DER FALL ANTONESCU -
CAZUL ANTONESCU

 


Pressecho 4


Sfera Politicii, Nr. 61/ 1998

DESPRE HOLOCAUST SI GULAG SAU DESPRE IDENTITATEA FASCISMELOR SECOLULUI AL XX-LEA

Victor Neumann

"Laudam si blamam, veneram si condamnam un lucru în masura în care el se acorda sau nu cu interesele, nevoile si idealurile pe care încercam sa le satisfacem (finalitati pe care, prin însasi natura noastra, nu ne putem împiedica sa le urmarim ) ajutati de propriile noastre lumini , adica de modul în care ne percepem propria conditie si locul în Natura. Asemenea atitudini pot fi considerate rationale si obiective în masura în care avem o perceptie exacta a acestei conditii, adica daca întelegem bine care ne este locul în marele plan al lumii, în acest proces ale carui regularitati pot fi discernute doar atît cît simtul si cunoasterea noastra istorica ne-o permit."
Isaiah Berlin

Dupa ce interdictiile tacite au facut aproape imposibile dezbaterile, intelighentia începe sa-si spuna punctul de vedere din ce în ce mai raspicat în legatura cu tragediile provocate de ambele regimuri totalitare. Ea se apropie astazi de întelegerea fenomenelor politice în cauza pornind de la biografiile unor persoane si personalitati care au traversat ambele forme de opresiune totalitara. Exista mai multe motivatii pentru care examinarea celor doua forme de extremism intra abia astazi în centrul atentiei. Pe de-o parte ies în evidenta fapte oribile ce suporta compararea regimurilor de detentie, respectiv, a lagarelor de exterminare. Apoi, sistemul comunist continua sa fie activ în cîteva dintre statele lumii, privînd persoane si comunitati lingvistico-religioase de libertatea de constiinta. Pe masura ce informatiile sînt culese, iar analizele devin posibile, aflam ca milioane de fiinte umane au trait sau mai traiesc în forme colectiviste (a se citi primitive) de viata. În ceea ce priveste Europa Centrala si de Est astazi sîntem masura sa întelegem mai exact cum anume aceasta zona a fost mutilata sub aspect social si cultural.

Crimele împotriva umanitatii savîrsite în numele uneia sau alteia dintre ideologii necesita o analiza lucida, în care este de dorit ca emotivitatea sa fie tinuta sub control. Tendinta de a privi fascismul rosu ca fiind altceva decît fascismul negru are înca adepti numerosi nu doar în fostele state comuniste, dar si în unele tari capitaliste avansate. Este de la sine înteles ca de o cunoastere temeinica a faptelor si a datelor celor doua sisteme avem nevoie si ca raspunsurile comode ori bazate pe prejudecati nu ne vor facilita cunoasterea rationala a lucrurilor. Pe de-o parte cercetarea documentara propriu-zisa, pe de alta, experientele personale cunoscute prin intermediul marturiilor orale si scrise vor face posibila interpretarea fenomenelor ce se înscriu în ceea ce numim crima împotriva umanitatii. Dezvaluirile privind lagarele de exterminare fasciste si comuniste contribuie la cunoasterea ambelor sisteme( vezi Communisme, fascisme et histoire du XX eme siecle. Memoire et oublie du communisme, în Commentaire Volume 21, Numero 81,Printemps, 1998,pp.215-251).Folosite în acelasi scop de Hitler si de Stalin, lagarele de la Sachsenhausen, Buchenwald si Bautzen arata fara putinta de îndoila cum anume s-au identificat procedeele criminale ale lui Hitler si ale lui Stalin.

Care este motivul pentru care am acordat atentie modului de evaluare a amintitelor regimuri? În fostele state comuniste, aplecarea asupra fenomenelor în discutie are explicatii multiple, uneori, depasind cadrele presupuse de dezbaterea de idei în jurul totalitarismelor. Apoi, unele afirmatii se îndeparteaza de concretetea faptelor intrînd într-o zona a contradictiilor ce sfîrsesc adesea în interpretari emotionale. Argumentele teoretice nu sînt întotdeauna convingatoare. Folosindu-se de exemplul propriilor suferinte din perioada comunista spre a cauta întelegerea acelora ale unui semen pe parcursul regimului fascist, un intelectual încerca sa decodeze mecanismul de functionare al ambelor sisteme. Invocase ideea colectivista care facuse ravagii în România ambelor sisteme politice, ceea ce mi se pare ca ar permite întelegerea unui fragment al realitatii; scosese în evidenta modul propriu de a rezista în fata imixtiunii regimului totalitar, ceea ce ar putea constitui o experienta demna de atentia culegatorului de marturii; asezase în prim plan conditia intelectualului ca fiind referentiala în decodarea modului pervers practicat de comunisti în conducerea treburilor publice.

Nu este suparatoare dezvaluirea propriilor suferinte pricinuite de comunism, nici macar fictiunea care le însoteste (vezi Gabriel Liiceanu, Sebastian, mon frere, în revista "22", nr.17/1997). Ceea ce pare lipsit de temei este asezarea unui numar de experiente personale (chiar daca unele au fost foarte neplacute) fata în fata cu acelea ale unui om si ale unei comunitati(este vorba de aceea evreiasca) de parca situatiile ar fi fost cîndva comparabile în istoria României. Ca o paranteza, as dori sa invoc aici o optica existenta la nivelul politicii statale, optica ce nu deriva sau nu este specifica doar comunismului ori fascismului. În România secolelor al XIX-lea si al XX-lea au trait doua sau trei categorii de cetateni, unii de gradul I si altii de gradul II sau III. Necunoasterea sau nerecunoasterea conditiei de minoritar ca fiind una speciala face cu putinta confuzia. Situatia evreului, ca si a comunitatii din care face parte nu îndreptateste comparatii în genul aceleia mai sus citate. Exemplele oferite de istoria moderna( vezi Victor Neumann, Istoria evreilor din România.Studii documentare si teoretice, Editura Amarcord, Timisoara, 1996) pot fi însotite de acelea ce astazi sînt puse în discutie de toate tipurile de minoritati ale tarii noastre. As mentiona ca efortul depus pentru acceptarea ideii de protectie a minoritatilor este înca departe de a fi înteles ca gest de moralitate. A nu se confunda cu nationalitatea, sens asupra caruia filosoful Isaiah Berlin atrasese atentia cu argumente credibile. Faptul ca asistam în politica româneasca la o faza de debut în ceea ce priveste schimbarea orientarii politicii este laudabil, dar se vede foarte bine cît de dificile sînt aceste teme pentru mentalitatea colectiva creionata dupa ideea de stat monocultural si etno-national. Nu este lipsit de interes sa precizez ca pornesc de la experienta prezentului si nu cred în acel tip de evaluare ce cauta sa faca abstractie de ceea ce a înmagazinat umanitatea în bine si în rau de-a lungul vremii.

În alta ordine de idei am sa precizez ca absenta replicii în fata agresiunii ideologice si institutionale comuniste ma face sa cred ca la momentul respectiv ori populatia nu a constientizat gravitatea fenomenului ori a functionat compromisul cu reprezentantii sistemului. De aici si îndoiala mea cu privire la credibilitatea comparatiilor între suferintele intelectualului sub regimul comunist si suferintele evreilor în anii fascismului legionar si antonescian. Abilitatea comunismului din România în a propaga minciuna, dar si în a da senzatia intelighentiei (oferindu-i locuinte bune sau chiar de lux, functii, calatorii în strainatate, burse academice) ca poate supravietui acceptabil a înfrînat mult organizarea societatii civile si miscarea politica de disidenta. Apoi, de aici si imposibilitatea organizarii miscarilor anticomuniste, precum si distanta ce separa astazi România de tarile în cadrul carora populatiile s-au revoltat contra totalitarismului de stînga.

