptata urgenta unui asemenea muzeu. Ar avea mai multe sanse un asemenea proiect la Washington? Evident, nu. chiar daca unele din motive difera, proximitatea de care vorbeste W. ramine un factor important. Nu exista, n-a avut timp sa apara, inca un lobby international al celor ce isi propun sa nu lase prada uitarii atrocitatile Gulagului. Asa cum s-a vazut, oricit de firave, asemenea demersuri sint reprimate imediat. "Democrati" de toate culorile reactioneaza prompt. Un astfel de lobby de-abia urmeaza a fi creat iar posibila lui putere este greu de anticipat. Victimele Gulagului (ori doar urmasii acestora) desi atit de multe nu conteaza inca pe harta financiara a lumii. Nu strica sa intelegem ca unde vinovatia de rasa a fost extinsa la vinovatia de clasa lucrurile au si acest efect, doar in aparenta paradoxal al laxitatii. Mai pe sleau spus - al teribilului "lasa-ma sa te las". Tragediile nu se pot exclude unele pe altele, durerile nu trebuie aruncate in competitii. Lupta pentru monopol in asemenea situatii nu este doar absurda, ci dezonoranta. Si incaputa pe miinile cinicilor, o tragedie dezonorata poate deveni o tragedie care nu a avut loc. Este exact ce practica - unii fata de Holocaust, altii fata de Gulag - "negationisti" de toate culorile si toate tupeurile.
Sa ne oprim o clipa si la mitologii locale. Recurenta lor aminteste de anumite boli infectioase. Daca nu ni s-a explicat din ce ratiuni ne-am procopsit cu dl. Petre Roman prim ministru, ni s-a explicat, in schimb si pina la satietate, ca guvernul condus de Domnia sa era unul de "tehnocrati". Am scris chiar la inceputul lui 1990 ca tehnocrati erau nu doar d-nii Petre Roman si Adrian Severin, dar si d-nii Gabriel Andreescu si Radu Filipescu. Ce-i deosebea, evident, pe primii doi de ultimii doi era faptul ca, in timpl ce d-nii Andreescu si Filipescu ajunsesera in inchisoare pentru a se fi opus dictaturii Ceausescu, dl Petre Roman nu o dusese tocmai rau sub dictatura comunista. Dimpotriva, o dusese excelent. Adaugam ca a te fi opus dictaturii nu recomanda pe nimeni, in mod automat, pentru vreo functie de conducere. Dar ma indoiam ca a fi un produs de lux al nomenclaturii comuniste era o garantie mai sigura pentru compatibilitatea cu asemenea functii. Ca dl Roman isi facuse cabinetul prin simpla consultare a propriei agende de telefon era evident. Cu toate acestea, gluma cu tehnocratii a continuat, a fost preluata si de cabinetele Stolojan, Vacaroiu si Ciorbea. Azi este destul de limpede cam unde au condus Romania "tehnocratii" cu pricina. S-a tras o granita rizibila intre tehnocrati si intelectuali, ca si cum tehnocratii respectivi tineau sa ne asigure ca nu sint intelectuali. Unii chiar au reusit sa ne convinga. Ciudat a fost, asa cum am scris si la timpul respectiv, ca ortacii spontanului patriot Miron Cozma urlau doar "Moarte intelectualilor!" Nimeni nu i-a auzit vreodata urlind "Moarte tehnocratilor!" De ce? Vroiau capul lui Liiceanu; nu- i deranja fruntile d-lor Roman si Severin. De ce?
Oameni politici care, din motive de dictatura comunista, practicasera politica doar in somn, in ultimele aproape cinci decenii, s-au trezit si ei atragindu-le atentia intelectualilor ca nu au ce cauta in politica. De politica urmau sa aiba grija Domniile lor. Cu ce ne- am ales de pe urma unor asemenea discursuri apartinind d-lor Radu Campeanu si Ion Ratiu? Cu dezagregarea PNL-ului si cu un PNTCD care, ajuns la guvernare, nu ne-a putut oferi mai mult decit eroarea onesta Victor Ciorbea si tupeul voios Radu Vasile.
In plina criza a vechiului cabinet, a fost lansata inca o gaselnita - independentii. Ei urmau sa salveze tara. Nu ni s-a explicat insa cum este posibil ca formatiunile politice ajunse la guvernare sa fie incapabile de a oferi nu astronomicul numar de specialisti promis electoratului, 15.000, ci macar 30 de ministri? Cit priveste independenta independentilor lucrurile devin oarecum jenante. Dl Andrei Plesu - intelectual stralucit, om ce a lasat in spatele sau un Minister al Culturii unde lucrurile temeinice facute de Domnia sa nu au putut fi distruse in totalitate nici macar de buldozerele pedeseriste de tip M. Ungheanu, L. Spiess sau V. Marginean - poate constitui una din mindriile oricarui guvern democratic. PD-ul nu este un partid pe placul oricui, asa cum dl Petre Roman este departe de a inspira incredere ori vreo umbra de respect foarte multora din noi. Nefiind vorba de cazuri singulare, nu vad rostul datului de dupa piersic. Ce ar fi atit de jenant in asumarea optiunii politice a d-lui Plesu pentru partidul d-lui Roman? Cind numele d-lui Plesu este invocat printre cele ale unor tehnocrati independenti la care se face apel pentru salvarea situatiei, lucrurile devin cel putin amuzante. Inainte de a i se incredinta Externele, dl Plesu nu a lucrat o singura zi in diplomatie. Despre ce "tehnocrat" vorbim? Mai mult, cu sarmul sau cuceritor, cu umor si o inteligenta nu tocmai comuna, dl Plesu insusi se amuza intr-o sueta televizata pe seama etichetei de tehnocrat ce i s-a lipit. De ce trebuie complicate lucrurile atit de simple? O personalitate de prim rang are o optiune politica si partidul respectiv obtine un portofoliu pentru ea. Devenit sef al diplomatiei romanesti, netehnocratul intr-ale domeniului respectiv are o prestatie ce umbreste multe cariere diplomatice. Iata o situatie absolut fericita, umbrita doar de joaca de-a independentii. Cine si cu ce drept i-ar putea reprosa d-lui Andrei Plesu o asemenea optiune politica? Mai ales ca prestatia Domniei sale se anunta benefica pentru o Romanie aflata la mare ananghie.
