CAZUL ANTONESCU |
PARADOXUL ROMÂN |
Sami Damian, der seit 1990 unermüdlich die Mißtöne
und groben Mißgriffe in der rumänischen Publizistik
aufzeigt, greift in dem vorliegenden Aufsatz ein äußerst
schwerwiegendes Thema auf: die Kontroversen um das Phänomen
des Legionarismus. Anhand der in der rumänischen Zeitschrift
"22"(Nr. 35-38/1998) erschienenen Artikelfolge
von Sorin Alexandrescu, welcher sich der Legionärsproblematik
widmet, kritisiert S. Damian die Defizite in der aktuellen Diskussion
um die Legion des Ezengels Michael (Eiserne Garde). Seine mehrteilige
Replik ist ebenfalls in der Zeitschrift "22"erschienen.
Siehe "22"Nr.48 (458)/ 1.-7.12. 1998; Nr. 49 (459)/8.-14.12.
1998; Nr.50 (460)/15.-21.12.1998 und Nr. 51 (461)/22.-28.12. 1998
Sorin Alexandrescu, Professor für Geschichte an der Universität
Amsterdam [seit 1999 Berater von Staatspräsident Emil
Constantinescu - Anm. W.T.], hat sich selbst bisher als Verfechter
der demokratischen Grundordnung gesehen, in dem von S. Damian
analysierten Essay erweist er sich jedoch als ein Vertreter derjenigen,
die einen "revisionistischen Diskurs" betreiben und
die Verniedlichung und sogar Verharmlosung der Verbrechen der
Legionäre verfolgen.
Für Sorin Alexandrescu stellt der Legionarismus "einen
Schlüssel zur Entzifferung des einheimischen Bewußtseins"
dar. Daher möchte er dieses Phänomen nicht lediglich
"aus der Distanz" betrachten, sondern aus seinem Mittelpunkt
heraus, zumal die bisherigen Studien nicht bis zum Kern dieser
Problematik vorgestoßen seien.
Alexandrescu stellt vier Thesen auf, welche S. Damian einer eingehenden
Überprüfung unterzieht.
Überhaupt, so schlußfolgert Sami Damian, läßt Sorin Alexandrescu nichts aus, was der Entschuldung der Legion, der Verniedlichung und Verharmlosung ihrer Verbrechen dienen kann. Er veranstaltet daher eine Reihe von "Saltis und Pirouetten", denen man beigewohnt haben muß, ansonsten würde man sie nicht für möglich halten.
Herbert-Werner Mühlroth
- Top -
Despre un renumit balerin rus s-a zis ca performanta sa consta nu atît în înaltimea la care sarea, cît în durata mentinerii în aer, dupa piruetele diverse încercate. Ma simt îndemnat sa caracterizez într-un fel asemanator dibacia în expunerea unor variante de interpretare, mereu surprinzatoare prin ineditul lor, dibacie pe care am recunoscut-o într-o cercetare critica recenta, Nu dau însa acestei aprecieri un sens neaparat pozitiv.
Sa pornesc cum se obisnuieste, cu motivele de satisfactie. Profesorul Sorin Alexandrescu are darul de a spune simplu lucruri complicate si de a se misca dezinvolt pe terenul abstractiunilor, dar si pe cel al aplicatiilor concrete, fara a fi stînjenit de prejudecata ca trebuie sa dovedeasca mereu ca e erudit si competent. Este, într-adevar, o marca a intelectualilor autentici putinta de a se scutura de povara unei obligatii, aceea sa se înscrie modest în rînd, cu lectiile facute, cu dovada harniciei si a acoperirii materiei. Nu ca el n-ar dispune de certificatul destoiniciei, se socoate însa, pe drept cuvînt, trecut de faza confirmarilor si da de înteles si celorlalti ca nu se supune probelor umilitoare. Cu felul degajat spontan al discursului sau, Sorin Alexandrescu mai aduce ceva în dezbaterile bucurestene, un aer al marilor universitati europene, al locurilor pe care le-a traversat, asimilînd un spirit liber, deschis, neipocrit în abordare, ceea ce îi asigura sansa de a demara pe anumite portiuni de la capat, cu îndrazneala de pionier. În ce priveste înmagazinarea de informatii si de cunostinte, ea ramîne în fundal, lesne de ghicit, dar nu e afisata didactic ostentativ.
Prin aceste însusiri de netagaduit, demonstratia profesorala a lui Sorin Alexandrescu îmbogateste vizibil peisajul. Retractez însa de la început ceea ce ar putea parea o lauda nediferentiata, semnalînd ca, din captivanta retorica, emana pe alocuri si un ton strident, putin agreabil. La ce ma refer? Nu dispare, cîteodata, impresia ca profesorul din Amsterdam, pe pieptul caruia atîrna medalii prestigioase, doreste sa sublinieze un decalaj. El vine de undeva, de la o altitudine, iar pe acele sfere ale rarefierii a tratat de la egal la egal cu somitati ale cugetului occidental. De aceea, nu ar trebui sa provoace consternare pretentia sa legitima de a i se deschide respectuos portile, caci el a sosit sa introduca ordine, claritate. În tot ce face e justificata si o graba de a înlatura confuziile si de a defrisa o cale pentru solutiile eficiente fiindca n-are mult timp la dispozitie si nu se va lasa deturnat de la tinta de sicane, de mici invidii sau orgolii, actiunea lui e determinata de ratiuni superioare.
Confruntat în tara cu o invazie de neorînduiala si anarhie, cu un provincialism desuet, el nu pregeta sa daruie o parte din experienta acumulata spre a urni carul împotmolit. Poate ca exagerez, desprinzînd voit unele accente din eseul publicat în revista "22". Se resimte însa parca o aroganta în maniera de a descalifica drept ratata munca antecesorilor, prizonieri ai unei întelegeri înguste, sterpe. Sa nu anticipez, însa, desfasurarea unei demonstratii prelungite, sa o las sa se dezvaluie slobod în implicatiile ei. Sorin Alexandrescu tipareste în patru numere (nr.35, 36, 37, 38 -1998) un studiu amplu consacrat fenomenului legionar. Subiectul îl preocupa în cel mai înalt grad, declara el, pentru ca e nelinistit de faima rea care însoteste un moment de raspîntie din istoria neamului. Se considera chemat sa dezlege un rebus deoarece stie ca maretia si deruta unor tineri carturari, care au contribuit imens la cultura nationala si s-au implicat în chip tragic în evenimente patate de violenta si sînge - reprezinta o cheie de descifrare a constiintei autohtone. S-a apropiat de tema cu disciplina profesionala, trecînd mai întîi în revista opiniile si concluziile celor ce au conspectat materialul înaintea sa.
Sincer si neînduplecat, universitarul din Amsterdam nu si-a ascuns dezamagirea: n-a avut prea mult de retinut, ce s-a realizat pîna acum în acest sector de investigatii nu ofera o baza sigura de lucru, eforturile au fost minate de dilentatism, superficialitate si partinire. În urma controlului de calitate pe care l-a efectuat, verdictul nu e deloc magulitor. Mefient, Sorin Alexandrescu e convins ca a gasit pricina lipsei de fecunditate în explorari: "multi dintre autori care au scris despre legionari au fost intelectuali de cabinet, adesea scriitori. Textele lor presupun un mod de lectura clasica reprezentat sarjat, dar nu neaparat fals de Caragiale". Ce a vrut sa insinueze? Ca semnatarii unor expertize laborioase s-au situat într-un unghi de observare neproductiv, stînd la gura sobei în halat si papuci, comentînd placid si indiferent efervescenta strazii. Comparatia e împinsa mai departe cu prevenirea ca e, cum a mentionat, sarjata: "niste burghezi cumsecade, dar inculti si cam îngusti la minte citesc poezia sau ziaristica zilei acasa, în pat precum conu Leonida sau la cafenea si peroreaza în minigrupul lor familiar despre apropiata rivolutie. Atît."Si în continuare profesorul insista pe senzatia de "teatru ininteligibil", pe "tihna lor mediocra". Ca sa descrii seisme ale veacului este recomandabil sa utilizezi alte masuratori si table de valori, sa te implici direct în demersurile esentiale, sa renunti la tabieturi de sedentar.
Asta a fost, deci, hiba exegetilor clasici. Aruncînd deoparte ca inutile aproximatiile nascute în aceste conditii, Sorin Alexandrescu propune o alta lectura. El e încredintat ca nu vegeteaza la distanta de focarul întîmplarilor, ca îndeplineste revendicarea de a fi în miezul agitatiei din Cetate. Are mintea proaspata, eliberata de superstitii si nici o dogma nu-l va împiedica sa finiseze arbitrajul sau si sa comunice rezultatele neconventionale, riscînd sa socheze într-un domeniu unde stapîneste înca inertia vechilor concepte. Persiflînd obtuzitatea unor confrati, înaltînd foarte sus stafeta, profesorul banuie ca va fi judecat si el dupa aceste exigente si ca pariul de a lumina un segment de istorie include alternativa: ori succesul, încoronat de aplauze, ori o ratare fara glorie.
Îninte de a ma încumeta sa verific la ce rezultate ajunge, îmi permit sa mai consemnez, cu o anumita nedumerire, o particularitate a metodei de analiza. L-am elogiat fara rezerve pentru capacitatea de absorbtie a materiei aride, obiect al studiului si pentru îndemînarea cu care muta pe un plan secund etalarea documentelor revelatorii, vagabondînd fertil pe cîmpiile stiintei, avid sa paseasca si pe pamînt virgin. M-a uimit, însa, o abatere de la ritualul muncii de laborator. Cînd observa ca se ciocneste de o rezistenta si ca nu dispune de întreg esafodajul de probe, în mod ciudat nu persevereaza pentru a umple golurile. El procedeaza altminteri, anunta ca nu detine toate datele, dar senin, imperturbabil, refuza sa amîne revelatiile pîna la epuizarea explorarilor si lanseaza noi ipoteze cu un coeficient de generalizare. S-a oprit, de pilda la cazul Eliade, presupunînd cu temei ca definirea dramei traite de marele savant ajuta la elucidarea unui mister mai larg. E constrîns sa marturiseasca la un moment dat: "nu am avut înca posibilitatea de a citi integral ' articolele politice ' ale lui Eliade, mai ales cele din 1937. Paradoxul, în care vrînd-nevrînd ma înscriu si eu aici, este ca de ani de zile toata lumea gloseaza în marginea unor articole ale lui Eliade înca nepublicate în volum si pe care fiecare le citeaza din citatele altora". Nu-l contrazic, persista fara îndoiala obstacole în scotocirea unui dosar complicat, interventiile jurnalistice ale lui Eliade si ale altora nu s-au adunat nici în anii de dupa decembrie 1989 în culegeri (oare de ce?), ele sînt anevoie de procurat în biblioteci si arhive.