Ca si în multe alte ocazii, si în cazul la care am facut trimitere sîntem confruntati cu imaginea intelectualului romantic (neoromantic) deprins cu ideea defuncta ca el este un factotum si ca raportarea exclusiva la ceea ce el a trait si a simtit poate deveni un reper sigur în evaluarea trecutului. Intelighentia româna are prea putine merite în critica totalitarismului comunist, absenta replicilor ei neîngaduind astazi comparatiile fortate. Apoi, onestitatea unui asemenea demers este cu atît mai discutabila cu cît scriitorul din interbelic este de mult disparut, iar autorul comparatiei amintite este în plina activitate. Cum sa poata fi luata în serios o asemenea paralela în absenta controlului riguros al faptelor? Observatiile nu ma împiedica sa cred ca principiile celor doua sisteme sînt comparabile. Am vrut doar sa sugerez ca formele de comparatie aduse în discutie nu au o acoperire din perspectiva stiintelor sociale.

Se poate spune ca termenii de Holocaust si Gulag nu au aceeasi semnificatie? Ceea ce începem sa întelegem astazi este ca între bolsevism si national-socialism asemanarile sînt izbitoare: de la gîndirea unica (monoculturalitatea etnicista si monologul promovat în numele superioritatii unei singure clase) la dominatia gloatei, de la religia puterii la falsificarea valorilor, de la variatele forme de discriminare la suprimarea libertatii de expresie, la deportare si omucidere gasim o gama de orori ce fac posibila continuitatea între fascism si comunism. Dupa o analiza comparativa excelenta, Francois Furet admitea existenta unor distinctii în plan filozofic (vezi Trecutul unei iluzii, p.207). Se prea poate ca istoricul si politologul sa fi acceptat diferentele pornind de la continutul discursului comunist. În tot cazul el este de parere ca abstractiile care constituie sensul istoriei în marxism leninism au numai aparenta adevarului. Razboiul a favorizat transferul religiei politice în talerul unui singur partid, acela comunist. Antifascismul bolsevicilor nu a facut altceva decît sa contribuie la adîncirea crizei democratiei contemporane. Teologia sa a fost îmbratisata de multi intelectuali, ea fiind atractiva pentru toti aceia ce vazusera în capitalism o forma de existenta degradanta, ale carei cruzimi trebuie suprimate.

Cît priveste problema evreiasca si conexiunile ei cu totalitarismele fascist si comunist, ea va fi de dorit sa ocupe un capitol distinct. Aceasta cu atît mai mult cu cît natiunile Europei moderne au practicat antisemitismul ca politica de stat cu mult înainte de instaurarea regimurilor dictatoriale amintite. As face o observatie care poate pune în încurcatura doar pe acela dintre noi care continua sa vada liniar lucrurile, pentru acela caruia identitatile fixe si "noul tribalism hegelian" îi sînt înca repere în evaluarea individului. Problema evreului epocii moderne si contemporane, cetatean al statului si apartinînd natiunii în interiorul careia traieste nu poate fi confundata cu aceea a unei minoritati etnice. Personal cred ca a gîndi în consens cu europenitatea ce o revendicam presupune a accepta ideea de natiune în sensul englez, olandez sau chiar francez al termenului. Adica, nu pe criterii etnice, ci pe structuri sociale si comunitare existente. E aceasta o tema fundamentala pentru intelighentiile statelor recent eliberate de sub comunism (vezi, în cazul românesc, modul defectuos de a pune problema la Nicolae Manolescu, Holocaust si Gulag, în "România literara", nr.9/1998 si Ce înseamna sa fii rasist, România literara, nr. 19/1998).

Cred ca va fi de dorit ca problema evreiasca sa fie înteleasa nu doar prin prisma ideologiilor, dar si prin aceea a conditiei speciale rezervate evreului în statele ce au avut parte de comunism si fascism. De aici si imposibilitatea de a rastalmaci lucrurile. În acest caz apelul la concepte si la cunoasterea istoriei în sensul desfasurarii concrete a faptelor poate fi de folos. Nu ma îndoiesc de necesitatea promovarii punctelor de vedere deschise si respingerea acelora transante. Cred ca doar astfel ar fi util dialogul despre o tema ce nu a fost aprofundata în spatiul culturii române, dupa cum tot astfel ar putea fi evitate confuziile si apropiate mai lesne ideile si tendintele utile dezrobirii gîndirii politice curente.


Sfera Politicii, Nr. 61/ 1998

O tragicomedie în desfasurare

Michael Shafir

In toamna acestui an, la o editura londoneza, va vedea lumina tiparului volumul Politica extremei drepte, al carui subtitlu ridica intrebarea daca avem sau nu de-a face cu un fenomen marginal sau cu unul care incepe sa ocupe un spatiu central in viata politica contemporana. Redactorul volumului, Paul Hainsworth, mi-a facut onoarea sa ma roage sa contribui la acest volum cu un capitol despre Romania postcomunista. Cei familiarizati cu anevoiosul proces al aparitiilor volumelor colective stiu bine ca, pe linga alte "surprize" care fac ca mai niciodata o carte sa nu poata fi tiparita la data preconizata, asemenea volume au impedimentul de a depinde de disponibilitatea sau indisponibilitatea fiecaruia dintre autori de a produce la timpul convenit atunci cind tomul a fost conceput. Asa se face ca si contributia subsemnatului la acest volum, care trebuia sa vada lumina tiparului in 1997, se extinde numai asupra perioadei "iliesciene" a Romaniei postcomuniste.

Nu as fi mentionat aici aparitia volumului (prietenii imi reproseaza de ani de zile un antitalent la ceea ce se numeste Public Relations) daca unele aparitii, din ce in ce mai frecvente, din ce in ce mai stridente, din presa romana in ultimele luni nu m-ar fi fortat sa imi pun intrebarea cum as fi incadrat aceste aparitii in articolul din tomul ingrijit de Hainsworth. Nu as fi avut nici o dificultate teoretica, ba dimpotriva, una dintre tezele principale ale articolului in cauza fiind aceea ca un fenomen ce parea marginal si produs de marginalizati acapareaza din ce in ce mai multe segmente ale spectrului politic asa-zis democrat. Numai ca, fara a ignora anumite semne ingrijoratoare venite pina in 1996 si din partea opozitiei, analiza acestora din urma se concentra asupra politicii vizibile si mai putin vizibile promovata de principalul partid aflat la putere in acea perioada. Dar, marturisesc, as fi avut serioase dificultati de natura personala.

Dificultatile de aceasta natura au contribuit si la aminarea publicarii acestor rinduri. Prefer sa las altora banalitatile de genul "prieten mi-e Platon, dar mai prieten imi este adevarul", mai ales ca Platon nu imi este citusi de putin prieten. Nu as dori sa traiesc, nici ca "filosof" si cu atit mai putin ca "simplu cetatean", in "Republica" platoniana. Iar celor care se intreaba de ce, le recomand (re)citirea lui Karl Popper. Dar de Dorin Tudoran am considerat ani de zile ca ma leaga o prietenie, pe alocuri contorsionata de distanta si poate de "binevoitori". Si chiar daca nu pot spune acelasi lucru despre legatura pe care am avut-o cu Nicolae Manolescu, ea a fost destul de puternica pentru a ma determina sa-i sustin public candidatura la alegerile prezidentiale din 1996. Iata-ma insa deja in curs de a ma angaja intr-un detestabil (din punctul meu de vedere) spectacol de "streap-tease intelectual". Or, tocmai concluzia (dupa citeva nopti nedormite) ca un asemenea spectacol nu poate fi evitat, m-a determinat sa tergiversez scrierea acestor rinduri. La toate acestea se adauga si faptul ca numai rareori, si dupa multe reticente, am intervenit in polemici in Romania. Este vorba, pentru a imprumuta fericita sintagma a Monicai Lovinescu, de o "minima decenta". Una este sa analizezi lucrurile de la distanta cu instrumentele politologului cunoscator (iertata fie-mi lipsa de modestie) al evolutiilor politice si al unei culturi politice, si alta este participarea la aceste evolutii. Dupa decembrie 1989, si de la distanta, alternativa decenta la aceasta participare este tacerea. Exilul (daca aceasta notiune mai are azi vreun sens, si nu cred ca are), avind insa si o latura subiectiva, ramine un punct de reper care aparent ofera scuza "participarii de la distanta". Continuind insa detestabilul spectacol al despuierii intelectuale publice, marturisesc ca nu ma consider "un exilat". Cu atit mai mare deci reticenta de a interveni in polemicile zilei. Exista insa si cazuri de forta majora. Vreme de citeva luni mi-am impus tacerea, in asteptarea unor replici din partea elitei intelectuale etnic majoritara la articolele din Romania literara, incepind cu numarul 9 din acest an, precum si la citeva articole aparute in revista 22. Replicile, timorate sau foarte-foarte retinute, au venit numai din partea unui Zigu Ornea si a lui Andrei Cornea. Pacat. Dar, in aceste conditii, multe din considerentele pe care le mentionam mai sus isi pierd valabilitatea.