România literara, nr. 18/ 13.5. 1998
Facatorii de regi (II)
Dorin Tudoran
Caderea d-lui Victor Ciorbea a fost transformata de lideri ai Aliantei Civice intr-o tragedie antica greceasca presarata cu ingrediente malefice imprumutate din teatrul shakespearian. Premierul a fost prezentat drept un miel nevinovat, sacrificat de murdare interese politice si diabolic urmarite interese personale, un om profund onest, tradat pina si de cei la care nimeni nu s-ar fi asteptat sa o faca. Intr-un lucid articol din Dilema (nr. 271/1998), Mircea Iorgulescu vorbea de impartirea romanilor in ciorbofili si ciorbofagi pe parcursul crizei respective. As indrazni sa spun ca a existat si o a treia categorie, foarte numeroasa - ciorbagii, adica oameni amestecindu-se in acest spectacol ridicol pentru a-l face si mai greu suportabil.
Nu este nici o indoiala, asa cum spunea in patetica sa adresare catre romani chiar fostul premier, ca dl Ciorbea a fost indepartat si de o "mineriada ceva mai sofisticata". Ortacul numarul unu a fost, la fel de evident, cel pe care Alexandru Paleologu il numea intr-o emisiune de televiziune Piotr Valterovici. Abil gigolo politic dl Petre Roman este intr-o permanenta stare de erectie electorala. Ca si in cazul despartirii de dl Ion Iliescu, nu de principii a fost vorba cind dl Roman a dinamitat coalitia guvernamentala, ci de interese personale. Cel mai substantial - ca si atunci ori in viitor - ramine si cel mai limpede: dl Petre Roman nu va putea pune geana pe geana pina nu va deveni presedintele Romaniei. Cum este inca greu de crezut ca va accede la asa ceva, factor de stabilitate in viata politica dl Petre Roman nu poate deveni. Dar acest lucru era (sau ar fi trebuit sa fie) cunoscut de strategii de campanie ai CDR-ului. Dorinta de a ajunge la putere a fost insa mult prea puternica pentru a se decide si impreuna cu cine, ca sa nu mai spun ca oferta era extrem de restrictiva. Oricum, liderii AC au fost acolo, cind seful cabinetului ce a reprimat Piata Universitatii i-a dat, asa cum l-a numit in urma cu o jumatate de an, "sarutul mortii" celui ce deschidea balconul Universitatii. De unde, atunci, aceste tardive mirari? Cine nu intelege nici astazi ca pariul d-lui Roman nu s-a numit nici o clipa Victor Ciorbea, ci Emil Constantinescu nu este nici ciorbofag, nici ciorbofil, ci doar simplu ciorbagiu, aflator in treaba in ale politicului si politichiei. Pe de alta parte, Romania este astazi o democratie, subrezica nu zic nu, dar democratie, si un personaj ca dl Petre Roman nu poate fi indepartat de pe esichierul politic prin comunicate patetice, autosuspendari stinjenitoare sau decaloguri ale moralitatii. Singurul factor ce poate reduce la minimum influenta dlui Roman este derularea politicului, competitia implicata de el. Atita vreme cit dl Roman se va dovedi abil si sprijinit de o masinarie politica mai competitiva decit a altora, prezenta sa, oricit de nefasta, pe esichierul politic este o realitate impotriva careia invocarea moralei are cunoscutul rezultat al frectiei aplicate piciorului de lemn.
Judecat in acelasi context cu Sever Muresan, Marcel Avram si Razvan Temesan, evident ca dl Victor Ciorbea este un om onest. Numai ca nu semn de onestitate mi se pare a te lasa propulsat prim ministru, instalat la Palatul Victoria cu miinile legate la spate. Dl Ciorbea nu a descoperit doar in ultimele luni ale mandatului sau foarte limitata autonomie de zbor ce i se acordase. A stiut despre ea de la bun inceput, a simtit-o din primele momente. Refuzarea rolului de marioneta ar fi fost singurul gest pledind irefutabil despre integrala onestitate a dlui Ciorbea. Dar saltul de la ilustru necunoscut la cel de prim ministru trebuia platit. Indirjirea cu care s-a tinut, ca inecatul de pai, si de scaunul de primar general al Bucurestiului, a fost un semnal de alarma. Gestul de a renunta nu doar la functia de prim ministru, dar si la cea de primar general al capitalei (ales si nu desemnat ca in cazul prim ministeriatului) mi s-a parut cel putin jenant. Iata insa ca in PNTCD, partidul care isi revendica o anume superioritate in apararea principiilor morale, aceasta foame de cumul a functiilor face scoala. Dl Sorin Dimitriu nu intelege de ce n-ar putea fi, simultan, si ministrul Privatizarii si presedintele FPS-ului. Daca mirarea Domniei-sale este autentica, eu declar ca nu inteleg ce cauta dl Sorin Dimitriu acolo unde a fost uns de colegii sai de partid si de coalitie. Daca este vorba de o falsa mirare, nu pot spune decit ca dl Sorin Dimitriu este inca unul din politicienii de tranzitie traind cu picioarele in aceasta si cu interesele in posttranzitie. Cind anumiti ciorbofili au invocat paralelismul intre cazul dlui Ciorbea si situatii din Franta (vezi Jack Lang, simultan ministru al Culturii si primar al orasului Blois), ce lasa informatia pe dinafara era compararea contextelor generale, diferite.