Ma dezamageste însa lipsa de perseverenta a profesorului atît de prompt în a da note celorlalti. Cu putina straduinta ar fi putut iesi din impas. Îi indic, deocamdata, un titlu de carte Ideea care ucide -1994 - editura Noua Alternativa Bucuresti. Va descoperi în filele ei o suita de colaborari la gazetele interbelice de extrema dreapta "Vremea", "Buna Vestire", "Iconar", iscalite de A.C.Cuza, Nae Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mihail Manoilescu si de altii. Printre ei e prezent si Mircea Eliade. Textele sînt reproduse aidoma, din pacate în prima sectiune a volumului cititorul e silit sa înghita o indigesta initiere în chestiune, întocmita dupa norme sclerozate. Profesorul mai are la dispozitie Jurnalul lui Mihail Sebastian, memoriile lui Nichifor Crainic, felurite alte marturii pe care le-ar putea folosi, cu ezitarile de rigoare, pîna la stabilirea autenticitatii relatarilor. Foarte sigur pe el, Sorin Alexandrescu sustine ca n-are nevoie de alte izvoare bibliografice ca sa ajunga la teoretizari si speculatii de natura definitiva (revin în frazele sale expresii care neaga posibilitatea unei rectificari în viitor chiar a detaliilor: niciodata, nicaieri, nicicînd). De aceea, el va decide apasat: "cred ca putem conchide, chiar cu o informatie incompleta, dar as fi gata sa rediscut problema daca mai multa informatie ar deveni accesibila". Acest material se afla însa sub ochii sai. Ramîne de vazut ce va revizui din categoricele sale asertiuni cînd va scapa de o parte din handicap (documentarea insuficienta). Meteahna principala a tehnicii sale de interpretare rezida însa în altceva si solicit rabdarea cititorului de a lamuri treptat lucrurile.
Nu e nevoie de prea multa perspicacitate pentru a observa ca Sorin Alexandrescu cauta, în limitele obiectivitatii si ale unei demonstratii stiintifice, sa salveze ceea ce se poate salva, adica sa reabiliteze sub o anume forma o grupare greu clasabila, debarasînd-o în mare masura de aspectul compromitator, situînd-o mai curînd pe o filiera a angajarii spirituale decît a angajarii politice. Opinia de la care pleaca, refuzînd tiparele fixate de cercetari precedente, este ca pîna acum nu s-a sondat mai profund, cu instrumente potrivite, pîna la temelia neviciata a miscarii. Pentru a alcatui versiunea sa, care ofera o alta turnura dezbaterilor, profesorul din Amsterdam are probitatea de a nu parasi deocamdata perimetrul evidentei. El recunoaste ca a tresarit înfiorat la privelistea mormanului de cadavre rasarit în cale. Nu, nu poate nega, nici nu i-a trecut prin cap, ca s-au savîrsit acte abominabile, faradelegi, nu numai în faza finala a Legiunii - masacrele din 1940, - dar si la debut si apoi în toate etapele. De aceste delicte grave n-au fost straini capii miscarii, care au ucis cu mîna lor, fara a fi direct provocati (Codreanu pe comisarul Manciu, Mota pe studentul Vernicescu). Tot astfel admite ca este întins sirul victimelor, cei schingiuiti fara vina, amenintati cu exterminarea, expusi la persecutii crunte. Moartea face parte din substanta Legiunii. E o premisa de care trebuie tinut seama. Într-o pleoaderie construita în apararea Garzii de Fier, si Sorin Alexandrescu declara ca nu poate fi ocolita o întrebare capitala: cum se împaca orgia macabra de pe un talger cu semetia si sublimul în gîndirea unor carturari de seama, care au aderat o vreme la idealurile Legiunii - de pe celalalt talger? Ba, extinzînd dilema: cum se conjuga atrocitatiile, pe deoparte, cu propensiunea spre visare si puritate de pe cealalta parte, propensiune pe care profesorul o detecteaza pronuntat si la conducatorul miscarii, Corneliu Codreanu? Tocmai în aceasta antinomie descifreaza autorul eseului din "22" resorturile care ar face posibila recuperarea eroilor rataciti.
Pe Sorin Alexandrescu nu-l sperie dificultatea, el surîde calm, stiind ca poarta în buzunar o explicatie care elimina toate dubiile. Ca sa absolve miscarea, acesta e telul pe care îl urmareste, el nu pleaca de la omiterea realului, ci, dimpotriva, divulga fara sovaiala latura dizgratioasa si monstruoasa a istoriei. E un merit de acuratete a demersului pe care sînt dator sa-l recunosc. De ce nu se arata el încurcat de contradictia grava cuprinsa în întrebarile de mai sus? Pentru ca a intuit ceva, e descoperirea sa, ceea ce altii n-au fost în stare. Cum suna ea?Paradoxul Legiunii rezida în faptul ca membrii ei traiau pe doua planuri, rupte între ele, nepenetrabile. Acesta ar fi dispozitivul de declansare a dramei. Ei erau loiali, cinstiti si candizi, nu se socoteau raspunzatori si culpabili, caci în ultima instanta nici nu luau la cunostiinta ispravile nesabuite. La cei din fruntea miscarii si la intelectualii afiliati ei distinge permanent un soi de amnezie, sustine Sorin Alexandrescu: "un fundamental divort, deci, între vorbe si fapte. Ele nu comunica niciodata, ele nu sînt judecate niciodata împreuna ci totdeauna separat, dupa interesul de moment al miscarii". S-a staruit prea mult asupra intentiilor urîte care ar fi mînat în batalie pe membrii Garzii de Fier. "Cinism, oprtunism politic. Nu cred,"afirma în replica profesorul. Cine cunoaste cifrul propus de el care ierarhizeaza pentru întîia data logic întîmplarile, poate pricepe si osatura evenimentelor, nu mai bîjbîie în haos. Recapitulînd: gesturile barbare s-au consumat, profesorul nu le contesta, numai ca faptasul lor nu a fost un ins malefic decît pe un plan difuz al imaginarului, el nu a vietuit efectiv, din prisma sa de înregistrare, in fatala circumstanta. Sa nu uitam, ne avertizeaza Sorin Alexandrescu, ca tabloul e despicat, sectiunile nu se leaga între ele.
Pe un versant, asadar, e strînsa poezia toamnei, nostalgia casei natale, imaginea calului alb, maiestuos al Capitanului("acel frumos si pur tînar de vreo 24 ani, care era Codreanu", cel ce eminescianizeaza în scrisori si în cuvîntari, evocînd si în temnita astrul noptii - "sfioasa, cu fata-i de gioconda, patrunde tremurînd cu razele-i de gheata printre gratii, fecioara blînda, luna"). Pe celalalt versant, despartit de primul, extirpat din spatiul luarii la cunostinta, se petrec reglari de conturi si salbatice lichidari de vieti omenesti. Cît despre Codreanu si supusii fideli lui pîna la autojertfa, sfisierea de care nu-si dau seama determina nasterea unei discordante de comportament. Demontate dintr-o perspectiva nimerita, episoadele tragice capata o alta dimensiune, pretinde profesorul din Amsterdam. "Problema este mai curînd faptul ca si el, partizanii ori simpatizantii lui traiesc realmente, adica sincer, dar inconstient pe mai multe planuri, pe discrepanta dintre planul faptei si cel al cuvîntului. Este vorba, deci, de o stergere a diferentei, a limitei între cuvînt si fapta care se poate numi schizofrenie, psihoza caracterizata prin ruptura interioara (Spaltung), incoerenta în gîndire, actiune si afecte (sau între ele), pierderea simtului realitatii etc."Acest proces de bifurcare s-a difuzat peste tot in epoca, adauga Sorin Alexandrescu, nu doar Garda de Fier e contaminata: "o complexa schizofrenie pare a domina perioada interbelica."
Nu mai e decit un pas pina la conturarea unei fundamentari de tip clinic, in limbajul diagnozelor curente date pacientilorin tratament: "ruptura dintre cuvinte si fapte de-responsabilizeaza atit pe locutor cit si pe subiectul actiunii, legitimeaza orice extravaganta, si cum se va vedea si orice crima, si duce, in cele din urma, la schizofrenie."La acest punct ma hazardez sa transcriu simplu jargonul alambicat la care recurge din necesitati de demonstratie, profesorul. De îndata ce e napadit de o boala psihica, un asasin, oricît de feroce, nu mai poate fi acuzat ca fiind raspunzator de ceea ce savîrsesc mîinile sale. Din aproape în aproape, reiese ca purtari impregnate de deruta maladiei nu pot intra sub incidenta legii si nici a moralei. Iscata de neconvergenta planurilor, "dementa"revendica o alta punere în pagina. Conform acestei reprezentari, membrii Legiunii ar fi prin dilatare, spun eu, o reeditare în alt cadru a personajului celebru din romanul lui Stevenson, mostra a unei dedublari de senzatie (Dr. Yekill si Mr. Hyde). Ziua era un apreciat savant, cu cele mai distinse maniere, respectat si onorat de înalta societate, iar la venirea întunericului, cobora în tenebre împins de un demon launtric, instiga la perversiune si samavoinicie. O jumatate n-avea habar de cealalta,ceea ce îngaduia pastrarea în exterior a echilibrului si evitarea mustrarilor de constiinta. Spre deosebire de personajul pomenit, la membrii Legiunii scindarea nu se distribuia rigid, în intervale fixe, sub razele soarelui sau ale lunii, ci se manifesta în plina trezie, adesea concomitent. Reapare însa defalcarea planurilor, cum s-a zis, o parte nu percepea existenta celeilalte.