Aceleasi conditii iesite din comun imi impun abandonarea "distantei cercetatorului" fata de obiectul cercetarii sale. Este, vreau sa sper, o exceptie. Este, in acelasi timp, si un abuz de ospitalitate pe care Sfera Politicii si directorul ei au oferit-o in trecut cu generozitate contributiilor mele la intelegerea fenomenului politic romanesc, si nu numai. Si totusi, atit cit imi ramine din rigurozitatea cu care am fost invatat, ca orice articol "stiintific" are datoria sa inceapa cu o introducere inainte de a intra in miezul argumentului, ma obliga sa definesc subiectul acestor rinduri. Este vorba de metamorfozarea unor intelectuali considerati, pe buna dreptate pina nu demult, drept personalitati simbolice ale gindirii "liberale", "pro-ocidentale" si "antiautohtoniste". "Studiul de caz" se refera in special la Nicolae Manolescu si Dorin Tudoran, dar ar putea fi cu usurinta extins. Mai mult, este vorba de ingrijoratoarea alunecare a acestor intelectuali in capcanele "teoriilor conspirative", teorii care, cum aratam in alt context in paginile acestei reviste in urma cu citeva luni (Sfera Politicii nr. 55/1997), sint "ideologice" (in sensul folosit de Hannah Arendt) si in acelasi timp tautologice, oferind "explicatii" axiomatice. Ca aceste explicatii, care nu sint nimic altceva decit "cautarea inamicului" acolo unde iuresul evolutiilor sociale produce o dezorientare mai mult sau mai putin generala, devin singura explicatie aparent rationala, nu este nimic surprinzator. Nicolae Manolescu ajunge sa isi asume pozitii simlare cu cele ale unui Dan Zamfirescu, autorul Razboiului impotriva poporului roman (Roza vinturilor, 1993), cu a carui ridiculizare incepea Dreptul la normalitate (Litera, 1991). Cel putin tot atit de surprinzatoare sint personificarile acestor apostaze venite din pana unui Nicolae Manolescu sau a curajosului disident anticeausist Dorin Tudoran, ale carui luari de pozitie impotriva national-comunismului au fost aproape fara de pereche. In ciuda aparentelor, acest articol (mai bine zis, reactie) nu vine sa apere "cauza evreilor" din Romania, cu atit mai putin sa contribuie la scolastica holocaustului. Problema ridicata apartine unui spectru mai larg, afectind mai degraba prezentul si viitorul Romaniei, decit prezentul si viitorul evreilor in aceasta tara, ale caror solutii vor fi, oricum, biologice. Dar nu mai putin surprinzatoare este lipsa de cunostinte a acestor intelectuali presupus occidentalizati in ceea ce priveste dezbaterea ce are loc in rindul cercetatorilor evrei (dar nu numai) ai holocaustului. Pentru a fi in masura sa aprobi sau sa dezaprobi pretinsa "monopolizare a suferintei", mi se pare necesar, ca prim pas, sa renunti la cunostinte acumulate, vai, din surse secundare sau tertiare, in cazul cel mai fericit.

Dreptul la normalitate- trecut si prezent -

"Eroarea mea si a altora dupa Revolutie", scria domnul Manolescu in 1991, "a fost de a crede ca dimensiunea nationalista isi va pierde automat din putere, ca lumea va intelege ca ea nu a fost decit o arma printre altele folosita de Ceausescu impotriva noastra, a tuturor, romani, evrei, germani sau unguri. In realitate, diversiunea prinsese radacini adinci si nu putea pieri peste noapte." Tot cam pe atunci, criticul literar a carui atentie se indrepta din ce in ce mai mult catre "politic" observa ca, in ciuda dorintei unanim impartasite de "a intra in Europa", era "destul ca occidentalii sa exprime cele mai mici rezerve cu privire la politica actualei conduceri pentru ca ea sa se zbirleasca". Realitatea, scria Manolescu, era ca "guvernantii nostri doresc sa fie acceptati in Europa din ratiuni materiale si de prestigiu, dar nu isi dau aproape deloc silinta sa se comporte ca niste europeni. In loc ca alaturarea noastra de tarile lumii civilizate sa fie spontana si naturala, ea a devenit 'o problema'" (Dreptul la normalitate, pp. 172-173, 176-177). Tot "o problema" pare sa fie si astazi. Dar cauzele acesteia s-au schimbat. S-ar parea ca in opinia domnului Manolescu ele nu mai sint endogene, ci exogene. Cum s-a produs aceasta radicala schimbare de optica?

Adevarul este ca, in cautarea raspunsului, nu stiu de unde sa incep. Sa incep cu publicarea, la sfirsitul anului 1996, a Jurnalului lui Sebastian, si reactiile, de multe ori abia-mascat agasate, la ecoul pe care l-a trezit acest document? Sa incep cu reactiile, mai putin mascate, la protestul cu care a fost intimpinat demersul procurorului general al Romaniei de a declansa recursul pentru reabilitarea post-mortem a celor opt membri ai guvernului Antonescu? Sau sa incep cu acuzele aduse lui Radu Ioanid si Alexandrei Laignel-Lavastine pentru articolul publicat in Le Monde in urma cu citeva luni?

Cum memoria colectiva e scurta, cred ca ultima cale este cea mai nimerita. Deci, "la inceput a fost sfirsitul". Si, din punct de vedere al datei la care astern aceste rinduri, "sfirsitul" se numeste "Ce inseamna sa fii rasist", titlul articolului de fond din Romania literara, din 20 mai 1998. Ioanid si Laignel-Lavastine sint acuzati ca ar lasa impresia cititorului francez ca ideea reabilitarii maresalului Antonescu "ar fi impartasita de toti romanii, bine cunoscuti pentru antisemitismul lor latent". Citesc si recitesc articolul si nu gasesc nici in ruptul capului nici una, nici alta. Unde, in ce parte a articolului, este vorba de toti romanii? A opera cu asemenea generalizari ar fi, intr-adevar, stupefiant din partea unor cercetatori nu chiar vestiti pentru incapacitatea cu care ar face uz de materialul brut al investigatiilor lor. Pot insa sa ofer domnului Manolescu rezultatele unei investigatii IRSOP din prima jumatate a anului 1995. La acea data, potrivit celor publicate la 9 mai 1995 in Adevarul, 62% dintre cei chestionati aveau o "opinie buna" despre fostul conducator al statului.

E mult? E putin? Ar fi domnul Manolescu de acord ca este cel putin ingrijorator? Si cum, de atunci, s-au inmultit destul de mult volumele si articolele disculpante si elogioase, crede domnul Manolescu ca ar fi exagerat sa presupunem ca in anul de gratie 1998 ponderea celor care au aceasta opinie a ramas cel putin aceeasi ca in urma cu trei ani? Cum nu cunosc nici o alta ancheta similara publicata de la acea data, orice supozitie este, desigur, legitima. Asa cum legitim este, fara indoiala, sa afirmi, asa cum o fac cei doi autori in articolul publicat la 28 ianuarie (si nu "in aceasta primavara", cum scrie domnul Manolescu, pentru ca tot veni vorba de exegeza exactitatii), ca avem de-a face cu un "cult foarte consensual". "Consensual", desigur, nu inseamna "general" si nici "toti", iar 62% (de n-or fi intre timp mai multi) este o cifra care se inscrie, desigur, in rigurozitatile necesare aplicarii acestui termen. Cei doi mai afirma ca "mitul Antonescu" este departe de a fi "doar apanajul formatiunilor ultranationaliste" (am citat din traducerea publicata in revista 22, nr. 7, 17-23 februarie 1998, acompaniata de o introducere la care voi reveni). Este aceasta o afirmatie inexacta?