Cit priveste tradarea, abandonarea, sacrificarea dlui Victor Ciorbea chiar de catre oameni la care nu s-ar fi asteptat nimeni, mi se pare o alta supralicitare. Dl Ciorbea insusi este cel care a creat precedentul prin sacrificarea dlui Valerian Stan. Ce nu inteleg cei care creeaza precedente - indiferent de conditiile si presiunile sub care o fac - este ca, mai devreme ori mai tirziu, vor fi la rindu-le, cu sau fara ghilimele, nu conteaza, tradati, abandonati, sacrificati. Dl Ciorbea i-a aplicat dlui Valerian Stan disciplina de cabinet, dlui Ciorbea i s-a aplicat disciplina interesului de partid si morisca va continua. Cine crede ca politica nu include si acest ingredient - oriunde si oricind - este, repet, un simplu ciorbagiu. Dnii Stan si Ciorbea se vor afla din nou alaturi, in aceasta ciorba nesfirsita a abandonatilor, precedentelor si impacarilor "istorice".
Fiecare criza, asemeni fiecarei dictaturi, isi are mitologiile si mitografii ei. Aparind punctul de vedere al AC in legatura cu felul in care trebuie sa fie practicata moralitatea in politica, cineva scrie: "In lumea civilizata, politica nu este altceva decat o tehnica de promovare a principiilor moralei." Cunosc putine asertiuni mai false despre politica decit aceasta. Sigur, trebuie tinuta permanent sub semnul intrebarii ideea ca politica ar fi in mod fatal, daca nu chiar...necesar, un domeniu al imoralitatii. Dar obstinatia de a cauta o suprapunere perfecta intre moralitate si moralitatea politicului conduce la un proces de infantilizare in intelegerea politicului si la unul de demoralizare a moralului.
In sfirsit, am scris eu insumi nu o data despre funestul proces al improscarii cu noroi a unor personalitati marcante, a unor oameni devotati impunerii idealurilor civice in Romania. De aici si pina la dezvoltarea unei iritabilitati permanente, la obsesia comploturilor, la incapacitatea de a mai suporta orice parere diferita este o cale lunga. Dar ea pare a fi fost strabatuta de unii. Mitografii tin sa arunce totul in ridicol: "Ana Blandiana putea obtine tot ce-ar fi vrut de la oricare dintre conducatorii Romaniei de dupa 1989. Ar fi putut fi ministru sau ambasador, ar fi putut sa aiba un castel sau un iaht, ar fi putut trai pana la sfarsitul vietii ca un oaspete rasfatat al propriei tari. A preferat sa traiasca insa ca o calugarita."
Desi asemenea rinduri n-ar mai avea nevoie de comentarii, intreb totusi cine si de ce ar fi putut acorda dnei Ana Blandiana privilegiile de care ni se vorbeste - iaht si castel? Cine, de ce si cu ce drept ar fi putut acorda presedintei AC statutul de "oaspete rasfatat al propriei tari"? Las la o parte absurditatea pretentiei ca cineva i-ar fi putut acorda d-nei Blandiana asemenea privilegii exorbitante si ma intreb daca este normal ca, in vreme ce d-na Blandiana alege sa nu solicite asemenea privilegii, altcineva sa le invoce in numele ei? Cunosc multe din atacurile murdare carora le-a fost tinta dna Ana Blandiana, impotriva unora am scris chiar in aceasta revista, dar cred ca putine ii pot aduce deservicii mai mari decit i le asigura asemenea hagiografii. Simplul fapt ca analisti politici de talia dlor Andrei Cornea si Calin Anastasiu au afirmat intr-o emisiune de televiziune ca o parte a rolului AC s-a incheiat dupa ce viata politica romaneasca a inceput sa fie derulata, cum este si firesc, de partide politice, ca organizatii, precum AC au avut acelasi destin in Europa Centrala si Rasariteana, impinge un hagiograf sa-l alature pe dl Andrei Cornea dlui Corneliu Vadim Tudor.
Ca si politicianismul ieftin, partizanatul total golit de rigoare critica se dovedeste nu doar apanajul politicilor, dar si balastul de care unii dintre civici nu stiu, nu vor sau nu pot sa se debaraseze. Una din urmari poate fi si aceea ca, in vreme ce numarul ciorbofililor si ciorbofagilor unei crize ori alteia dispare cu vremea, numarul ciorbagiilor de serviciu risca sa creasca si sa sufoce, prin lipsa de masura, orice dezbatere utila. Cind devii incapabil sa faci diferenta intre buletin de identitate si panou publicitar, esti deja parte a problemei si te excluzi de unul singur procesului rezolvarii ei.
România literara, nr. 19/ 20.5. 1998
Santajul (I)
Dorin Tudoran
Revizionismul constituie bau-baul folosit de mai toate doctrinele pentru care mai presus de adevar trebuie acreditata imaginea monolitica, de "nezdruncinat", a fidelilor ideilor respective. Istoria partidelor comuniste, ca sa ne oprim la exemplul cel mai apropiat in timp, este marcata nu doar de crime impotriva umanitatii, dar si de exterminari reciproce intre "tovarasii de drum". Simptomatic este ca suficient de multe analize ale comunismului reusesc - voluntar ori nu - sa distribuie accentele de asa natura, incit deseori atentia este orientata mai mult asupra victimelor "revizionismului" si "scizionismului", decit asupra tragediei victimelor de dinafara doctrinei. Sigur, va fi fiind amuzant sa aflam ce culoare aveau papucii tovarasei Ana Pauker cu care energicul produs al Cominternului arunca, sa zicem, dupa Teohari Georgescu. Eliminarea lui Teohari Georgescu este si ea semnificativa pentru felul in care opera "profilaxia" interna de partid. Lichidarea lui Lucretiu Pastrascanu de catre "tovarasii de idealuri comune" constituie un moment de virf al ticalosiei interne de partid. Si asa mai departe. Numai ca semnificatia unor asemenea episoade n-ar trebui sa devanseze interesul pentru victimele de dinafara doctrinei, cele impotriva carora s-a produs marea crima. Cu toate acestea, multe asemenea analize induc cititorilor mai degraba un "Vai, saracii Foris, Patrascanu si ceilalti...", decit reactia de a determina derularea unui real proces al comunismului. O asemenea ciudatenie aminteste numeroasele situatii in care, criminali odiosi isi petrec detentia scriind pagini autobiografice pe care le vind la preturi astronomice unor edituri si studiouri de filme. Totul sfirseste prin imbogatirea asasinilor, consolidarea monopolului asupra pietei pentru anumiti editori si producatori de filme. Victimele crimelor sint impinse, discret dar ferm, undeva spre fundal. Practic, sint victimizate inca o data. Daca asasinii nu mai apuca sa se bucure de averile dobindite prin "drepturi de autor", familiile lor se imbogatesc peste noapte. Ce se intimpla, in schimb, cu familiile, cu urmasii victimelor? Ei, fiecare sa se descurce cum poate!