Spre a îngropa faima rea care a acompaniat ca un blestem iuresul legionar nu e deajuns sa demonstrezi ca între fapta si cuvîntul lor se casca o prapastie de netrecut si ca membrii Garzii de Fier erau bîntuiti de un soi de absenta si de sminteala care îi facea simpatici. Pentru a li se conferi un certficat de buna purtare si pentru a fi acceptabili în societate ("salonfähig") se cerea dovedit ca erau o parte legitima a natiei, repusi astfel în drepturi. Scopul unei investitii de încredere în favoarea lor era si aducerea de dovezi ca ei nu denota o iesire din rînd, un simptom de anarhie si prabusire, o abatere de la ritmul normal de evolutie a Romîniei. E de preferat, dimpotriva, sa fie scos în vileag arborele lor genealogic solid, nobil, autentic, cu radacinile puternic înfipte în miturile si genericul etniei. Asta îsi propune optimist profesorul din Amsterdam. El ne avertizeaza ca priveste istoria ultimului secol romînesc cu o lentila speciala. Înzestrat cu acest instrument, distinge nu o linie evolutiva clara, gradata, cu mici sporadice convulsii inerente pentru înaintarea spre modernizare si temeinicie civilizatorica. Rezultatul inciziei sale este altul. El vede o deplasare inversa, o repetata punere în discutie vehementa a întregului, o tentativa de a nimici ceea ce s-a cladit mai înainte. "Acest topos al purificarii are loc, furios, cam la 7-8 ani (slabi) odata ai ciclului politic în România". Enigmatic apetit de rasturnare si de pornire de la zero! De unde deriva el? E o "revolta a fondului neviciat (deci a partidelor de opozitie) care cheama poporul la regenerare". Înscrisa într-o serie a proceselor similare, prin care trecutul apropiat este mereu respins în totalitate - furia demolatoare a Legiunii nu mai pare o anomalie. Ea e ilustrarea unei ipostaze tipice nationale, confirmarea unui tropism organic. Cu precadere, Sorin Alexandrescu revine la formula de tabula rasa pentru a marca intransigenta salturilor în timp: "de la pasoptism încoace fiecare generatie a elitelor politice si culturale se manifesta numai prin distrugerea completa si fara mila ori selectivitate a operei generatiei precedente, a celor care sînt 'batrîni' atunci cînd ei sînt tineri". Si mai departe, el atrage atentia "asupra nevoii de regenare morala manifestata în democratiile românesti aproape regulat la 7-8 ani odata cu o mereu repetata tentatie de a face tabula rasa din politica precedenta".
Despre ce istorie vorbeste el cu atîta certitudine? Pe ce se bazeaza Sorin Alexandrescu cînd enunta sententios axioma reîntoarcerii la punctul de start prin decimarea trecutului? Înainte de tîsnirea legionarilor, obiect al investigatiei sale, ultimul veac de ascensiune în România este determinat - e un adevar arhistiut - de persistenta monarhiei constitutionale, pivot al stabilitatii durabile, cu alternarea la putere (rotatie) a partidelor democratice, cu strategia de avansare spre citadinizare si spre deschidere catre Europa, strategie elaborata de Kogalniceanu, Bratianu, Carp, Maiorescu, Maniu, conducatori vizionari, fara predilectie pentru zguduiri si revolutii. Dezmintind valabilitatea acestei evolutii calme, Sorin Alexandrescu înalta o alta istorie, cu un focar de înoire prin darîmare si anulare: "acesta lupta gigantica cu sine însusi, aceasta autodistrugere periodica pare sa fie un fel de viciu fundamental în politica si cultura româna moderna". Profesorul nu se satura sa înfatiseze pofta de a taia legaturile cu premisele vechiului, revolta incendiara, care ar reîncepe de la pasoptism si ar fi mentinuta neschimbat în deceniile urmatoare: "Trauma de a fi infuzat într-o cultura care pîna atunci fusese o cultura a unei continuitati molcome, mai mult sau mai putin senine, ideea ca numai negarea violenta a trecutului, distrugerea lui simbolica, detractarea sistematica a tuturor celor care l-au realizat, este o proba de creativitate si originalitate". Ce voiau acei rebeli nerabdatori? "Darîmarea trecutului imediat, inclusiv a ceea ce s-a produs dupa ultima darîmare, acest moment destructiv este pur - ceea ce implica si faptul ca distrugerea este legitima indiferent de pretul ei - în timp ce orice constructie este deja, iremediabil corupta, impura". În aceasta reprezentare a frondei permanente îsi are un loc si flacaul semet, Corneliu Codreanu, pe calul alb, cu discursul sau monosilabic, el nu proceda altfel decît predecesorii sai, prelua o stafeta a tinerilor idealisti de a lungul secolelor IX-XX. "Tineri idealisti au recurs la atitudini radicale asemanatoare pentru simplul motiv ca în cultura politica româneasca nu se cunoaste decît acest tip de radicalism politic". Oare? Nu survine aici o exagerare tipatoare? Postulatul continuitatii în distrugere si al pornirii de la zero e combatut indirect de martori si analisti prestigiosi, care nu cred ca Legiunea este repetarea automata a unui ciclu preexistent. În sens contrar ei sustin ca Garda de Fier are un caracter unic, fara anterioritate, exprima o inovatie absoluta cu consecinte uriase (o ordine si un om nou). Mircea Eliade scrie: "De aceea, sensul miscarii legionare se deosebeste de tot ce s-a facut pîna astazi în istorie"si în alta parte "asemenea ' cauze ', asemenea ' idealuri ' nu se mai întîlnisera demult în istoria României moderne, de aci mirarea indignata a oamenilor lumii vechi".
În pofida unui retorism patetic de contestare a trecutului, cu care debuta orice stradanie spre reforma, spasmele se rareau repede, erau resorbite în albia cunoscuta de trainicie si conservatorism. În totala opozitie cu teoria ' tabulei rasa ', un cercetator englez (Keith Hitchins: România 1866 - 1947) rosteste o judecata sintetica obiectiva: "o misiune cruciala cu care se confruntau conducatorii români a fost crearea institutiilor politice adecvate cerintelor statului modern. În toate eforturilor lor se evidentia tendinta de rationalizare în administratie si de aliniere a guvernarii în totalitate la modelele vest-europene. O noua lege fundamentala, Constitutia din 1866, a oferit un cadru stabil dezvoltarii vietii politice pîna în preajma celui de-al doilea razboi mondial. Urcarea pe tronul României a dinastiei Hohenzollern - Sigmaringen, tot în 1866, a sporit stabilitatea politica, asigurînd o orientare ferma atît în politica interna cît si cea externa. Apoi, în cursul deceniului urmator, grupari politice separate, au fuzionat, formînd cele doua partide politice principale: Partidul National Liberal si Partidul Conservator - care au dat viata institutiilor parlamentare înscrise în Constitutie. Dupa primul razboi mondial, prin Constitutia din 1923, structurile politice au fost adaptate necesitatilor statului national largit".
E un alt grafic al urcusului tarii, dominat de ideea de stabilitate, adaptare lenta, progres cert. Nici urma de obsesia sfarîmarii fara mila care retine bizar privirea profesorului din Amsterdam. Si cercetatorul englez descopera perturbatii în peisaj, ele se ivesc în ajunul celui de-al doilea razboi mondial, sînt înclinatiile spre autoritarism, spre dictatura si tocmai exploziile de salbaticie ale miscarii legionare.
Daca persevereaza în interpretarea sa cam nastrusnica, a eternei înclinatii spre tabula rasa, pentru care Garda de Fier ar fi simbolul unei permanente, profesorul din Amsterdam s-ar cuveni sa dea mai multa consistenta rationamentului sau, dincolo de exclamatii inflamate. Pe o portiune restrînsa, sfortarea sa de a gasi antecedente Legiunii, are sorti de izbînda. Cînd reduce mult generalizarea si nu mai tinde sa cuprinda istoria secolului în laturile fundamentale, Sorin Alexandrescu s-ar putea îndrepta cu spor spre directia nationalismului autohton. În cîteva paragrafe din eseul sau el distinge în activitatea Legiunii o prelungire a unui filon real: "ei nu au facut decît sa preia de-a gata ce exista în imensul curent autodestructiv reprezentat de Iorga, Crainic, Goga, Nae Ionescu, Nicolae Rosu, Mihail Manoilescu si atîtia altii. Departe de a fi originala ' doctrina ' legionara e un fel de vulgata a nationalismului românesc...". Cu alte cuvinte, nu mai e vorba aici de traseele de baza ale societatii românesti, ci de un sector, de un fragment bine hasurat. Identificînd în el preludiul dezlantuirii miscarii, ar mai trebui explicat cum s-a realizat traversarea de la o mînie agresiva verbala la o vijelie a punerii în practica, prin defilarea de barbarie si primitivism. Chiar si profesorul din Amsterdam califica drastic ideologia Garzii de Fier în acest pasaj al dizertatiei sale: "un pot - pourri de idei prost digerate, dar incendiar exprimate si aplicate".
Cu regret constat ca si a doua ipoteza a lui Sorin Alexandrescu asupra fondului normal de violenta în destinul Legiunii - fiindca se repeta doar un ciclu organic al distrugerii prin tabula rasa în istoria nationala - e o fardare a întîmplarilor fantezista, fara un fundament temeinic. E o înseilare hibrida de asocieri, care ca si varianta nebunilor simpatici si de-responsabilizati e destinata sa înlesneasca patrunderea razvratitilor cu renume sifonat în panteonul eroismului autohton.
Pentru a da mai multa greutate teoriei rebeliunii permanente în ascensiunea neamului, profesorul din Amsterdam o ataseaza de o alta trasatura pe care o vrea emblematica: aportul Garzii de Fier în dezlegarea miturilor funciare. Mai întîi, o departajare: nu Miorita, cu resemnarea, fatalismul si pasivitatea ei este pentru Sorin Alexandrescu oglinda care reflecta esentialul istoriei, ci mai curînd "mitul la indicativ"a lui Manole. "Aici se pune problema inversa: ce fac ca sa pot construi - mi se pare a fi mitul cu adevarat fundamental în cultura româna". Se înoada iar firele care duc spre imaginea globala: roata nimicirii si a autonimicirii: "blestemul - deci repetitia actiunii la infinit - de a construi prin jertfa - prin uciderea a ceea ce ai mai scump - o noua biserica (teoretic întemeiata pe dragoste) pe ruinele uneia vechi". În eseul din "22"se tatoneaza, cu interesante disocieri, cu o distantare fata de unii exegeti: "balada transfigureaza jertfa, moartea, spun toti comentatorii. Nu cred: balada indica mai curînd mecanismul demonic al jertfei".