Raspunsul poate fi gasit chiar in colectia Romaniei literare. La sfirsitul anului 1995, in numarul 51-52 al revistei, domnul Manolescu explica cititorilor de ce refuza sa publice replicile Lyei Benjamin si ale lui Radu Ioanid la recenzia facuta de Mihai Stoian (in nr. 46 al revistei) cartii lui Florin Constantiniu si Ilie Schiper, Trecerea Nistrului - 1941: O decizie controversata. Motivul? Cele doua replici erau "tendentioase". In cazul lui Radu Ioanid, din a carui carte Stoian cita facind un inadmisibil colaj de "citate in citate", recenzia mai adauga si acuza ca Ioanid ar fi fost - "el sau parintele lui" - activist CC al UTM. Las la o parte, deocamdata, problema "pacatelor parintilor", la care, totusi, voi reveni. Dar unui atac la persoana nu i se poate raspunde decit oferind celui atacat un spatiu editorial de aceeasi anvergura. Se explica insa cititorului ca, pe de o parte, Stoian recunoaste ca nu-si aminteste exact, iar, pe de alta parte, ca Antonescu nu poate fi judecat numai din perspectiva crimelor impotriva evreilor. Faptul ca aceste crime erau minimalizate in recenzie parea sa nu fi jucat vreun rol in decizia editoriala care, in fapt, ii admonesta pe cei doi aratindu-le ca cititorii s-au cam saturat de aceasta viziune unilaterala si subiectiva a maresalului. Nu pot sa spun ca argumentul era total neconvingator, mai ales ca dl. Manolescu se declara a nu fi citusi de putin un admirator al maresalului. In orice caz, a fost destul de convingator pentru mine spre a-l considera un "accident" si a-mi alatura semnatura la sustinerea candidaturii domniei sale in cadrul campaniei pentru presedintie, initiata de Mihnea Berindei, cu mai putin de un an mai tirziu.

Revin insa la "Ce inseamna sa fii rasist". Laignel-Lavastine si Ioanid mai sint acuzati de faptul ca "o parte din informatiile furnizate in articol erau necontrolate". Las la o parte nefericita alegere, dl. Manolescu dorind, desigur, sa scrie "neverificate". Aceeasi acuza le este adusa celor doi autori de catre Gabriela Adamesteanu si Rodica Palade in introducerea la articolul lor publicat in revista 22, introducere ce poarta emblematic titlul de "Fascism si Comunism". Emblematic - pentru ca titlul trebuie citit pe fundalul unor articole aparute, spre marea mea mirare, anterior in revista, precum si pe cel al unor articole ce urmau sa apara, si nu numai in revista condusa de cele doua doamne.1 Se afirma, in aceasta introducere, ca "intilnirea de la Muzeul Taranului Roman nu a fost consacrata lui Corneliu Zelea Codreanu, ci partizanilor care au luptat in munti impotriva comunismului. Faptul ca printre cei care au luat cuvintul la aceasta intilnire au fost si legionari nu inseamna ca manifestarea a fost confiscata in folosul omagierii Garzii de Fier". Cele doua autoare par a nu fi citit relatarea publicata despre intilnirea de la 6 decembrie 1997 in Romania libera din 8 decembrie. Faptul ca portretele Capitanului au aparut in momentul in care presedintele Constantinescu a parasit sala arata ca sustinatorii legiunii sint mai constienti de imaginea negativa ce se poate reflecta asupra presedintelui decit este SRI-ul, care ar fi avut, totusi, datoria sa-l avertizeze ce se ascunde in spatele comemorarii luptatorilor din munti. Faptul ca ministrul de Interne, Gavril Dejeu, a acceptat sa faca parte dintr-un comitet a carui componenta era majoritar legionara ramine, pentru mine, inexplicabil.

Desigur, domnia sa a avut un frate luptator in rezistenta, lichidat de comunisti, ceea ce nu inseamna ca acesta ar fi fost legionar. Este insa cel putin o naivitate sa crezi ca legionarii, care au format totusi o buna parte a rezistentilor, vor renunta la incercarea de a se impune in fruntea unui comitet format pentru cinstirea memoriei acestora. Nici eu, daca as fi in locul lor, nu as face altfel. Indiferent de ceea ce ne desparte (cam totul!), au aceasta datorie fata de camarazii lor. Chiar daca, asa cum arata Dennis Deletant in "Addenda" versiunii romanesti a recent-publicatei Carti negre a comunismului (p. 745), ei nu erau chiar majoritari printre rezistenti.

Ma vad, din pacate, nevoit din nou sa fac o digresiune. Legionarii au avut in inchisori un comportament exemplar, in covirsitoarea lor majoritate. O atesta nu numai memoriile unui Ion Ioanid in capodopera sa literara, dar si citeva memorii ale sionistilor, ca de exemplu Theodor Lowenstein-Lavi. Acest comportament i-a determinat pe multi dintre cei intrati in puscarii fara sa fi fost legionari sa se converteasca la acest crez acolo, sau cel putin la antisemitism. Salut sinceritatea unui Ion Ioanid, chiar daca ea nu-mi face placere. Si o prefer fariseismului multor altora. Dar problema care se pune este daca suferinta comuna in gulagul comunist este suficienta pentru a sterge distinctia dintre cei azvirliti in aceste temnite deoarece erau democrati si cei care (de multe ori in prelungirea intemnitarii lor de catre Antonescu) au opus un totalitarism celuilalt. In ochii mei, cel putin, o asemenea identificare este o impietate la adresa unui Iuliu Maniu, pentru a mentiona doar unul din citeva zeci de mii de nume de democrati funciari exterminati de comunisti.

Si, astfel, ajungem la "problema" Memorialului de la Sighet, imputata de autoarele din revista 22 si, probabil, apartinind categoriei informatiilor "necontrolate" la care se refera domnul Manolescu. Numai ca aceste informatii au fost "controlate". Un jurnalist american rezident in Germania, care a participat la ultima intrunire de la Sighet, s-a adresat autoritatilor de la Bonn, cerind explicatii pentru faptul ca el, prin impozitele sale, finanteaza o fundatie care pune in aceeasi categorie fosti fascisti si luptatori democratici, asa cum se intimpla, potrivit acestui jurnalist, cu inscriptiile memoriale de la Sighet. Ma aflu in posesia acestui "memoriu despre memorial". Mai mult, intr-un exceptional articol publicat de William Totok in primul numar din acest an al publicatiei Halbjahresscrift für südosteuropaische Geschichte, Literatur und Politik, Memorialul de la Sighet este analizat dintr-o perspectiva asemanatoare, analiza lui fiind acompaniata de o ilustratie a uneia din inscriptiile memoriale unde, alaturi de Gheorghe Tatarascu si arhiepiscopul Alexandru Todea, apare si numele generalului Eugen Zvidanek, subsecretar de stat pentru problemele "romanizarii" in guvernul antonescian. De altfel, imi amintesc ca si Doina Cornea, la timpul sau, a protestat impotriva incercarilor legionare de a domina manifestarile de la Sighet. I-am reprosat insa lui Radu Ioanid faptul ca in pasajul despre memorial nu a dat mai multa dovada de discernamint. Initiatorilor Memorialului li se poate aduce acelasi repros. Cum vom vedea insa, greseala lui Ioanid si a Alexandrei Laignel-Lavastine in lipsa lor de discernamint nu a facut decit sa alimenteze aberatia "monopolului evreiesc" asupra suferintei, monopol care, pasa-mi-te, ar sta indaratul impiedicarii atit a unui "proces al comunismului", cit si al unui memorial dedicat victimelor Gulagului.