Aparitia Cartii negre a Comunismului da inca un prilej stingii pro-comuniste occidentale de a striga "Sariti, revizionistii!" Sigur, o face un pic diferit decit in urma cu citeva decenii. Bineinteles, isi... revizuieste strigatul, caci discursul nu mai poate fi identic cu cel al anilor '50-'60. Cu toate acestea, mesajul este cam acelasi, iar masinaria se dovedeste inca performanta. Si tentaculara. Ori de unde ai incerca sa apuci "hidra", vorba d-lui Ion Iliescu, bratele ce o apara ridica prompt pancarta cu "Sariti, revizionistii!" In ce ar consta si cum s-ar incerca nefastele revizuiri nu se explica prea bine. In ultima analiza, insa, ideea acestor panicati si panicarzi de stinga este una dovedind nu doar o obsesie, ci si o teama. Aceasta din urma - usor de inteles. Daca obsesia este ca orice demers comparativ intre fascism si comunism ar urmari doar aruncarea in derizoriu a tragediei unora din victimele brunilor, teama este ca un adevarat proces al comunismului (fie doar si sub forma analizarii lui ca fenomen) ar scoate la iveala complicitati dintre cele mai jenante. Ca sa nu mai spunem de colaborarile unora si cu brunii si cu rosii. Cel mai prost ies din acest bilci cei victimizati si de fascism si de comunism. Practic, acestei categorii i se rapeste dreptul la orice apel. Singura sansa ce li se acorda este sa "opteze" - ori au fost victime ale fascismului, ori au fost victime ale comunismului. Ideea ca ar fi putut fi victimele amindurora trebuie sa le iasa din cap, altfel... Altfel, ce? Altfel, sint niste revizionisti.
Se incearca pina si "reglementarea" eforturilor de a nu uita, de a-ti cinsti victimele. Asemenea fundamentalisti ai cotelor ne lasa sa intelegem ca victimele unei ideologii totalitare ar avea dreptul sa faca recurs la memoria noastra, in vreme ce victimele altei absurditati ideologice, nu. Ce facem cu cei victimizati de ambele ideologii? Chiar daca nu poti muri decit o data, victimizat poti fi la nesfirsit. Si numarul celor ce au avut aceasta nesansa nu este tocmai neinsemnat. Cum nu lipsit de importanta este si gestul de a distorsiona, de pilda, semnificatia "Memorialului Sighet". Este meritul extraordinar al "Aliantei Civice" de a fi facut posibil acest act de justitie si implinire a unei datorii morale. Daca multi dintre noi nu ne-am invrednicit sa sprijinim un asemenea efort, macar sa respectam ce au facut altii, cei care ne-au spalat obrazul minjit de indiferenta. In urma cu citiva ani, dupa o discutie cu d-na Dorana Cosoveanu, Domnia-sa mi-a dat o copie de proiect a "Memorialului Sighet". Am facut copii dupa el si l-am trimis mai multor fundatii. Indiferenta fata de sprijinirea financiara a proiectului s-a dovedit politicoasa, dar totala. Dupa ce am fost ascultat cu atentie, intr-una din intilnirile obtinute pentru a solicita sprijin in favoarea acestui proiect am fost intrebat "Cam cite victime s-au inregistrat acolo?" Aveam sa inteleg ca numarul indicat de mine nu era de natura sa impresioneze. Aflam, inca o data, cit de impropriu poate opera mecanismul acestei contorizari a victimelor. Cind singur numarul victimelor conteaza, iar natura crimei devine un factor secundar, dialogul dispare. De aici si pina la ierarhizarea pe culori a crimelor (bruna sau rosie) nu mai este decit un pas. El este facut, chiar sub ochii nostri, cu o dezinvoltura aiuritoare. Pro-comunista stinga occidentala isi gaseste aliati si unde nu te-ai astepta. De ce? Dincolo de interese stravezii, cine poate explica irationalul?