E corect sa adaug ca pe aceasta scara a dezvaluirilor Sorin Alexandrescu nu binecuvînteaza mersul spontan spre autoanulare si militeaza pentru parasirea ciclului morbid. E mai eficient, decît sa fi cuprins de graba eradicarilor, sa repari si sa cladesti alaturi de ceeea ce exista, zidiri care nu trebuie facute una cu pamîntul. Apoi se pierde nota de mustrare. Revenind la expunerea ipotezei cu privire la coincidenta dintre tropismul Legiunii si cel autohton, pe care îl exprima la superlativ legenda arhaica, profesorul subliniaza ca e important ca Legiunea se integreaza perfect în traseu, e un element constitutiv: "ei nu au facut, deci, decît sa se înscrie în acest ciclu infernal, endemic la români, al regenerarii prin distrugere si moarte". (O nota în plus: "autosacrificiul a impresionat un public obisnuit cu sacrificiul celorlalti"). Distinctia i se pare ingenioasa, din acest motiv o scoate în relief: "explicatia succesului legionarilor vine, cred eu, din faptul ca numai ei au stiut sa toarne nemultumirea sociala, prin însesi corpurile lor, în tiparul mitului cultural fundamental românesc: regenerare periodica prin distrugere si sacrificiu". Prin acest liant sînt cuprinsi în ecuatia genetica. Care e cauza coincidentei amintite? "Lumea si cultura, aflate, deopotriva, sub legea blestemului si a sacrificiului creator, lege mai veche decît ortodoxia si modernitate". Din nou, Garda de Fier ajunge în eseu un factor de coagulare într-un proces de definire a specificului etnic. "Cheia succesului este deci acest complex politic - cultural al elitelor românesti, existent si operant de aproape un secol în societatea româneasca. L-as numi complexul de radicalism etic". Ce mai poate sta în calea recuperarii, mediteaza profesorul, daca Legiunea îsi revendica originea în ceea ce are mai generos si mai eroic propriului neam? "Acei desperados legionari pareau a avea curajul nebun de a trai simbolurile la propriu".
Asupra cazului Eliade, profesorul din Amsterdan se opreste staruitor pentru ca se considera convocat sa risipeasca o serie de confuzii din exegeza veche. Luînd exemplul unui mare savant si literat, înteles gresit de generatiile ulterioare, lui Sorin Alexandrescu i se pare ca are ocazia de a proba concret si pregnant teza despre inocenta în germene a Legiunii, care poate fi recuperata ca aspiratie spirituala si reintegrata în galeria neamului.Îi dau dreptate în doua precizari esentiale:
De aci încolo, survin însa disocieri ireconciabile. Imboldit de o ambitie a demarcarilor categorice profesorul din Amsterdam îl desprinde pe Mircea Eliade, dar nu numai pe el, din context, îl trateaza detasat de rest, descotorosit de tot ce ar putea fi compromitator si penibil. Odata stabilita preponderenta unei ralieri la Legiune pe ratiuni de înrudire ideatica - adnotatie controlabila, la care subscriu - urmeaza, însa, printr-o operatie de abreviere si extrapolare, o omitere pur si simplu a cadrului, a retelei de canale difuze si dense, fara de care întregul nu e comprehensibil. Aceasta magma a ambiantei nu poate fi o cantitate superflua, de eludat. E invocat, bunaoara, episodul internarii fortate la Miercurea Ciuc în 1938. Ce observa Sorin Alexandrescu într-un text al lui Eliade? "Despre lagar, scrie cu un dezinteres vizibil, concentrîndu-se în restul de zece pagini al fragmentului din Memorii asupra a ceea ce -i spune Nae Ionescu despre Sfîntul Pavel si asupra a ceea ce lucra el. Nimic altceva!". E de mirare, afirma profesorul, ca într-o situatie dificila, supus unor amenintari nu usoare, carturarul se sustrage din actualitate: "Cotidianul golit de semnificatie pe dimensiunea laica si reinvestit cu semnificatie numai daca el poate fi recuperat (de Eliade) pe dimensiunea sacra".
Ceea ce uita sa sublinieze Sorin Alexandrescu este faptul ca ecoul stîrnit de evenimente dramatice e înregistrat tîrziu, abia în amintiri, dupa scurgerea decenilor. Sorin Alexandrescu nu lasa loc dubiului. A vrut Eliade sa retina toate detaliile sau a înabusit în adînc procesul complicat de asumare a raspunderii, printr-o lepadare de rau si urît pe planul constientului, printr-o refulare. Argumentul ca scriitorul era sincer, repetat asiduu, numai este în cazul unei refulari, relevant. În eseul din revista "22"sîntem iar întorsi la supozitia, draga profesorului, a scindarii tabloului. "O atitudine generala a legionarilor de de-realizarea realitatii, punerea între paranteze a cotidianului, refuzul perceptiei faptului concret si concentrarea atentiei asupra abstractiilor ca si fabricarea sublimului ca unic obiect al interesului prin stergerea din real a acelor fapte care îl contrazic". Atît se distileaza în retorta din iuresul participarii la imperativele clipei. Din aceasta comprimare la ceea ce iese din banalul diurn se extrage o sintetizare: "profetia este singurul mod de exprimare si de comunicare asupra lumii al acestui grup". Singurul? E o exagerare uluitoare daca o confruntam cu navala de vandalism si sînge care a marcat suisul spre putere a Garzii de Fier. Sorin Alexandrescu insista, scotînd în evidenta împrejurarea ca si Eliade "prezinta atitudinea legionarilor în lagar drept una profund crestina, care ' rascumpara' cumva lipsa sfintilor din ortodoxia româneasca". Pentru scriitor Legiunea "avea structura si vocatie de secta mistica, iar nu de miscare politica". În volumul ultim de Memorii, tiparit postum, carturarul condamna crimele odioase din 1940. Începînd cu acel interval, miscarea si-a irosit candoarea, a tradat idealurile initiale. Sorin Alexandrescu revela o oarecare ambiguitate si se întreaba de ce n-a respins Eliade si gesturile atroce anterioare, dar exclude lipsa de onestitate. Concede ca e o greseala a autorului Huliganilor ca nu a vazut "caderea în politica a lui Codreanu din chiar primul moment al activitatii lui". Profesorul corijeaza parerea subiectiva a scriitorului care nu a sesizat ca "secta religioasa a fost tot timpul simultan si o miscare politica". Acestea erau limitele unei pozitii, care era dezbarata însa de ipocrizie si de încredere oarba: "nu a unei naivitati politice la Eliade -naivitate în sensul de a nu vedea sau de a nu întelege anumite fapte, respectiv crimele politice ale Legiunii - ci a unei miopii politice în sensul de a vedea, dar de a nu acorda importanta acestor crime, de a refuza sa le acorde realitate". Caci scriitorul, cum deducem din cosmogonia operei privea mersul vietii printr-un ochean: "nu orice fapt are importanta si, deci, este real, ci numai acela care refera la sau repeta faptul originar cel petrecut in illo tempore".
Ajuns la acest viraj al demonstratiei, profesorul înlatura un echivoc si pretinde clar si definitiv ca autorul Nuntii în cer "stia crimele, vuia întreaga lume româneasca de ele. Dar nu le atribuia semnificatie". Straniu! Eliade "nu discuta tactici politice, precum Ionescu, ci dezbate ierarhii de valori"... "apropierea de Garda nu a fost de aceea un gest politic, precum la Nae Ionescu, ci un gest de focalizare : iata, legionarii întruchipeaza revolutia spirituala de care am vorbit pîna acum". În antiteza cu Z. Ornea, care descopera o metamorfoza de atitudine în anii blestemati (1936 -1938) cînd Eliade se "înverzeste", Sorin Alexandrescu aseaza lucrurile în alta înlantuire. Nu s-a modificat nimic, doar ca scriitorul a întîlnit în jur "o pilda de întrupare în sfîrsit (din punctul lui de vedere) a ideilor lui mai vechi". Daca împrumutam versiunea expusa în eseul din "22", dupa care Eliade considera Legiunea o încorporare a crestinismului si o promova ca o confrerie religioasa - ceea ce n-am contestat - nu se poate sustine, dilatîndu-se la maximum o corelatie existenta, ca s-a dezinteresat total de configuratia nemijlocita, de activitatea politica. În scurta perioada de beligeranta a compus materiale de propaganda, a consimtit sa fie pe lista de deputati ai partidului Totul pentru tara, s-a identificat în publicistica, în întruniri, în conversatii private cu crezul miscarii. Dainuie nenumarate marturii (crîmpee din jurnalul lui Sebastian, printre altele) care atesta ca Eliade a aderat la Legiune cu tot sufletul, a priceput pe deplin implicatiile politicului, a salutat masurile represive de epurare rasiala, a blagoslovit revansa aspra data tradarii, a pledat pentru o dictatura care sa mîntuie patria de straini si de anarhie, a detestat democratia parlamentara infectata. Foarte anevoie s-ar putea condensa toate aceste exteriorizari într-o exclusiva si pura angajare de natura teologica.