In acelasi articol, domnul Manolescu aduce scriitorului Norman Manea acuza de a-l fi invinovatit de extremism intr-un articol recent aparut (20 aprilie) in The New Republic. Acuza nefondata, provenind numai din faptul ca "intr-un editorial aparut in iunie anul trecut as fi deplins indelungata marginalizare a unor scriitori ca Hamsun si Celine, faimosi pentru opiniile lor antisemite si filonaziste". Drept pentru care directorul Romaniei literare exclama: "Iata-ma banuit de simpatii extremiste!" si adauga "Cum nu e vorba doar de mine, dar si de citiva colaboratori ai revistei, ma vad obligat sa raspund".

As fi primul care sa adere la necesitatea diferentierii intre etic, etnic si estetic, si nu m-as astepta ca lovinescianul care este Nicolae Manolescu sa faca altfel. Celine si Hamsun, doar doua dintre mai multe nume care nu pot fi excluse din literatura fara a o pagubi de adevarate comori, nu trebuie si nu pot fi exclusi, asa cum, de acord cu dl. Manolescu, nu vad cum Mircea Eliade ar putea fi exclus dintr-o istorie a literaturii romane. Numai ca s-ar impune citeva conditii in acest demers. Prima ar fi sa nu operam, pe de o parte, cu categorii politice asupra unora si, pe de alta parte, cu categorii estetice asupra altora. Daca ne asumam distinctia Monicai Lovinescu intre estetica si "est-etica", ignorarea contributiei lui Eugen Barbu la literatura romana postbelica este nu numai legitima, dar si necesara. Si este inutil sa mentionez ca, pe plan estetic, scriitorul (pentru care, dupa cum se poate ghici, nu am nici o simpatie ideologica) este ignorat, si nu numai la Romania literara. A doua conditie ar fi aceea de a rezuma, totusi, necesitatea distinctiei dintre estetic si "est-etic" la cei care au avut de-a face cu estetica. Imi este greu - ba nu, imposibil - sa vad cum intra in aceasta categorie un Roger Garaudy, in apararea publicarii caruia dl. Manolescu vine in numarul 9 al editorialului publicat anul acesta sub titlul, din nou emblematic, "Holocaustul si Gulagul". Presupunind ca as fi fost capabil, as fi scris si eu o asemenea pledoarie pentru o tratare echivalenta (ceea ce nu inseamna neaparat identica) a celor doua atrocitati ale secolului. Sau, cel putin, as fi fost dispus sa-mi alatur semnatura la ea. Iata insa intrebarea pe care si-o pune domnul Manolescu in cadrul aceluiasi editorial: "Cineva se teme ca pierde monopolul dezvaluirii crimelor contra umanitatii? O proba indirecta in sprijinul banuielii mele este procesul intentat lui Garaudy in Franta, care nu spusese ca nu a existat holocaust, dar ca s-a facut un teribil lobby in jurul lui. Ei bine, chiar pierderea monopolului asupra acestui fel de lobby pare ca-i nelinisteste pe unii".

Identitatea acestora din urma nu este precizata, dar nu cred ca exista un singur cititor al editorialelor domnului Manolescu care sa nu fi priceput. Mai ales ca aceiasi cititori sint ajutati intru a intelege (am ales expresia cu buna stiinta) de "colaboratorii" domniei sale, in a caror aparare sare in editorialul din 20 mai. Mai ales ca editorialul din martie era publicat la scurt timp dupa ce, la 25 februarie, intr-o discutie televizata, Cristian Tudor Popescu, care a publicat lungi fragmente din cartea in disputa in paginile Adevarului literar si artistic in decursul anului 1996, "explicase" telespectatorilor cum stau lucrurile cu monopolul evreiesc asupra mass media la scara internationala, in combinatie cu disputa Garaudy si cu resentimentele romanesti contra evreilor datorate proeminentei acestora din urma in timpul comunismului. Totul formind, desigur, o singura ecuatie.

Sa vedem insa pe ce baze "estetice" vor fi fost condamnati Garaudy in Franta si librarul care a distribuit cartea lui in Elvetia. Citez din textul difuzat de Victor Eskenasy-Morosan la Radio Europa Libera, deoarece cel partial reprodus in revista 22 (nr. 12, 31 martie - 6 aprilie) omite citeva pasaje importante. Tribunalul elvetian stabileste ca volumul "contesta sau pune la indoiala evidenta unui ordin de exterminare dat de instantele conducatoare naziste, contesta sau pune la indoiala recursul la camerele de gazare pentru executarea acestui plan, contesta ca expresia 'solutia finala', figurind in diverse documente ale celui de-al treilea Reich, desemna o asemenea exterminare si afirma ca, in ceea ce priveste toate aceste puncte, adevarul istoric a fost in mod deliberat travestit de cercurile evreiesti, in scopul de a obtine avantaje, in mod special economice. Pornind de aici, in lucrarea lui Garaudy se regasesc practic toate temele traditionale ale negationismului… Ele sint tratate in detaliu si nu in mod aluziv, ajungind sa ocupe o parte importanta din ansamblul cartii. In plus, tonul si expresiile utilizate sint in mod sistematic virulente si de natura sa raneasca comunitatea evreiasca, mergind pina la alegerea cuvintului 'mit' care, alipit unui element cum este numarul victimelor acestei comunitati ('Mitul celor sase milioane'), constituie in sine o negare sau o minimalizare a genocidului". Domnul Manolescu este, se pare, de o cu totul alta parere. In editorialul publicat la 20 mai el afirma: "La urma urmelor, nu e cinic sa te intrebi care a fost numarul exact al victimelor, si in ce fel au fost curmate milioane de vieti, daca n-o faci doar de dragul statisticii sau al tehnicii represiunii".

Dar iata ce scrie pe coperta cartii lui Garaudy in versiunea volumului partial tradus in romaneste si recent aparut la editura Alma Tip din Romania, sub auspiciile Fundatiei Fronde, care a mai publicat si in trecut literatura legionara: "Nu este vina mea daca cei care ma acuza sint tocmai aceia care au organizat o afacere mondiala din vinzarea ciolanelor bunicilor lor". Nu, holocaustul nu este explicit negat de Garaudy. Nici nu este nevoie. Le recomand calduros domnilor Manolescu, Tudoran, C.T. Popescu si altora cartea scrisa de Deborah Lipstadt - Denying the Holocaust: The Growing Assault on Truth and Memory -, publicata pentru prima oara in 1993 si de atunci aparuta in citeva reeditari. Vor intelege din ea ca una din tacticile celor care neaga holocaustul (de aceea termenul de "revizionism" este impropriu si de aceea tribunalul il foloseste pe cel al "negationismului") este nu numai relativizarea lui, ci si aruncarea vinei pentru atrocitati in spatele victimelor. Tactica pe care postcomunistii o aplica si in cazul Romaniei democrate interbelice, inclusiv prin acuze aduse la adresa fostului monarh pentru rolul pe care l-a jucat in arestarea maresalului Antonescu. Dar iata ce scrie dl. George Danescu, directorul librariei pariziene de binecunoscuta colaratura legionara, care a difuzat cartea lui Garaudy in samizdat, in postfata volumului publicat in Romania: "La cincizeci de ani si mai bine dupa razboi, minciuna istorica a camerelor de gazare a iesit la lumina. La Nurenberg (sic!) au fost executati oameni care nu au avut nici o vina. Procesul-spectacol si de tip stalinist de la Nurenberg a avut rolul istoric de manipulare a opiniei publice mondiale. Nu se pot ucide milioane de oameni fara sa ramina urme. Expertiza tehnica a diverselor instalatii de la Auschwitz a demonstrat ca acestea au fost construite dupa razboi, pentru nevoile propagandistice ale tilharilor de la Yalta… Cine sa fie acesti vinzatori de schelete fictive? Cercetatorul atent nu va intirzia sa constate inca multe alte lucruri surprinzatoare. De exemplu, in cadrul genocidului comunist contra neamului romanesc s-au remarcat prin salbaticie, cruzime si sete de singe romanesc, o serie de figuri precum Hannah Rabinsohn-Pauker, Burah Tescovici alias Teohari Georgescu, Nikolski alias Grunberg, Zeller Dulberger si alti romani mai romani decit Stefan cel Mare si Mihai Viteazul la un loc". Desigur, dl. Manolescu poate argumenta ca Garaudy nu poate fi acuzat pentru ceea ce altii fac din afirmatiile sale. Numai ca argumente similare celor prezentate de George Danescu sint aduse si de "colaboratorii" domniei sale, chiar daca intr-o maniera mai mascata. Colaboratori in a caror aparare este "nevoit" sa intervina, dupa cum s-a vazut.