Desi teoretic acceptam ca extremele se ating, practic asumarea acestei realitati intimpina dificultati. Reputat sociolog si analist politic american, si excelent cunoscator al realitatilor romanesti, Daniel Chirot scria in 1992: "Extremele ideologice se bazeaza pe puncte de vedere fundamental simplificatoare. Cind asemenea ideologii, puncte de vedere sint puse in practica, ele conduc, aproape intotdeauna, la dezastru. s...t Extremistilor le place sa-si defineasca toti inamicii politici drept... extremisti. asta nu-i impinge pe oponentii lor la o convertire politica, dar ii poate transforma in sustinatori pe cei manifestind doar o simpatie moderata". Evident, analizele tendentioase, acuzele neverificate, tabuizarea unor subiecte etc. nu pot conduce intr-o tara ca Romania decit la alt dezastru - ingrosarea rindurilor celor doua extreme. "Confruntati cu alegerea intre ceea ce acestora din urma li se parea fascism si comunism", continua Chirot, "multi intelectuali ai anilor '30 au acceptat comunismul ca o filozofie politica viabila, in ciuda faptului ca existau deja dovezi ale crimelor comise de comunism. Multi altii, care in conditii normale ar fi fost mult mai moderati, au simtit ca, daca e de ales numai intre, pe de-o parte, stalinismul brutal si lipsit de Dumnezeu, iar pe de alta parte, fascism, era mai bine sa fii de partea lui Hitler si a celor de teapa lui, desi era evident ca asta conduce la brutalitate si razboi". Cine si de ce incearca, inca o data, sa contribuie la ingustarea periculoasa a optiunilor pe esichierul politic al tarilor fost comuniste? "Marxistii si fascistii", scrie Chirot, "au putut sa cada de acord asupra faptului ca democratia burgheza era corupta, slaba, ipocrita si plictisitor de lipsita de eroism. Si marxistii si fascistii au fost convinsi ca aceasta democratie este condamnata sa dispara in fata unor ideologii mai puternice. s...t Nici legaturile de singe, nici chemarile la lupta de clasa ori puritate ideologica n-au produs atlceva decit dezastru." Revizionismul ce poate impinge tari ca Romania intr-un dezastru pe care l-au mai cunoscut nu adie, repet, dintr-o singura parte si nu are o singura culoare. "Pina in ziua in care vom dispune de teorii sociale care sa explice si sa faca prognoze perfecte cu privire la comportamentul uman - zi care nu va sosi nici in acest secol, nici in urmatorul, - ideologia de centru, confuza cum este si va continua sa ramina, va fi, intotdeauna, mai buna decit ideologiile de extrema dreapta ori stinga, oricit de clare ar fi acestea", scrie Chirot, spre a-si incheia astfel articolul intitulat "Stinga, dreapta, centru in politica moderna" (Meridian, nr. 3, ianuarie-aprilie 1992): "Sigur, asta nu prezinta nici o consolare pentru cei napastuiti. Este, insa, responsabilitatea intelectualilor - care au vremea necesara sa gindeasca la asemenea lucruri - sa-si reaminteasca faptul ca aceasta este singura mare lectie politica pe care ne-a oferit-o secolul XX."
Care-i buba? Una din ele ar fi ca oameni ce ar fi trebuit sa invete lectia de care vorbeste Daniel Chirot prefera sa dea lectii ce nu pot conduce decit la polarizarea spre extreme, vulnerabilizind inca o data centrul veritabil. Buba mai este ca oameni ce invoca permanent valorile liberalismului se grabesc sa le calce in picioare. Iar apoi se mai declara si uimiti, ingrijorati, de o forma ori alta de revizionism. De fapt, numai de una; cealalta parindu-li-se, probabil, pasabila. Ca si in tristul nostru trecut comun.
România literara, nr. 20/27.5.1998
Santajul (II)
Dorin Tudoran
Am scris intotdeauna cu maxima severitate despre omul politic Ion Antonescu. Am deschis paginile revistelor pe care le-am editat - Agora si Meridian - unor analize neiertatoare privind erorile acestui personaj politic. Am semnat un editorial, Urasc, deci exist..., in care caracterizam tagma nationalistilor profesionisti drept un trist oximoron socio-politic - lumpenelita. Am reactionat prompt in fata unor demersuri urmarind disculparea si reabilitarea neconditionata a fostului dictator militar. Am citit buna parte a literaturii ce i-a fost dedicata dupa 1989, incercind sa inteleg argumentele celor ce-l considera mai degraba un erou national, un patriot curajos, decit un politician autoritar ce a impins Romania intr-un dezastru de proportii. Si oricit de receptiv am incercat sa fiu la pledoarii invocind tragicul destin al acestui om politic, n-am incetat sa ma indoiesc nici un moment de gravitatea monumentala a erorilor pe care le-a savirsit. Cu toate acestea, afirmatii, precum existenta in Romania postdecembrista a "unui cult foarte consensual inchinat maresalului Antonescu", caracterizare globalizanta, menita sa puna sub acuzatie intreaga societate romaneasca de astazi, mi se pare inacceptabila. Si ma grabesc sa adaug, capabila sa impinga multi "nedecisi" in tabara adulatorilor impenitenti ai lui Ion Antonescu. Recurgerea, o data in plus, la etichetari globalizante si verdicte ex cathedra privind vinovatii colective nu au deloc darul de a stabili parametrii unei dezbateri echilibrate. Dimpotriva, pot determina nefericita "radicalizare" a unor constiinte aflate la rascruce.
Multi autori ai unor astfel de acuzatii generalizatoare refuza, de fapt, insasi ideea de dialog. Ei omit faptul ca intr-o tara ca Romania, pentru aproape o jumatate de secol, informatia a fost data dupa tipicul protocoalelor pustietoare ale cenzurii comuniste, exista o dorinta naturala de acces la informatie multipla. Astfel de simplificatori ai vectorilor sociali nu doresc sa inteleaga ca nimeni nu mai poate opri accesul la informatie si dezbatere fara a-si asuma riscul continuarii unui monopol suspect. Pe cit de primitiva, pe atit de contraproductiva este o asemenea reactie. Daca pentru unii dintre romani este o certitudine in ce a constat aberatia multor masuri ale administratiei Antonescu, pentru altii - ceva mai multi si mai tineri - ideea preluarii de verdicte istorice, chiar intemeiate, nu este deloc tentanta. Ei si-au pierdut definitiv increderea in informatia la conserva - indiferent de cine le este oferita - si isi revendica dreptul la informatia din surse multiple, la dezbatere. Pentru asemenea milioane de oameni, a devenit fundamental sa-si poata forma propriile opinii despre orice si oricine. A li se refuza aceasta aspiratie nu conduce la preluarea automata a celor pe care unii dintre noi le consideram adevaruri definitiv stabilite. Datoria noastra este de a le deschide drumul spre informatie, de a-i ajuta sa-si dezvolte propriul instrumentar de cintarire a faptelor, conjuncturilor si contextelor istorice. De fapt, in afara dezbaterii nici nu avem alta cale. Singura alternativa ramine cea a impingerii acestor milioane de oameni intr-o totala neincredere in dialog. Vor alege monologul, adica inregimentarea intr-o extrema sau cealalta. Fluturind, fara discernamint, acel "Sariti, revizionistii!" ne putem trezi foarte repede in situatia ciobanului din anecdota. Strigind "Sariti, lupul!", nu-i sare nimeni in ajutor, crezind ca minte sau se inseala, cum se intimplase de prea multe ori pina atunci. Tabuizarea nu a avut si nu va avea niciodata vreun rezultat pozitiv. Indiferent de motivele care o impun.