Nu sînt de acord cu generalizarea extrema a lui Norman Manea ca Eliade ar fi fost un autor fascist, sînt convins ca dupa 1938 s-a desprins practic de miscare, ca n-a mai vrut sa aiba contact cu ea. Diverse fractiuni legionare din exil au consemnat tacerea si pasivitatea sa, l-au batjocorit, au pomenit de dezertarea unui intelectual care, în circumstante vitrege pentru neam, nu gaseste altceva mai bun de facut decît sa se ocupe de samanism. Si în timpul înregimentarii, Mircea Eliade s-a distins printr-o anume abtinere, se cunosc putine articole incendiare, ele nu mobilizeaza pe cititorii sai sa comita acte de teroare si asasinate. Între rînduri rasuna într-adevar, ca un refren, un imn închinat spiritului si revolutiei crestine. Dar pe portiuni deloc minore, el a combatut în numele Legiunii, mulîndu-se unui tipar de gîndire si actiune tipic. Evidentiind faptul ca Eliade a reprobat transant macelul din 1940, Sorin Alecsandrescu decreteaza ca astfel s-a produs o dezicere care nu mai are nevoie de adausuri. "Ce sa mai condamne în plus? O alta 'problema legionara', n-a existat, cred, pentru el, de vreme ce nu s-a interesat niciodata - atît cît putem sti astazi- de ideile politice ale legionarilor, ci numai de relevanta spirituala a atitudinii lor". Nu poate ramîne fara riposta aceasta abila simplificare, care e vecina cu falsul intelectual. Citim mai încolo: "comuna între publicistica lui Eliade si legionarism a fost numai ' spiritualitatea ' mai bine zis ceea ce credea Eliade ca este spiritualitatea lor comuna".
Ca un fluture ispitit de pîlpîirea becului, profesorul se apropie iar si iar de miezul de foc al delimitarii: "dimpotriva, ceea ce a constituit distanta, diferenta, mereu subliniata de Eliade, a fost totusi 'fapta' Garzii, fenomenul legionar real". Nu aflam de nicaieri unde s-a conturat diferenta, unde s-a despartit carturarul de angrenajul cotidian al Legiunii.Mai degraba, cazul lui Eliade e diluat înca odata în problematica veacului: "eu cred de aceea ca este vorba de o cecitate generala în epoca". Problema adevarata ar fi cecitatea si nu culpa sau neculpa. Sîntem nerabdatori sa ni se spuna daca o asemenea neputinta fiziologica e o boala si daca ea trebuie sanctionata etic sau altfel. Nu ni se satisface însa curiozitatea. Fara sa oboseasca profesorul reia o asertiune, care nu rezista la verificarea pe viu, cum vom dovedi. "Problema reala a dezbaterii este deci ignorarea politicului pîna la 1938, respectiv reductia interpretativa a fenomenului legionar la un fenomen religios". Si mai departe: "devierea spre mitic trebuie sa se fi produs în cazul de fata atunci cînd asasinarea lui Manciu, ori a lui Duca, nu a mai fost evaluata printr-o cîntarire ' la rece' a situatiei lui Codreanu, ori a Garzii, în momentul respectiv, ci printr-o proiectare a ei în absolutul unor valori eterne - act de razbunare, de vendeta, din onoare, de pedeapsa justitiara în afara spatiului justitiei propriu-zise".
Simptomatic, profesorul nu cunoaste odihna. Cîta risipa de elocventa depune ca sa-l scoata pe scriitor din tunelul întunericului! "Nu se pune deci problema nici a unei naivitati politice, nici a încercarii de a scuza o crima, ci se pune problema situarii într-un tip de gîndire sau de acceptare a unei ideologii conform careia o crima nu este o crima, ci un act de justitie de-asupra legii umane, un act inspirat de comandamente (cvasi -) divine". Si apoi aceeasi translatie spre inofensiv: "numesc aceasta alunecare constienta în gîndire mitica un act de miopie politica, în sensul deci ca nu vede politicul ca politic, ci doar ca o manifestare a religiosului". În eseu e redisputata tema pacatului în Cetate, categorisita din diferite unghiuri de contemplare: "Eliade nu face deci greseala de a scuza o fapta politica reprobabila (din punct de vedere politic sau moral), ci cade în ambiguitatea de a nu aprecia o vreme politicul ca politic". Aceasta ipostaza e edulcorata din nou ca o de-realizare a realitatii. Nu te mai poti descurca în hatisul de minimalizari si justificari.
Cum vrea sa ne convinga profesorul din Amsterdam? Repetînd la nesfîrsit o poliloghie ca omorul, privit din unghiul cosmic, nu e echivalent cu crima concreta, ca adeziunea la o miscare fanatica nu înseamna implicare veritabila, ca marsurile si cîntecele virile, îndemn la lupta, nu exprima decît nevoia ingenua de religiozitate. Ce e posibil pe un segment limitat (o nepotrivire între veleitati si transpunerea lor) este extins în absolut. Sîntem îndreptati spre un univers al aparentelor, al iluziei, care e descarcat de povara unei raspunderi. Aplicîndu-i-se aceeasi schema, a decuparii planurilor prin sfîsierea cuvîntului de fapta, descrisa mai sus la capitolul nebunilor simpatici, si despre Eliade ni se povesteste ca scrie articole, dar în ultima instanta nu le scrie, face politica, însa urmarit mai de aproape, e cu totul detasat de arena publica, nimic nu mai e tangibil si reperabil. Secretul transmis de Sorin a Alexandrescu se rezuma la mentiunea ca si scriitorul sufera în anii colaborarii cu Legiunea de un proces de de-realizare a realului. De data asta nu apare însa anexa, ceea ce era înainte un efect inerent al fluctuatiei în absenta, ca traieste o dedublare, ca a intrat sub logica aparte a schizofreniei.
E, poate, momentul potrivit sa trecem la analiza la obiect, conspectînd chiar textele cu pricina care au iscat atîta perturbare - comentarile politice din gazetele vremii, semnate de Mircea Eliade. Despre ele, Sorin Alexandrescu emite neîncetat generalizari, ce nu îngaduie replica, desi, fîstîcit putin, marturiseste, cum am semnalat, ca n-a izbutit sa le citeasca pe toate. Ce fel de scrupul profesional îi da ghes atunci în excesul sau polemic? Zabovim la o clasificare neta, inclusa în eseul din "22"si anume ca autorul Huliganilor n-a aprobat explicit în publicistica aspiratiile Garzii de Fier: "aceste idei politice el nu le-a împartasit, precum au facut-o Cioran si Noica". Sînt nevoit sa rastorn aceasta disculpare deoarece ea contravine flagrant documentelor si marturiilor palpabile. Precizez ca admir performanta intelectuala a lui Mircea Eliade, ca pretuiesc fermentul de exceptie pe care l-a reprezentat demersul sau în perioada de efervescenta spirituala din Bucurestiul anilor 30, sef recunoscut al unei generatii foarte dotate, ca ma înclin în fata prestatiei savantului si în fata dinamicii si fervoarei epice a romancierului. N-as fi vrut sa scormonesc prin teancul de probe - interventiile prolegionare ale tînarului rebel - însa îndaratnicia unora de a sterge dîrele ma obliga sa procedez altfel si sa descind fara placere în aceste catacombe. Neîndoios, articolele respective certifica primatul componentei religioase în participarea scriitorului la revirimentul proclamat de Legiune, dar prin aceasta constanta ele nu sînt epuizate.
Spre a evidentia contrariul, reproduc cu mîhnire mai jos doar cîteva pasaje edificatoare. Celebrînd jertfa lui Mota si Marin în Spania, Mircea Eliade declara martial: "cel ce intra în Legiune, îmbraca pentru totdeauna camasa mortii"(' Iconar ' - 1937). În alta parte, (articolul Pilotii orbi - ' Vremea ' - 1937), scriitorul risca incizii demografice pe harta tarii, schiteaza un grafic al României postbelice, pe baza unor statistici si inspectiuni, propune solutii de salvare la dimensiuni nationale, patrunde fara inhibitii în complexul social economic. Nici pomeneala în aceste rînduri de hiatusul între cuvînt si fapta, de nevoia de abstragere din real pentru a contempla de sus lucrurile, prin prisma unei deplasari a galaxiilor. E deplîns întîi dezastrul democratiei parlamentare: "ca s-a furat ca în codru, ca s-a distrus burghezia în folosul elementelor alogene". Pierderea instinctului statal si invazia strainilor îl supara pîna la exasperare. "Numai istoria stia ca nu va mai duce multa vreme povara acestui stîrv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile afara de cea capitala: instinctul statal". Alarmanta este deznationalizarea judetelor românesti: "în schimb, am stat cu mîinile în sîn si am privit cum se întareste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Tara Oasului s-a paraginit, cum s-au facut colonizari de plugari evrei în Maramures, cum au trecut padurile din Maramures si Bucovina în mîna evreilor si maghiarilor etc. etc.". Si în continuare cedez cuvîntul unor pasaje însiruite fara conatii: "pilotii orbi s-au facut unealta celei mai înspaimîntatoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunarii spre Delta si Basarabia..."; "în loc sa stîrpim cu cruzime elementul bulgaresc din întreaga Dobrogea - noi am colonizat, pur si simplu, gurile Dunarii cu gradinari bulgari..."; "de la razboi încoace evreii au cotropit satele Maramuresului si ale Bucovinei si au obtinut majoritatea absoluta în orasele Basarabiei..."; "stiu foarte bine ca evreii vor tipa ca sînt antisemit, iar democratii ca sînt huligan sau fascist. Stiu foarte bine ca unii îmi vor spune ca 'administratia' e proasta, iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritatilor..."; "pe mine nu ma supara cînd aud evrei tipînd 'antisemitism', 'fascism', 'hitlerism'! Oamenii acestia, care sînt oameni vii si clarvazatori îsi apara primatul economic si politic, pe care l-au dobîndit cu atîta truda, risipind atîta inteligenta si atîtea miliarde... evreii lupta din rasputeri sa-si mentina deocamdata pozitiile în asteptarea unei viitoare ofensive si, în ceea ce ma priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul..."; "evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pîna în sec. al XVI-lea bere); austriecii în Ardeal, 'cultura' în Principate au adus sifilisul..."; "democratia de la razboi încoace a izbutit sa zadarniceasca orice încercare de redesteptare nationala. Prin pilotii orbi de la cîrma tarii, democratia ne-a adus astazi acolo unde sîntem".