Ce inseamna, deci, sa fii rasist, dupa domnul Manolescu? Domnia sa se distanteaza de afirmatiile lui Andrei Cornea in revista 22 (28 aprilie-4 mai), potrivit carora rasismul trebuie judecat in primul rind din perspectiva victimei, a "cazului", mai degraba decit din cea a ideologiei care produce aceasta victimizare. Sint perfect de acord cu aceasta distantare. Numai ca, atunci, nu vad cum si de ce denunta domnul Manolescu ceea ce domnia sa considera a fi un atac din partea lui Norman Manea la adresa lui Gabriel Liiceanu pentru articolul si conferinta intitulate "Sebastian, fratele meu". A fost domnul Liiceanu amenintat cu anihilarea fizica in numele ideologiei comuniste si s-au numarat printre tortionarii sai "evrei care impartaseau ideologia criminala", asa cum scrie domnul Manolescu? Dupa cite stiu, nu numai ca nu este asa, dar nici nu putea sa fie. Cind dl. Liiceanu a inceput sa fie persecutat, de mult nu se mai aflau evrei "printre tortionari". Persecutiile, detestabile si condamnabile, desigur, nu mai atrageau cu sine amenintarea anihilarii fizice. Si, ca sa punem lucrurile intr-un context bio-bibliografic mai exact, acestea nu au inceput cind domnul Liiceanu devenise unul din vizitatorii Paltinisului, ci ceva mai devreme, cind a incercat sa faca disidenta marxista, lucru de care, poate, nu isi aminteste cu cea mai mare placere azi. Ca au existat evrei care au o responsabilitate morala pentru prigoana comunista, nu poate si nu trebuie pus la indoiala. Nu voi evita sa ma refer, in cele ce urmeaza, la acest aspect. Dar el nu se aplica nicidecum cazului Liiceanu care, potrivit celor publicate in vestita Carte alba a Securitatii, era ridicol urmarit de "baietii cu ochi albastri" in timpul plimbarilor cu profesorul Henry Wald pe cheiul Dimbovitei. A fost Gabriel Liiceanu cautat de mineri din cauza ca era de origine "nesanatoasa" sau, poate, in numele unei ideologii? Fara a diminua cu nimic trauma acelei experiente, trebuie subliniat totusi ca minerii l-au cautat pe el personal si pe inca alte citeva zeci ca el. Nicicind nu a fost vorba in acele momente de un destin colectiv harazit "liicenilor", in ciuda lozincii "noi muncim, nu gindim". Putea, pe de alta parte, Mihail Sebastian, sa se sustraga destinului colectiv pe care i-l destinasera ideologii vremii? Nu lui Sebastian personal, ci tuturor celor care apartineau acestei etnii. Imi amintesc ca dupa ce l-au cautat minerii, vorbind la telefon cu Liiceanu, care se afla la Paris, l-am sfatuit sa-si amine intoarcerea in Romania. Ar fi avut Sebastian aceasta optiune, presupunind ca ar fi reusit sa paraseasca tara? Raspunsul il gasim in destinul lui B. Fundoianu.

Dar daca analogia "fratelui Sebastian" este gresita, intentiile atribuite lui Norman Manea atunci cind scrie ca aceasta analogie "nu lasa loc pentru evocarea, asa cum se cuvine, a antisemitismului si a Holocaustului" sint de-a dreptul scandaloase. Ar fi vorba, potrivit domnului Manolescu, de o "imorala confiscare a suferintei". Mai mult, "daca dl. Liiceanu a vazut in Sebastian un frate, de ce n-ar vedea domnul Manea in victimele comunismului pe fratii sai?". Numai ca Manea nu face nicaieri afirmatia unei asemenea indisponibilitati. Poate fi ea dedusa din cele scrise de Norman Manea? Citusi de putin. Ar putea fi vorba de o fraternitate intelectuala, si ramine ca dl. Manolescu sa demonstreze ca Manea o refuza. Ceea ce nu il impiedica pe distinsul critic literar sa-i atribuie lui Manea intentia de a evita condamnarea tuturor formelor de "rasism". "Logica" este demna de urmarit in detaliu. Mai intii, comunismul ar fi, si el, o forma de rasism. Nu a fost si nici nu este. Ceea ce, desigur, nu inseamna ca anihilarea fizica in numele "luptei de clasa" ar fi cu ceva mai justificata decit cea in numele "luptei de rasa". Ideologia criminala ramine criminala, dar escatologia ei este diferita. Nu am spus, sa fim bine intelesi, ca ar fi si justificata. "Nu poate fi considerat antisemit", scrie domnul Manolescu, "cineva care batjocoreste ori omoara un evreu decit daca o face pentru ca e vorba de un evreu, un ins care apartine acestei etnii. Rasistul este un criminal (uneori doar potential), dar nu toti criminalii sint rasisti". Perfect de acord. De aceea crimele comuniste nu sint crime rasiste. Si nici toate crimele colective nu sint rasiste. Rasist a fost genocidul turcesc asupra armenilor la inceputul secolului; tot rasist este si genocidul din Rwanda, precum si "curatirile etnice" din fosta Iugoslavie. Dar nu genocidul comunist. Este una din distinctiile pe care trebuie sa le facem intre cele doua fenomene, daca vrem, totusi, sa evitam o confuzie totala. Dar din "logica" domniei sale, dl. Manolescu conchide ca Manea ar solicita o "discriminare pozitiva", in sensul ca ar considera ca "anumite persoane se bucura de intangibilitate intrucit apartin unei confesiuni, unei rase". De aici rezulta ca "antisemit nu este acela care ar contesta, sa zicem, valoarea literara a romanelor si eseurilor sale, ci cel care le-ar considera mediocre pentru ca domnia sa este evreu". Sa fie, oare, aceasta explicatia ignorarii aproape totale a acestui scriitor de limba romana de catre critica literara actuala din Romania? Sau alta o fi "culpa" lui Manea? Nu cumva o culpa derivind de la articolul "Felix Culpa", in care analiza trecutul legionar al lui Eliade? Cum altfel se explica faptul ca scriitorul emigrat cu cel mai mare succes in Occident si cu cele mai multe distinctii literare este quasi-ignorat in tara lui de origine?

Rezulta ca pentru domnul Manolescu "rasist" ar fi Norman Manea, nicidecum un Cristian Tudor Popescu, autorul celui mai dement articol antiamerican publicat in Romania, care, dupa o scurta vizita in Statele Unite, conclude ca America este cea care a pierdut, de fapt, razboiul rece. De ce? Deoarece avem de-a face cu o societate dominata de un "stalinism" (sic!) ce ingradeste libera expresie, in care barbatii sint persecutati pentru ca indraznesc sa faca la adresa unei secretare o remarca precum "Ce tite ai!" (singura remarca "normala", dupa directorul marelui cotidian bucurestean); pentru ca negrii nu mai pot fi numiti negri, ci musai sa le spui "afro-americani" si nu fac nimic altceva decit sa stea degeaba si sa "ia bani buni"; pentru ca acolo nu se poate exprima nici cea mai "mica nedumerire" in "legatura cu Holocaustul", deoarece avem de-a face cu o societate in care dominatia "puternicului lobby evreiesc" ar face "cazul Garaudy, petrecut in Franta, o copilarie pe linga represiunea mediatica si institutionala care se exercita asupra vreunui astfel de 'eretic'" (de Primul Amendament al Constitutiei americane, marele specialist de pe malurile Dimbovitei nu pare a fi auzit); unde "homosexualii si lesbienele sint cu milioanele" si unde spitalele sint pline de cei adusi acolo cu "anusul facut ferfenita", unde, pe scurt, nu mai poti face fata diurnului daca se intimpla sa fii "alb, barbat, crestin, heterosexual". O asemenea manifestare trece neobservata de domnul Manolescu, cu toate ca este un caz de "rasism" care solicita protestul. Intors dintr-o vizita in America la scurt timp dupa publicarea articolului popescian, dl. Manolescu remarca, intr-un articol dedicat in fapt unor aspecte total diferite, ca atit in sinul emigratiei romanesti din Statele Unite, cit si in Romania insasi "antiamericanismul se poarta din ce in ce mai mult", dar el este "mai degraba un soi de invidie prosteasca" decit "o ideologie, desi capata uneori o forma ideologica". Remarca benigna (daca remarca a fost) la adresa aliatului intru garaudysme, caruia, spre deosebire de Norman Manea, nu i se reproseaza fatis nici un fel de rasism.