O particularitate semnificativa a cazului Ion Antonescu il constituie si disjunctia sub semnul careia se afla impulsurile de informatie aflate in joc. Pe de o parte, legitimitatea dictaturii comuniste impusa in Romania de "armatele eliberatoare sovietice" este contestata astazi de mai toata lumea, fireste, cu exceptia nostalgicilor comunisti, a profitorilor, de toate gradele, ale acestei dictaturi. Pe de alta parte, evenimente derulate sub directa supraveghere a invadatorilor sovietici continua sa fie considerate de nediscutat. Este si cazul procesului impotriva maresalului Ion Antonescu. Conteaza mai putin ca eu unul sint convins ca verdictul in acest caz n-ar fi putut fi altul, nici daca Ion Antonescu ar fi fost judecat in conditii mult mai proprii unei justitii adevarate. Cum sint sigur ca si judecarea lui Nicolae Ceausescu ar fi condus la acelasi verdict dat de simulacrul de proces de la Tirgoviste. Ce conteaza este ca nu putem impiedica milioane de oameni de a pune sub semnul intrebarii felul in care au fost judecati cei doi dictatori, coerenta procedurala, respectarea elementara a normelor de drept. Cit priveste pericolul consolidarii mitului Antonescu - "mare patriot" si "erou al razboiului sfint contra bolsevismului" -, nimic nu poate conduce mai ferm si mai rapid la intarirea unei asemenea mitologii decit tabuizarea cazului, refuzul dezbaterii, invocindu-se ca adevarul a fost stabilit o data pentru totdeauna. O astfel de intoleranta in fata dialogului ne-ar putea conduce la concluzia ca istoria lumii nu este decit o cumplita serie de acte... revizioniste.
Intr-o corespondenta din Berlin, semnata de William Totok (Romania literara, 16/1998), si intitulata "Miturile natiunilor" se relateaza despre expozitia cu acelasi nume organizata de Muzeul de Istorie berlinez. Fosta victima a Securitatii scrie: "Apoteoza nationalista a acestor lucrari, reproduse de multe ori si in manualele de istorie, reliefeaza impactul politic al unor imagini mistificatoare. Ele actualizeaza cliseele istorice incetatenite in memoria colectiva a grecilor, ungurilor, cehilor, germanilor, polonezilor, italienilor, englezilor, francezilor, spaniolilor, austriecilor s.a.m.d. /.../ Intr-o cuvintare rostita cu prilejul deschiderii expozitiei de la Berlin, Gyorgy Konrad a constatat un paradox comun, si anume ca nimic nu este mai international decit miturile nationale. Asta pentru ca ele doresc sa acrediteze ideea unicitatii unor insusiri nationale pozitive, prin infatisarea caricaturala a celuilalt. Astfel, natiunile europene se definesc in opozitie cu altcineva. Din loialitatea fata de aceste mituri incetatenite, afirma Gyorgy Konrad, s-a dedus loialitatea oamenilor fata de un anumit stat. Arta, plastica, literatura, istoriografia sau invatamintul au devenit, in anumite imprejurari, instrumente ideologice prin care au fost stimulate sentimentele si emotiile nationale. Patetismul unor lucrari expuse la Berlin stirneste, pe alocuri, ilaritatea publicului. Cu trecerea timpului anumite obiecte de arta, realizate din convingere sau la comanda, nu mai au decit o valoare strict documentara. De exemplu lucrari pseudo-artistice din perioada nazismului, care exalta frumusetea rasei germanice si cultiva xenofobia." Daca aceste adevaruri simple se aplica miturilor fondatoare ale celor optsprezece natiuni reprezentate in aceasta expozitie ele nu pot ocoli nici miturile similare ale natiunilor neeuropene. Asemenea expozitii pot fi realizate, cu rezultate benefice, oriunde in lume, caci paradoxul semnalat de Gyorgy Konrad nu are o semnificatie restrictiv regionala. Puterea miturilor de aceasta natura este data de pasiunea oarba cu care ne identificam cu ele. Sansa mitografilor este direct proportionala cu dispozitia noastra de a supune ori nu aceste mituri unor probe rationale. Nimic nu poate inlocui asemenea examene, iar tabuizarea nu conduce decit la prelungirea carierei unor asemenea mituri. Mitografii intra ei insisi in istorie. Orice mituri - fondatoare ori nu - ar trebui sa poata fi supuse "demitizarii" fara ca asemenea demersuri sa conduca la excomunicari. Intimpinate in spirit inchizitorial, acestor demersuri nu li se poate, totusi, rapi indreptatirea. La romani, popor lovit, dupa unii, de un nationalism "consensual", dl. Lucian Boia n-a fost (inca) pus la stilpul infamiei si ars la flacara mica. In alte locuri - altfel, mari "exportatoare" de toleranta, libertate a cuvintului si democratie - lucrul a fost posibil.