Nu un cititor în stele, desfacut de prezent se destainuie aici, în aceste confesiuni. "Poate neamul românesc sa-si sfîrseasca viata în cea mai trista descompunere pe care ar cunoaste-o istoria, surpat de mizerie, si sifilis, cotropit de evrei si sfîrtecat de straini, demoralizat, tradat, vîndut pentru cîteva sute de milioane de lei?". Citez din articolul De ce cred în biruinta miscarii legionare ('Buna Vestire' -1937). Tot de acolo : "revolutia legionara are drept tinta suprema: mîntuirea neamului, împacarea neamului romînesc cu Dumnezeu, cum a spus Capitanul"; "de aceea, sensul miscarii legionare se deosebeste de tot ce s-a facut pîna astazi în istorie si biruinta legionara va aduce dupa sine nu numai restaurarea virtutilor neamului nostru, o Românie vrednica, demna si puternica - ci va crea un om nou, corespunzator unui nou tip de viata europeana". În acest scop, carturarul mizeaza pe elanul barbatiei, pe selectia fireasca pe care o poate face numai lupta. "Legionarismul a introdus din nou în România bucuria si pedagogia luptei cinstite, pe fata. Chiar si dusmanii de moarte ai Legiunii sînt siliti sa recunoasca schimbarea adusa de aceasta miscare revolutionara româneasca: normalizarea luptei. Conducerea miscarii legionare anunta de mai dinainte cînd, cu cine si în ce conditii va da lupta". În acest fel, proroceste Eliade ca "reînvie Evul Mediu românesc"('Vremea' -ian.1938).
Mai pot culege si alte indicii, de rinocenizare. Cu ce folos? Cade evident varianta dichisita de Sorin Alexandrescu ca scriitorul privea în acei ani ca prin transa realitatile din jur, fiind în consonanta cu Legiunea doar pentru împlinirea propensiunii spre spiritualitate. Suprapunerea în directia mesianismului religios se manifesta fara întrerupere si în articolele politice, dar prin ea nu se consuma pe deplin, cum s-a observat, resursele înrolarii sale. Fara a pluti doar undeva în afara tumultului, în cei doi-trei ani de molipsire. Eliade adoptase fara rezerve canonul mental colectiv, expus de el cu fidelitate (nu se strecoara niciunde obiectii, retractari, delimitari), se furisase ca un expert în pivnitele miscarii unde se depozita arsenalul de lupta, se înhamase la alcatuirea de studii si prognoze ca în Pilotii orbi. Din constrîngeri nascute prin propovaduirea unei teze, profesorul din Amsterdam se dispenseaza de pluralitatea de aspecte spre a desprinde doar un semn cu adevarat extrem, prezenta crimei în practica Legiunii. Se bizuie în acest recurs pe o inversare paradoxala. La prima vedere, alegînd proba cea mai grava de acuzare, el îsi taie craca de sub picioare. E resuscitata ideea ca omorul nu e consfintit ca omor în sens legal sau etic, ci e subsumat unei valori, suprapamîntene, de reîmpacare cu natura, ceea ce l-ar justifica si l-ar absolvi pe alte dimensiuni. Ne aducem aminte de insistenta argumentarii: "ratacirea de a nu vedea (o vreme) crima drept crima o încadrez în procesul numit anterior mai în general, procesul de de-realizare a realitatii - raportare la gîndirea mitica, nu laica)". Degeaba! Prin salturi si piruete se acopera doar treptele intermediare, care au însa pregnanta lor teribila. Caci înainte de a se raporta la comandamentul supraterestru, crima era tolanita în discursul programatic al Legiunii ca o particula dintr-un întreg. Care era acest întreg? Nu e recomandabil sa se omita ansamblul: înnoirea prin forta a tarii; formarea cu orice pret a omului nou, supunerea si veneratia fata de o autoritate providentiala; dispretuirea democratiei; epurarea rasiala pentru a pecetlui purificarea etnica. De toate aceste revendicari Eliade luase cunostiinta, nu era dezlipit de ofensiva zilnica a strazii, o populariza ardent în gazeta, o discuta însufletit cu prietenii. Cînd nu e smulsa din privelistea data, crima perceputa nu mai este o fantomatica decolare din real, ci semnifica asumarea unei angajari fata de o ideologie si o practica, de care Eliade a fost totusi constient (nu contest faptul ca el s-a implicat, adesea, mai putin direct decît alti prieteni ai sai, Nae Ionescu, Cioran sau Noica, dar o implicare consistenta a fost neîndoielnic).
A treia ipoteza a profesorului din Amsterdam ca în cei 2-3 ani de aprobare a dezideratelor Garzii de Fier, Eliade a trait pe un plan abstras, de de-realizare a realului, ocolind orice maculare - transpare tot atît de subreda, incongruenta ca si primele doua.
Lansat în lunga aparare a Legiunii în fata unui tribunal impus de istorie, Sorin Alexandrescu se refera foarte rar si vag la partea adversa, cei care au îndurat ravagiile. Despre I.G.Duca, primul ministru liberal asasinat si despre alte executii si condamnari la moarte se aminteste mai degraba în treacat. În ceea ce îl priveste pe Eliade, cum am remarcat, profesorul din Amsterdam crede ca pîna la iesirea din lagar (1938) carturarul nu si-ar fi dat seama efectiv de consecintele înclestarilor din jur. Cucerit de utopia unei tari renascute si a unui om nou, nu avusese deloc revelatia delictelor infamante. Abia iruptia imunda din 1940, cu miseleasca napustire asupra lui Iorga si Madgearu, i-a deschis ochii si, dezmeticit si vindecat de fantasme, s-a lepadat de atasamentul fata de generatia proaspata a Garzii de Fier, care nu mai întrunea atributiile unei comunitati teologice. Pentru ce s-a întîmplat anterior - amenintari cu executia, teroare, asasinate - nu s-a simtit însa responsabil fiindca odiosul nu a patruns în cîmpul sau de vedere. De aceea n-avea de ce sa-si ceara scuze. Mustrîndu-l pentru miopie politica, eseul din "22"îl scuteste totodata de interogatorii sfredelitoare. Cît de strident functioneaza aceasta menajare, a reiesit, presupun, dupa ce am scos în vileag ca o ilustrare, doza de xenofobie existenta în textele carturarului în anii ciumati, cînd domnea pactul cu Legiunea.
Îngradirile rasiale au fost un numitor comun în asalturile spre putere ale Garzii de Fier. E surprinzator ca în eseu aceste diformitati nu capata un relief corespunzator. Ce s-a întîmplat cu Eliade, care avusese prieteni buni evrei si nu formulase vreodata sentimente sovine în nenumaratele interpelari stiintifice sau publicistice din faza antelegionara? În mod corect noteaza si Sorin Alexandrescu: "o asemenea interpretare poate explica, cred, distanta fata de legionarism observata de Eliade înainte de 1936 -1937 -în 1933, de exemplu, lauda meritele filologice ale evreilor Gaster si Saineanu si deplînge expulzarea lor - ca si dupa 1938, dupa lagar". Tonul se modifica în decursul curei de rinocenizare. Eliade preia o platforma a dereticarilor etnice, saluta decretele contra minoritatilor, scoaterea din slujbe, confiscarea averilor, interzicerea dreptului de semnatura,ostracizarea din organismele scriitoricesti. Fiindca a ajuns captivul unor prejudecati rudimentare s-a stins superba amicitie cu Mihail Sebastian.
Înfatisînd un episod deloc magulitor, o rana de constiinta, profesorul scapa haturile din mîna, asterne fraze penibile prin indecenta lor. Nu stiu de ce în aceste paragrafe eseul aluneca spre clevetire si rabufnire resentimentara. Sorin Alexandrescu admonesteaza "neîntelegerea"aratata de Eliade fata de loialul sau partener de dialog, nu se sfieste însa sa-i contrapuna subit "neîntelegerea"celuilalt. Care fusese culpa lui Sebastian? Reprosul exprimat este stupefiant. Victima nu s-a comportat la înaltimea scenariului, n-a îndeplinit constiincios rolul ce i se rezervase. Ce fel de rol? Bucurestiul era tocmai cuprins de delir, pe bulevarde trecea cortegiul funerar cu sicriile celor doi mucenici, Mota si Marin, sucombati în Spania. Eliade îi gratifica drept eroi. "Dar mai este ceva: neîntelegerea lui Sebastian. În saptamîna urmatoare el se duce la schi la Sinaia si ignora total comotia din tara. Pe 12 februarie are o întîlnire la o cafenea cu un prieten si singura lui grija este ca legionarii sa nu profite a doua zi de situatie si sa dea o lovitura de stat".
Pe Sorin Alexandrescu îl intriga laconismul Jurnalului, o expresie pentru el de uscaciune sufleteasca. "Pe 13 februarie, ziua înmormîntarii nici o însemnare. Pe 14 februarie, Sebastian pleaca din nou la Sinaia la schi, ca sa mai uite de Bucuresti". Ironia profesorului e deplasata în acest decor. "Sebastian vedea, desigur, 'oribila eroare' a celorlalti si nu avea nici un motiv personal de doliu, totusi este uluitoare totala lipsa de emotie - uman, chiar fata de un adversar politic- cu care scrie în acele zile". Uluitoare? Adversar politic? Jurnalul înfatiseaza o societate în deruta, sfintind decesul unor ucigasi. Pentru el, cei doi viteji erau cei care, prin vorbele si actele lor, îl pîndeau deschis ca sa-l striveasca. Iata un extras dintr-o chemare la rasturnare cu forta a ordinei în stat si la stîrpire etnica: "Puterea jidoveasca, francmasona si politicianista democrata e stapîna absoluta în statul nostru. Cei care vor sa doboare aceasta putere dusmana întîmpina dusmania de moarte a tuturor categoriilor hotarîtoare în stat... asa fiind, o organizatie de lupta nationala nu va putea cuceri pozitia dusmana decît înfruntînd aceasta lume de potentati stapîni pe stat si pe toate izvoarele de putere...Sa primim lupta pe viata si pe moarte". (Ion Mota: Spiritul legionar - "Cuvîntul Argesului"- februarie 1936). Nu cere prea mult autorul eseului din "22"cînd îl cearta pe Mihail Sebastian ca nu e cutremurat sufleteste de parastase, posturi negre, slujbe si rugaciuni consacrate unor falsi martiri în ochii sai. La ceremonia înhumarii au asistat dealtminteri, emisari de seama ai statelor fasciste europene.