Ce mai reproseaza domnul Manolescu lui Radu Ioanid si lui Norman Manea? Faptul ca acestia ar functiona ca "monitori" ai Romaniei, in scopul de a aseza "Romania in colimatorul organismelor internationale la care ea doreste sa adere". Sa observam, mai intii, ca Alexandra Laignel-Lavastine a disparut subit ca obiect al atentiei domnului Manolescu. Ea nu se numara printre "monitori". Curios. Apoi, daca criticului literar Nicolae Manolescu i se poate trece cu vederea o anumita ignoranta politica, nu asa stau lucrurile cu un fost sef de partid, un fost candidat prezidential si cu un (actualmente) presedinte al Consiliului National al unuia dintre cele mai importante partide politice din Romania. Daca este vorba de Consiliul Europei, atunci bine ar fi ca domnul Manolescu sa stie ca toti, dar absolut toti membrii acestei organizatii sint supusi procesului monitorizarii. Ceea ce domnia sa vrea sa spuna, in fapt, este ca Romania risca sa fie plasata pe "lista speciala" de monitorizare, ceea ce este cu totul altceva. Aceasta lista urmareste evolutiile in anumite state unde exista destule motive de a ridica semne de intrebare sau ingrijorare in ceea ce priveste inradacinarea democratiei acolo. Sint insa "monitorii" de vina? Ce rol joaca in acest proces articole de genul celui scris de proaspat-reintorsul Popescu? Nu este prea facil sa atribui, pentru a cita oara in istorie, "strainului" vina pentru "neintelegerea" propriei natiuni de catre strainatate? Cu ce se deosebeste aceasta atitudine de cea a precedentilor guvernanti? Si nu ar fi mai rationala o pozitie titulesciana, potrivit careia o politica interna "sanatoasa" este cea mai buna reteta pentru un succes pe plan international?

Las acum la o parte faptul ca lobby-ul evreiesc de la Washington s-a angajat sa sprijine aderarea Romaniei la NATO sau ca in 1997 profesorul Cajal a fost numit ambasador special in acelasi scop. Cine este de vina ca ea nu a fost inca obtinuta? "Monitorii" de originea etnica a lui Ioanid si Manea, desigur. La urma-urmelor, daca evreii vor, pot. Si una, si alta. Argumentul tautologic este reflectat perfect in paginile Romaniei literare din ultimul an. Dar inainte de a supune acest argument analizei, trebuie mentionat ca revista pare decisa sa-si infirme propriile pozitii publice dintr-un trecut nu prea indepartat. Sa examinam citeva cazuri.

Dorin Tudoran:

"Nota de plata"

Cind Mihai Ungheanu, in calitatea sa de ministru adjunct al culturii, participa in 1993 la dezvelirea primului bust al maresalului Antonescu, presa "liberala" remarca aceasta participare drept o noua dovada a continuitatii "national-socialismului" sub regim iliescian. Probabil dintr-o scapare a mea, nu a am vazut nici o luare similara de pozitie impotriva celor publicate de ambasadorul Romaniei la Lisabona, scriitorul Mihai Zamfir, atunci cind acesta din urma i-a luat apararea lui Maurice Papon, dupa condamnarea de catre un tribunal francez pentru crime impotriva umanitatii. Detaliile despre ciudatul argument al scriitorului le las in seama cititorului interesat sa le parcurga. Nu va trebui sa parcurga in acest scop colectia Romaniei Mari, nici pe cea a Politicii, si cu atit mai putin pe cea a Atacului la persoana. Le va gasi in Romania literara, numarul 14 din 15-21 aprilie 1998. Dar nu pot sa nu intreb, totusi: unde si care este diferenta?

Daca tot veni vorba de Ungheanu, de ce mentionarea unei liste intregi de participanti la "actiuni antiromanesti" de catre acesta in recenzia facuta de Gheorghe Grigurcu in primul numar al anului 1997 cartii Scriitorii la miezul noptii era (pe buna dreptate) calificata drept un "delir fascistoid" deoarece includea numai nume de evrei, si recentele afirmatii ale "prietenului" meu Dorin Tudoran in paginile aceleiasi reviste ar merita o calificare diferita? Intreb, din nou: unde e deosebirea? Sa ne aplecam cu mai multa atentie asupra acestora din urma. Inainte de a o face, sa remarcam ca "prietenul" Tudoran, trait in America, este mult mai versat (dar mai ales versatil!) in minuirea argumentelor decit domnul Manolescu. In consecinta, spune una, apoi o intoarce pe cealalta parte mimind respingerea argumentelor pe care le adusese el insusi; ba mai mult, introduce "remarci ironice" tocmai acolo unde cititorul neatent ar fi inclinat sa-i acorde cele mai inalte calificative "democratice". Iata un exemplu: in articolul "Mitologii recurente", publicat in numarul 16 din 29 aprilie-5 mai, Tudoran pare a fi cel mai infocat aparator al existentei, la Washington, al unui Muzeu al Holocaustului. Deplinge insa inexistenta unui Memorial al Gulagului in capitala Statelor Unite si in cea a Frantei. Doua ar fi explicatiile acestei absente, dupa Tudoran. In Franta, impotrivirea stingii (vom reveni asupra acestui aspect). In ambele capitale, faptul ca "victimele Gulagului (ori doar urmasii acestora), desi atit de multe, nu conteaza inca pe harta financiara a lumii". Cine "conteaza" - se intelege de la sine. In rest, cine ar putea argumenta ceva contra "Mitologiilor recurente"?

O tactica similara este folosita de Tudoran si in seria de doua articole publicate in numerele 12 si 13 ale Romaniei literare. Domnia sa se distanteaza atit de "ineptia" afirmarii ca "evreii au adus comunismul in Romania", cit si de "irationalul refuz al multor evrei de a recunoaste rolul jucat de numerosi coreligionari ai lor in ceea ce a fost numit 'bolsevizarea Romaniei'". Pina aici, in ceea ce ma priveste personal, nici un fel de obiectii de ridicat. Si cum sa le ridici cind Tudoran isi aminteste ca "i s-au reprosat prieteniile si colaborarile cu… antisemitii Ileana Vrancea si Michael Shafir"? Nu pun la indoiala nici aberantul repros, mai ales ca afirmatia este facuta de Tudoran pentru a doua oara. In cele ce urmeaza, ii voi cauta si o explicatie. Dar cine sint cei pe care Tudoran ii numeste "nepotii gornistilor", implicati in "catalizarea"conflictului intre evrei si romani? Lista, de-a lungul celor doua articole cuprinde urmatoarele nume: Radu Ioanid si al sau "parinte spiritual", raposatul Radu Florian, Petre Roman si al sau parinte Valter, Silviu Brucan si raposatul sef-rabin Moses Rosen. Cu ce este aceasta lista diferita de cea pe care Grigurcu, in contextul articolului-recenzie la cartea lui Ungheanu, o numea "fascistoida"? Nu imi este clara nici calitatea de "nepot" atribuita lui Brucan si rabinului. Nepotii cui? Ai lor insisi?