John Stuart Mill, cel numit nu o data "ultimul mare liberal clasic si primul liberal modern", scria in 1859: "Chiar daca intreaga omenire, cu o singura exceptie, ar fi de aceeasi parere, si doar o singura persoana ar fi de parere contrara, omenirea n-ar fi mai indreptatita sa reduca la tacere acea unica persoana decit ar fi indreptatita aceasta din urma sa reduca la tacere intreaga omenire." (Despre libertate, Humanitas, 1994. Trad. Adrian-Paul Iliescu). La aproape un secol si jumatate dupa aparitia acestor rinduri, oameni ce se revendica din aceeasi familie de spirite, practica exercitiul liberalismului si libertatii intr-o maniera ce nu de J.S. Mill aminteste, ci de fabula despre democratie si accesul cateilor la ea. Altfel spus, strategia pumnului in gura. Forme mai subtile ori mai grosolane de santaj insotesc asemenea demersuri. Cine nu accepta ifosele arogante ale unor asemenea detinatori de adevaruri absolute devine automat revizionist, nationalist, anti-nu-stiu-ce. Numai ca, indiferent de natura lui, santajul nu-i dezonoreaza atit pe cei carora le cade victima, cit pe cei ce-l practica. Dar, cine stie, poate ca si acest gind nu este decit parte a unui mit, unui consolator. Cind istoriei ii este substituita "teologia", numai pentru a fi constrins sa crezi fara a cerceta sau tocmai pentru ca e absurd, instrumentarea frauduloasa este fapt implinit.
România literara, nr. 21/3.6. 1998
Santajul (III)
Dorin Tudoran
O indeletnicire foarte rentabila pare a fi devenit cea de watch dog - ciine de paza. Succesul si beneficiile asigurate de o asemenea activitate lucrativa ii imping pe unii din practicantii ei sa devina extrem de zelosi, transformindu-i, deseori, in vinatori de vrajitoare. Din cercetatori ei ajung administratori de obsesii. Drumul lor spre analiza esueaza in potecute intunecate, proprii militiilor paramilitare. Instrumentarul stiintific este inlocuit uneori cu panoplia comandourilor teroriste. Inteleg ca, in urma cu citeva saptamini, un asemenea maratonist al pustiului m-a reclamat. Nu ma surprinde, caci a mai incercat ceva de felul acesta prin 1992. Inainte de a intra in citeva detalii ale plingerii sale de acum as dori sa-i transmit, pentru ultima oara, ca se afla pe o pista cu totul falsa si ca, daca va continua sa-si oteleasca muschii vigilentei practicind asemenea turnatorii, n-ar fi exclus ca data urmatoare sa muste bordura. Si asta fara sa-i puna cineva vreo piedica pe la spate. Se poate cadea in nas si din nechibzuinta.
Asadar, ce doreste sa comunice plingerea preopinentului? Mai intii, ca un articol al Domniei-sale, publicat intr-o gazeta occidentala, a declansat numeroase reactii in presa romaneasca. Ce fel de reactii, uita sa spuna. Sa-i reamintim - mai nici una pozitiva. De ce? Asta nu pare a-l interesa. In schimb, se grabeste sa adauge ca una dintre reactii imi apartine. Lucru perfect adevarat. Ce-ar fi blamabil in reactia mea? Mai intii, gindureste jeluitorul, anumite note antisemite. Dar nu de asta trimite el jalba, zice jeluitorul. Logic, nu? Nu de asta, dar cu asta cam incepe. Motivul plingerii n-ar fi nici faptul ca i-as pune la indoiala integritatea intelectuala. Dar mentioneaza indoiala pe care ar dovedi-o incriminatul text semnat de mine. Totusi, care este motivul plingerii?
Jeluitorul se declara tulburat de faptul ca as fi pus la dispozitia presei straine (in speta, o revista romaneasca) un fragment al unei discutii la care am participat amindoi, discutie care ar fi trebuit sa ramina off the record. Sau pe romaneste, neoficiala, nepublicabila, strict secreta sau confidentiala. In primul rind, nu de o "discutie" a fost vorba, ci de altceva, asa cum indicam in textul incriminat. In al doilea rind, nu am pus la dispozitia presei romanesti un fragment din ceea ce jeluitorul numeste "discutie". Am indicat doar un anume moment care-mi stirnise nedumerirea. Atit si nimic mai mult. In al treilea rind, cum nu stiu exact ce doreste sa inteleaga jeluitorul prin off the record in acest caz, ma vad obligat sa raspund celor patru posibilitati indicate de dictionar. Neoficiala acea "discutie" nu a fost. Dimpotriva, purta girul unei autoritati - exact cea careia i se jeluieste azi preopinentul. Daca stabilea ca documentele, datele sau ideile participantilor sa nu constituie materiale de uz public, destinate luminii tiparului, atunci teama imi este ca tocmai jeluitorul se afla intr-o oarecare culpa si nu subsemnatul. Caci, in vreme ce eu nu am indicat decit un anume moment al "discutiei", fara a intra in detalii inutile, jeluitorul semneaza carti si articole in care sint folosite exact date prezentate in timpul acelei "discutii". Cel de-al treilea sens posibil al lui off the record, strict secret, nu a fost violat de subsemnatul, atita timp cit in afara unei "discutii" la care spuneam ca am participat amindoi, nu indicam in textul respectiv detalii ce ar fi trebuit sa fie, cu adevarat sau numai chipurile, secrete, neaccesibile presei. In sfirsit, nu inteleg ce ar fi purtat un strict caracter de confidentialitate - intilnirea la care am participat sau datele oferite de jeluitor, date lipsite de orice caracter secret?
Ca jeluitorul vrea sa dea unora din activitatile sale un caracter atit de misterios, il priveste personal. Nu inteleg insa de ce doreste sa dea si unora din prezentele mele o asemenea aparenta. Eu nu practic tehnica limbajului dublu. De exemplu, despre una si aceeasi realitate istorica, nu folosesc doua discursuri diferite - unul pentru un fel de audienta, altul - pentru alt tip de audienta. Cunosc suficient de bine nuantele ce caracterizeaza regimul confidential al unor intilniri si discutii, dar, in sine, discursul meu este unul si acelasi. Ca altii practica discursuri multiple privind una si aceeasi tema, este o optiune la care au dreptul, dar nu o pot impune si altora.