Cu destula claritate se întrezareste în Jurnal starea de spirit a victimei, frica, rusinea, disperarea stîrnite de brutalitatea evenimentelor. Ca peste cumplita disensiune, prietenul spera ca Eliade se va lecui, si ca dupa consumarea pojarului, se vor strînge iar în brate, reintetind avîntul de fertilitate intelectuala din Capitala anilor treizeci - aceasta farîma de încredere e miza frumoasa, înaltatoare a dramei "Au murit Mota si Marin. Mi-e greu sa vorbesc cu Mircea despre asta. Simt ca el e în doliu. În ce ma priveste ma gîndesc cu tristete la întîmplarea asta. Este în tabara lor mai multa orbire decît farsa si poate mai multa buna - credinta decît impostura. Dar atunci, cum se poate, prin ce aberatie, sa nu-si dea seama de oribila lor eroare, de salbatica lor eroare?"
(vineri 15 ian. 1937). Ne aflam abia la începutul dezmatului. Sebastian e consternat de "convertirea gardista"a prietenilor. El descrie isteria actritei Marietta Sadova: "Jidanii sînt de vina - striga Marietta. Ne iau pîinea de la gura, ne exploateaza, ne înabusa. Sa plece de aici. Asta e tara noastra nu a lor, România românilor!". La 2 martie 1937, la Mircea Eliade acasa e în toi o lunga discutie. Un student liberal a fost batut cu frînghii la sediul gardist. În Jurnal e citat autorul Huliganilor, "Foarte bine i s-a facut. Asa li se cuvine tradatorilor. El - Mircea Eliade - nu s-a fi multumit numai cu atîta, ci i-ar fi scos si ochii. Toti cei care nu sînt gardisti, toti cei care fac alta politica decît cea gardista sînt tradatori de neam si merita aceasta soarta.`` De aceea e bine sa spun înca odata ca n-am facut decît sa redau întocmai vorbele lui. Asta ca nu cumva sa le uit. Si poate ca într-o zi lucrurile vor fi destul de linistite pentru ca sa-i pot ceti aceasta pagina lui Mircea si sa-l vad rosind de rusine".
Orice fel de obiectii s-ar aduce diaristului, ca n-a descusut toate dedesubturile manevrelor politice, ca n-a deslusit cîteodata resorturile psihologiei prietenului - ele ar fi firesti, naturale. Dar ca n-a suferit destul de elocvent - e absurd si strigator la cer. Evocînd tacerea si stinghereala dintre ei, eseul poposeste la "sentimentul reciproc de neîntelegere". De unde provine el? "Sebastian se plînge ca Eliade scrisese între timp în 'Vremea', articolele 'din ce în ce mai legionare'. Care articole, Sebastian nu spune". Asta este problema? Ca si cum lucrurile n-ar fi fost limpezi. Cu reflectia din eseu ca vina e împartita - se ciocnesc doua "neîntelegeri"- se atinge un prag al cinismului. Ruperea prieteniei cu Sebastian, textele "din ce în ce mai legionare", repetarea unor lozinci venite de la Codreanu - toate acestea nu sînt, din pacate, incidente, deraieri ocazionale, ci sînt legate de alte acceptari ale doctrinei, pomenite mai sus: repulsia fata de democratie, apologia Capitanului, indulgenta fata de raspîndirea ocarei si a bîtei, simpatia pentru experimentele fasciste din alte zone ale continentului. Prea palid si periferic sînt abordate ele în eseu. Cînd le consemneaza, Sorin Alexandrescu se face uneori ca nu pricepe despre ce e vorba si adopta reactia nedumeririi.Despre autorul Huliganilor :"Ajunge si în Germania si scrie: sînt la Berlin de doua zile. Daca as sta un an aici as face si eu politica militanta. De ce? Nu spune". Mircea Eliade nu era un neinitiat. Daca ar fi trait acolo, ar fi practicat si el o activitate combatanta, nu în detrimentul national socialismului.
Raspicat, cu dezgust si indignare, s-a distantat Eliade, dupa perioada sa "verde", de ororile nazismului, de lagarele de exterminare, alaturîndu-le celor sovietice, de aceeasi factura. În numele democratiei si al umanismului,05.01.99 convertit structural, a denuntat actiunile de teroare si genocid pe care le-a abatut comunismul asupra României dupa 1945. Privitor, însa, la încolacitele sale fire de colaborare cu Legiunea în anii contaminarii (1936-1938), profesorul din Amsterdam,bîjbîie în divagatii, nu nimereste, adesea, criteriul eficace de evaluare. Ambiguitatea ia proportii în chip bizar cînd zugraveste postura victimei, care nu plînge deajuns. "Neîntelegerea"ei e situata la acelasi nivel cu nepasarea faptasului.
A patra ipoteza a eseului despre împartirea echitabila a vinei si despre rolul nejucat pîna la capat de o victima imperfecta - se destrama si ea ca fantezista, dar mai cuprinde si ceva nespus de scandalos.
- Top -
Revista "22", Anul X, nr.1 (463)/5.-11.1.1999 publica o dezbatere dedicata cartii lui Sorin Alexandrescu, dezbatere organizata de Uniunea Scriitorilor cu prilejul lansarii. Mircea Martin sustine printre altele: "Dupa Sorin Alexandrescu, impunerea lui Antonescu de catre nemti, în 1940, si dupa aceea în 1941, încurajarea actiunilor lui împotriva legionarilor au fost rezultatul interventiei decisive a Germaniei si, ca atare, reprezinta o restrângere a suveranitatii nationale." Nicolae Manolescu face din nou o trimitere la Cartea neagra a comunismului aratînd: "Exista, deci, discursuri vinovate sau numai realitati vinovate? Un discurs vinovat duce neaparat la o crima? Nici n-a aparut bine cartea lui Sorin Alexandrescu si s-a produs o reactie în revista '22': un articol al domnului S. Damian, pornind de la fragmentele din capitolul Fenomenul legionar, aparute în revista. Ideea lui este ca în momentul în care se pune problema asa cum o face Sorin Alexandrescu, ne aflam în pragul de a justifica niste lucruri. De a justifica, din punct de vedere ideologic, de pilda, miscarea legionara. Unul din subcapitolele capitolului Antonescu se numeste Antonescu - antisemit. Evident, Antonescu era antisemit, pentru ca discursul lui era antisemit. Sorin Alexandrescu nu merge nici pe ideea ca Antonescu trebuie transformat în statuie, nici pe ideea ca trebuie sa nu mai vorbin despre el. Se pune întrebarea: daca el nu trecea deloc la fapte, daca se limita la discurs, s-ar fi putut vorbi sau nu despre antisemtism? Adica, pot sa spun orice; daca n-am scos pistolul înseamna ca sunt 'suportabil'. Deci ideologia este suportabila. (...)" Z. Ornea are cîteva rezerve, exprimate foarte prudent: "Împartasesc multe din opiniile lui Sorin Alexandrescu din capitolul despre miscarea legionara (...) Dar nu cred ca se sustine în întregime opinia consemnata în carte, si anume ca dimensiunea politica a lipsit miscarii legionare si ca a fost mai mult o secta religioasa. Înca de la despartirea de Liga National-Crestina a lui A.C. Cuza, s-au constituit o grupare politica, au intrat în Parlament (Codreanu a fost de doua ori în Prlament), iar în '37 au devenit chiar al treilea partid al tarii. Sunt de acord ca apartenenta lui Mircea Eliade si a colegilor sai de generatie la miscarea legionara s-a facut pe dimensiunea religioasa, dar nu cred ca e judicios sa spunem ca nu au fost constienti ca au intrat într-o miscare politica. Mircea Eliade a facut parte din echipa de propaganda electorala a partidului 'Totul pentru Tara' (partidul miscarii legionare), în judetul Prahova, în lunile noiembrie si decembrie '37. Chiar daca s-a apropiat de miscarea legionara exclusiv pe dimensiunea religioasa, spirituala, nu e drept sa neglijam ca a facut militantism politic, deopotriva." Referindu-se la articulul lui S. Damian, Sorin Alexandrescu, participant si el la discutie, spune: "Am încercat sa demontez retorica discursului legionar, fapt pe care, din pacate, S. Damian nu l-a înteles. Eu nu am vrut sa-i arat pe legionari ca pe niste 'baieti veseli'. Am vrut sa arat ca ei si-au facut o reclama de acest fel, dar ca ei de fapt nu mai erau asa. Cât despre Z. Ornea, n-am vrut sa demonstrez ca legionarii au reprezentat doar o secta religioasa. Nu. Ei s-au înfatisat asa. Si, din pacate, astfel au fost vazuti de o multime de intelectuali, printre care Mircea Eliade." In continuare Alexandrescu afirma ca a vrut sa reliefeze "miopia politica" a lui Eliade, pe cînd pe Nae Ionescu l-a prezentat ca pe un om care "a trecut de partea dreptei din motive politice". Eliade, Noica si ceilalti "asistenti ai lui Nae Ionescu" "s-au alaturat dreptei doar pentru partea religioasa". Pentru ceilalti participanti la dezbatere cartea lui Alexandrescu reprezinta "stilul conversatiei superioare" (H.-R. Patapievici). Cartea "(...) pune în miscare capacitatea analitica si polemica a tinerilor istoric: pentru ca e o carte pasionanta, de un farmec exceptional si de o claritate remercabila." (Zoe Petre) Gabriel Liiceanu vorbeste despre "splendoarea cartii". Andrei Oisteanu critica "temporara exclipsa a ratiunii" Maresalului despre care vorbeste Sorin Alexandrescu, "pentru ca e prea simplist sa apelam la fisa psihiatrica a lui Antonescu."
Intr-un articol intitulat, "Paradoxul 'paradoxului român'", semnat de Sabina Fînaru în: România literara, nr. 4/3.2.1999, autoarea califica volumul lui Alexandrescu drept o lucrare "care se citeste pe nerasuflate, si care e cu adevarat produsul unui 'uomo universale' reprezinta, în opinia noastra, cea mai incitanta si originala carte care a fost scrisa vreodata în domeniul filozofiei istoriei românesti". Retinem din acest acest text urmatoarele afirmatii: (...)
"E simptomatic faptul ca Sorin Alexandrescu preia numele acestui paradox de la Eliade. Plasate în contextul istoriei religiilor (sau: si al istoriei si al religiei) cele doua dileme - a românismului si a ortodoxiei - pot regasi în paradoxul iubirii o functie creatoare; ea se leaga de transfigurare si de "contemplatia în actiune" care functioneaza dupa logica hierofaniei: ascunde (sau "apara") si dezvaluie (sau "afirma") obiectul iubit. În contextul istoriei nationale, autorul Paradoxului român propune ca "solutie" un nou tip de românist care contesta atitudinile "lirice" anterioare; acesta travesteste sensul creator al paradoxului iubirii într-o forma secularizata: comunicarea. În aceasta ordine de idei, discursul argumentativ prin care el îsi rationalizeaza alegerea si impune obiectul, este temeiul în virtutea caruia cel ce traieste iubirea prin relatia cu celalalt, si nu cel ce simte dragostea, are dreptul de a fi perceput ca prezenta creatoare reala în aceasta lume." (...)
In acelasi numar al revistei România literara (nr.4./3.2.1999) este publicat si articolul intitulat: "A îndura si a (de)scrie istoria" de Monica Spiridon. Ea sustine ca volumul lui Alexandresci "va stîrni probabil un val impetuos de controverse. Caci autorul ei ne bruscheaza inertiile si comoditatile, invitîndu-ne sa abandonam eseismul afectiv-inflamat, în beneficiul unor perspectivie si al unor instrumente mult mai subtile decît cele utilizate curent în studiul perioadei interbelice." (...) "Paradoxul român marcheaza o turnanta în discursul despre perioada interbelica, în calitatea sa de tentativa sistematica si articulata teoretic de a clinti inertia si de a pulveriza monologismul. Un contrapunct contrastiv ne-au oferit, în schimb, dezbaterile publice provocate pîna în prezent de carte. În mod... paradoxal, discursul unei bune parti dintre comentatori trebuie sa fi constituit pentru Sorin Alexandrescu un obiect simptomatic de studiu. Combatantii - cu precadere istorici - au atacat imeptuos temele puse pe tapet de carte - democratia interbelica, Garda de Fier, dictatura carlista, România Mare, controversata figura a lui Antonescu s.a.m.d. Dar au facut-o nu pentru a evalua strategia de lucru a lui Sorin Alexandrescu, ci pentru a-si impune autoritar versiunile proprii (în mare parte publicate anterior). Mizînd pe monoglosie si pe reificarea unor perspective pretins privilegiate, astfel de reactii s-au dovedit în mod frapant inadecvate."
Alexandru George critica in articolul sau, "Ciudata ratacire
(II)" publicat în: Adevarul literar si artistic,
nr. 452/19.1.1999, cartea lui Alexandrescu, pe care o califica
drept "eronata în ansamblul ei".
Nu mã voi opri azi, în detaliu, la incitantul studiu al lui Sorin Alexandrescu Paradoxul român(1) sau, în orice caz nu numai la el. Ci la felul în care se încadreazã în obsesiile etniciste ale clipei de fatã. S-ar spune cã în timp ce de-a lungul realismului socialist, evacuasem obligatoriu orice referintã la perioada interbelicã, din 1990 încoace facem acelasi lucru cu cea comunistã, referindu-ne, cu titlu de exemplu, doar la interbelic.
Înainte însã de-a aminti astfel de evidente, trebuie insistat asupra caracterului interesant, si deseori original în interpretarea unor fenomene (îndeosebi cel legionar) care, chiar când nu convinge cu totul, retine stãruitor atentia. Sorin Alexandrescu dispune de o dublã experientã, de la care asteptam totusi un alt paradox decât cel românesc: a trãit în România sub comunism dar si în Olanda, având posibilitatea sã arunce asupra fenomenului totalitar o dublã privire si interioarã si exterioarã. Din cea interioarã s-ar fi putut ivi o cercetare specificã a fenomenului totalitar; din cea exterioarã, comparatia dintre stadiile de punere în aplicare a doctrinei unice în tãrile de sub ocupatia sovieticã. Când ai la dispozitie mass-media occidentalã sã te punã la curent si la zi cu ceea ce se petrece, de pildã, în Polonia lui Solidarnosc; dispui de alte posibilitãti decât cei informati de un sistem de manipulare al cãrui principiu fundamental este tocmai cenzura. La fel pentru primãvara de la Praga, ca si pentru toate miscãrile de disidentã ale Estului. Pe de altã parte, nu mai dispui de scuza rãnitului care tocmai se scoalã de pe patul de suferintã si n-are decât un gând: sã uite de toate durerile. Dimpotrivã, de la distantã esti liber sã-ti exersezi memoria pe întreaga gamã a trecutului.
Alain Besançon scria - am repetat-o de atâtea ori! - cã acolo unde se instaleazã comunismul asistãm inevitabil la o caricaturã a traditiilor locale. El lua drept exemplu filiatia ce duce la Stalin plecând de la Ivan cel Groaznic. Ar fi putut, tot atât de bine, sã citeze pagini din marchizul de Custine a cãrui cãlãtorie în Rusia din 1800 si ceva semãna ca douã picãturi de apã cu cele de un secol mai târziu. Dupã destalinizare si mai ales dupã raportul Hrusciov, fiecare satelit si-a adus si o contributie personalã, alegându-si câteva modele locale. Nu e mai putin adevãrat cã esentialã a rãmas rãdãcina comunã. Care, nici ea, nu e deajuns pentru o întelegere mai exactã. Totalitarismul, în afarã chiar de caracteristicile definite de Hannah Arendt, mai are încã o trãsãturã aparte: cere de la supusii sãi fiinta întreagã: averea, dar nu numai, inteligenta, dar nu ajunge, sufletul si el insuficient, altã vorbire, scindarea psihismului, atomizarea relatiilor sale. Omul în totalitatea lui. De aceea contra-utopiile ce-si propun drept subiect totalitarismul - fie cã e vorba de 1984 a lui Orwell, fie de un roman asemãnãtor al scriitorului german Walter Jens publicat cam în acelasi timp, se încheie prin disparitia ultimului om, specia stingându-se o datã cu rãzvrãtirea esuatã.
În mai toate tãrile supuse acestei contagiuni, intelectualii disidenti au încercat sã descrie si analizeze tocmai aceastã diferentã între comunism sau nazism si toate celelalte regimuri de autocratie. Din Ungaria mai întâi, din Polonia apoi (Gândirea captivã a lui Czeslaw Milosz, din 1953, rãmâne paradigmaticã din acest punct de vedere) dar si din primãvara praghezã, au sosit primele investigatii pe care s-au bizuit apoi comentatorii occidentali.
Doar de la noi, nimic. Cu toate instrumentele de care dispune si cu dibãcia reflectiei, tocmai acest paradox am fi dorit sã-l aflãm sub pana profesorului din Olanda iar nu simplul fapt cã în România a fost o revolutie de dreapta (legionarii care n-au luat puterea) si n-a fost una de stânga care, în schimb, a domnit o jumãtate de secol. Pentru simplul motiv cã nu poti compara ceva spontan cu altceva impus.
În ciuda surselor diferite si capacitãtii sale speculative, Sorin Alexandrescu preia aceeasi figurã de "stil" si de comoditate, comparând dictatura lui Carol al II-lea (perceputã în epocã drept una mai curând de operetã) si cea militarã de timp de rãzboi a lui Antonescu cu cea a lui... Ceausescu. De ce din moment ce istoria partidelor comuniste e plinã de modele, de la Stalin la Kim Ir Sen si descendenta sa? Evolutia lui Ceausescu e mai aproape de a unui... Milosevici decât de a unui despot local. Nu înseamnã, fireste, cã acesta din urmã - fie Carol al II-lea, fie Antonescu - erau mai buni sau mai rãi, ci doar altfel. Si apoi n-avem nevoie sã facem un salt atât de mare: între rãi, ci doar altfel. Si apoi n-avem nevoie sã facem un salt atât de mare: Antonescu si Ceausescu au existat si Ana Pauker, si Teohari Georgescu si Vasile Luca, si Gheorghiu Dej. Nu e oare mai logic sã vedem cum au pus ei temeliile noului sistem? Nici mãcar nationalismul extrem n-a avut de ce sã fie transmis de Antonescu lui Ceausescu, acesta din urmã, în bun comunist, putea lesne sã-si aducã aminte cum Stalin în Moscova asediatã de nemti renuntase la sloganele comuniste, adoptându-le pe cele patriotice si punând sã batã toate clopotele bisericilor ce nu fuseserã încã distruse. La restriste, nationalismul a furnizat mereu arme comunismului.
Nici mãcar mitul Mesterului Manole nu ne este neapãrat specific. Mai existã si alte tãri care au trãit înveninata sintagmã "ruine sacrificiu". Nu rãspunde Polonia de pildã mai decisiv încã decât noi acestui model?
Nu neg fireste interesul de a consulta arhivele fiecãrui norod în parte. Atâta vreme însã cât ne multumim doar cu ele, trecem peste o perioadã unicã în istorie a cãrei infectie ne macinã încã. Fãrã ea, nici o disectie a prezentului nu se poate sãvârsi. Conceptia etnocentristã nu ne poate duce decât spre false solutii. Cum am mai spus, am vrea ca o astfel de investigatie sã ne vinã în completare tocmai de la Sorin Alexandrescu a cãrui obiectivitate - ce nu înseamnã, dupã cum bine subliniazã el însusi, si neutralitate - nu cedeazã decât în final. Într-adevãr, în ultimul capitol asupra partidului national-tãrãnist, Sorin Alexandrescu adoptã un ton cu totul diferit, dedându-se, în stil jurnalistic, la un ciudat pro domo. Ne-ar place, sã credem însã în continuare cã el dispune de toate instrumentele spre a depãsi faza etnocentristã în care se îneacã azi o bunã parte din intelighentia localã.
__________________
(1) Sorin Alexandrescu - Paradoxul român, Editura Univers, Bucuresti, 1998
Textul a fost difuzat initial de postul de radio
"Deutsche Welle" si a aparut apoi în: România
literarã nr. 27 din 7 iulie 1999
Aktualisiert: | August 2000 |