Miezul jeluirii la care ma refer mi se pare altul. Si jeluitorul nu se dovedeste suficient de abil spre a nu lasa sa se vada despre ce este vorba. Domnia-sa se "tulbura" foarte usor. Astfel, se arata tulburat de faptul ca anumite detalii ale activitatii sale in tara in care s-a stabilit ajung la cunostinta publicului, in cazul de fata, la cunostinta unor cititori romani, cind, considera Domnia-sa, aceasta nu e treaba publicului romanesc. Mai pe sleau spus, ce invoca jeluitorul este un privilegiu, daca nu chiar un soi de imunitate. In vreme ce se simte liber sa-si exprime (public sau doar in discutii off the record) opinii cu privire la momente din istoria curenta ori trecuta a unei tari, el refuza, cu aroganta, dreptul opiniei publice din tara respectiva de a lua cunostinta de asemenea opinii. Nu cer asemenea watch dogs, totusi, un regim mult prea special? Intrebarea este mai serioasa decit pare, atita vreme cit institutii foarte inalte, membrii ai legislativului tarii in care traieste azi jeluitorul nostru iau decizii sau adopta anumite pozitii bazindu-se si pe calitatea unor detalii in posesia carora intra in cursul unor asemenea dezbateri. Intilniri care, desi nu au caracter public, nu constituie actiuni secrete, cum se iluzioneaza jeluitorul nostru spre a-si da importanta. De probitatea celor consultati in asemenea situatii poate depinde, intr-o masura importanta, decizii, atitudini luate fata de comunitati si parteneri. Accente puse anapoda, date neverificate suficient sau doar in proces de colectare, detalii distorsionate pot determina luarea de decizii si pozitii nedrepte. A fi consultat intr-o problema de un anume interes constituie o responsabilitate de la care nu te poti deroga prin subterfugii semantice ori imunitati imaginare. De la un anumit nivel in sus, exprimarea unei judecati - fie ca ea se produce intr-un context public, fie in unul confidential - implica aceeasi responsabilitate.
Ce s-a intimplat in 1992? Jeluitorul de azi a contactat, telefonic, conducerea Serviciului roman al unui post de radio. Si-a exprimat indignarea in legatura cu un material antisemit difuzat recent de serviciul respectiv. A cerut sa i se puna la dispozitie o copie a textului sau o inregistrare a lui. Autorul materialului cu iz antisemit ar fi fost subsemnatul. I s-a raspuns, am inteles, ca postul de radio respectiv nu poate difuza asemenea materiale si a fost intrebat in ce calitate face aceste demersuri. A invocat pozitia sa de cercetator intr-o anumita institutie. I s-a explicat, am inteles, ca un asemenea material nu a fost difuzat. Iar, daca prin absurd, ar fi fost difuzat, materialul nu-mi putea apartine, intrucit nu mai lucram la acel post de radio de mai bine de un an si jumatate. Jeluitorul de azi nu s-a dat batut. Este adevarat, dupa o vreme si-a cerut scuze, telefonic, recunoscind ca se inselase - nu fusese vorba de un material al meu. Ce a uitat sa faca, evident, a fost sa-si ceara scuze si celui acuzat - subsemnatul. Nu m-ar mira sa aflu ca jeluitorul a mai calcat in asemenea strachini si a mai "rezolvat" situatiile tot telefonic.
Problema nu se rezolva cu scuze telefonice, fiindca asemenea obsesii autodistrugatoare nu dispar cu una, cu doua. Cind unor astfel de vinatori de vrajitoare li se pune pata, cum se spune pe romaneste, e greu sa le-o ia cineva de pe ochi. Nici asta n-ar fi sfirsitul lumii, daca asemenea ciini de paza si-ar exercita vocatia de a musca pe cont propriu. Complicatia decurge din faptul ca, deseori, ei se afla sub umbrela unei institutii prestigioase, de unde practica latratul la luna. Alteori se pun la indemina unor grupuri orbite de interese, dispuse sa calce adevarul in picioare, doar spre a-si dovedi vigilenta si fidelitatea fata de o cauza. Ascunzindu-se in spatele unor tragedii de proportii, disimulindu-se in unici legatari testamentari ai adevarului absolut, invocind privilegii absurde si imunitati inacceptabile, ierarhizind crimele pe principii de rasa si opunindu-se discutarii celor ce, desi tot crime impotriva umanitatii, sint "doar" crime de clasa, demonizind colectivitati umane si extinzind vinovatii individuale la rangul de vinovatii colective, amestecind fapte irefutabile cu episoade imaginare, hartuind in mod irational inamici fictivi, asemenea personaje se transforma in negre seminte de scandal. S-ar putea ca indeletnicirea aceasta sa le asigure necunoscute prosperitati materiale. Ma intreb insa, cum de nu le ramine imbucatura-n git, atita vreme cit isi cistiga o parte a existentei prin practicarea celui mai desantat santaj. Terorizarea deloc discreta a celorlalti, monitorizarea aroganta a celorlalti, tinerea in sah a celorlalti, recurgerea la pirghii dezonorante pentru a-si atinge scopurile nu fac altceva decit sa-i impinga pe acesti vinatori de vrajitoare intr-o trista subcategorie umana.
Nu-mi fac nici o iluzie ca exemplarul ce ma tine, nu stiu din
ce motive, in catarea sisului sau, va renunta la acest sport.
Dar e de datoria mea sa-i spun, inca o data, ca ar fi mai sanatos
sa nu-si ia cosmarurile drept realitate. Fireste, nu exclud posibilitatea
santajului ca opera de arta. Desi intristatoare, exista si asemenea
capodopere. Dar, sa fie chiar orice haimana un Michelangelo, in
nuce, al santajului? Trista vocatie, sinistra indeletnicire.