Grava mi se pare insa atribuirea "pacatelor parintilor" urmasilor. Cred ca domnul Roman, atit de versat in citirea volumelor lui Socrate, are destule pacate pentru a nu i se atribui si cele ale parintelui sau. Tudoran enumera pacatele lui Petre Roman, si bine face. Dar au acestea ceva in comun cu originea etnica (si aceea partiala, si de care fostul prim-ministru se dezice) a actualului presedinte al Senatului Romaniei? Pe Radu Florian l-am intilnit de doua ori, si in nici una din aceste dati nu s-a putut stabili intre noi o "comunicare". Ne despartea o lume (ideologica) si o experienta de viata. Stiam ca este unul din supravietuitorii "trenului mortii". Ca atare, refuzam si continuu sa refuz sa-i judec optiunile ideologice din anii '50, tot asa cum refuz sa judec optiunile ideologice care ma despart de unii supravietuitori ai Gulagului. Mai stiam de la fostii lui studenti ca prin anii '60 a optat pentru o disidenta marxista gramsciana. Ceea ce nu era tocmai de la sine inteles in anii ceausismului. Dar sa presupunem ca nu asa a fost. Si, de data aceasta fara a presupune nimic, sa acceptam ca pozitiile proiliesciene ale lui Florian i-au atras antipatia lui Tudoran. Ce legatura pot avea aceste pozitii cu Radu Ioanid? Sau decreteaza Dorin Tudoran ca urmasii sint vinovati nu numai pentru optiunile ideologice ale inaintasilor, dar si pentru cele matrimoniale? Pentru ca Florian a fost "parintele spiritual" al lui Ioanid numai in masura in care Ioanid e responsabil pentru optiunile matrimoniale ale mamei sale. Cit despre rabinul Rosen, cu care Tudoran (si nu numai) are un lung conflict dainuind peste eternitate, il invit sa citeasca obiectivul portret pe care i l-a facut Leon Volovici rabinului, publicat in revista 22, nr. 3, 21-27 ianuarie 1997.

"Vo-lo-vici?", parca il aud pe Tudoran exprimindu-se indignat si trimitindu-ma, de data aceasta el pe mine, la articolul Ilenei Vrancea, publicat in revista Agora, o exceptionala publicatie editata de Tudoran, ale carui pozitii erau, la acea vreme, radical diferite de cele de astazi. In volumul VI, nr. 2, al acestei reviste, Vrancea ii ataca pe Volovici si pe Jean Ancel ca fiind apologeti antonescieni atunci cind reabilitarea fostului Conducator era mascat promovata de celalalt fost Conducator. Afirmatie reluata, din pacate, si de Monica Lovinescu (careia ii datorez, personal, prea multe pentru a intra in orice polemica cu ea) atunci cind critica volumul lui Volovici, aparut la editura Humanitas in 1995, in contextul polemicii din jurul trecutului lui Eliade. Pe ce se baza Vrancea? Pe relatari aparute in Anale de istorie despre doua simpozioane romano-israeliene tinute la Ierusalim in 1984 si 1986. S-ar baza, astazi, cineva, pe relatarile de simpozioane din Lupta de clasa, despre al carui mod de "functionare" doamna Vrancea este in masura sa ne edifice mult mai bine decit ar face-o altii? Intimplarea face ca am fost prezent la simpozionul din 1984. Nimic, dar absolut nimic din cele atribuite in Anale de istorie lui Ancel nu corespunde realitatii. Volovici a participat la simpozionul din 1986, unde nu am fost prezent. Dar relatarea din Anale de istorie este tot atit de exacta ca precedenta ei. Stiu ca organizatorii israelieni au trimis o nota de protest, cerind corectarea ei. Li s-a promis ca se va face, si se mai asteapta si azi ca redactorii Analelor sa publice respectiva corectura.

Entuziasmat de interventia Ilenei Vrancea, publicata in revista 22, numarul 9 al acestui an, in apararea lui Ion Petrovici (unul dintre cei opt fosti membri ai guvernului antonescian a carui reabilitare juridica a fost ceruta de procurorul general Sorin Moisescu), Tudoran isi continua (in Romania literara, nr. 14, 15-21 aprilie, sub titlul "Primatul adevarului (I)") acuzele la adresa lui Ioanid care, se intelege din text, s-ar fi facut vinovat de inminarea datelor eronate furnizate unor cercuri de decizie din Statele Unite in privinta reabilitarii preconizate. Acuza care, de altfel, figureaza explicit si in prima parte a "Nepotilor gornistilor" (Romania literara nr. 14, 15-21 aprilie), unde se pune la indoiala si probitatea cercetatorului Ioanid. Intre timp, a aparut in Romania volumul lui Ioanid despre evreii sub regimul Antonescu, asa ca Tudoran nu mai are nici o dificultate in a stabili daca Ioanid a indus sau nu in eroare ambasadorul american la al carui "briefing" despre Basarabia au participat impreuna. Cu conditia sa il citeasca, ceea ce, se pare, nu a facut inca. Cu toate acestea, Ioanid este inclus, sub o alta terminologie, in categoria "monitorilor" rauvoitori ai Romaniei contemporane.

Desi convingator la prima lectura, articolul din 22 al Ilenei Vrancea mi s-a parut cel putin eronat atunci cind l-am confruntat cu documentele istorice care imi stau la dispozitie. Si tocmai "soliditatea" argumentelor istorice vrancene era laudata de Tudoran, care le contrasta cu subrezimea (de acord) argumentelor aduse de istorici romani in favoarea reabilitarii intr-un numar anterior al revistei 22. Vrancea m-a convins insa ca Petrovici a fost un fel de "Gogu Radulescu" al guvernului antonescian. Un Gogu Radulescu cu o statura intelectuala mult mai pronuntata, ceea ce nu este neaparat o circumstanta atenuanta. Poate dimpotriva. Ce releva, totusi, documentele? La 16 aprilie 1942, maresalul Antonescu ordona deportarea evreilor botezati la Bug, "la fel cu cei din restul tarii". Ministrul cultelor, Ioan Petrovici, isi insusea "in totul propunerile" care prevedeau, printre altele, "inadmisibilitatea convertirii evreilor la catolicism sau oricare alt cult istoric". Mai mult, ruga guvernul sa ia masuri pentru punerea in aplicare "cit mai neintirziat" a "solutiei adoptate", adica a deportarii convertitilor, care in acest fel incercau sa isi salveze vietile. Petrovici a fost si desemnat sa supravegheze implementarea dispozitiilor decretului, iar cind, la 4 februarie 1943, din ratiuni de stat legate de protestele Bisericii Catolice si, evident, de Stalingrad si apropierea sfirsitului, guvernul decidea sa accepte, totusi, convertirea evreilor la catolicism, Petrovici isi exprima rezerve fata de masura, nu atit din ratiuni antisemite, cit din dorinta de a "stavili intinderea greco-catolicilor in Vechiul Regat" (Evreii din Romania intre anii 1940-1944, Vol. 2, Problema evreiasca in stenogramele Consiliului de Ministri, pp. 269-273, 393-394, 481-489). Si daca tot veni vorba de nepoti, ma intreb ce crede Tudoran despre incercarile de salvare a evreilor la care participa, in virtutea functiei sale daca nu si altfel, si ilustrul sau inaintas, cardinalul Iuliu Hosu. Eu unul inclin sa cred ca "goarna nepotului" i-ar fi sunat straniu. Documentele mai releva ca acelasi Petrovici a fost ministru al Educatiei Nationale in primul guvern care a introdus numerus nullus pentru evrei in universitatile romanesti, guvernul Goga-Cuza din decembrie 1937-februarie 1938.

Iata de ce am fost consternat sa citesc ca Ileana Vrancea, bunica in Israel, si-ar fi dorit pentru nepotii ei un ministru al educatiei de calibrul lui Petrovici. Impartasesc intru totul atitudinea critica a doamnei Vrancea fata de politica guvernului Nethanyahu, si nu numai in domeniul educatiei. Ma intreb insa daca doamna Vrancea l-ar dori pe Petrovici in acea functie daca nepotii ei ar fi arabi israelieni, si nu evrei. Ca membru activ al miscarii "Pace Acum", atit timp cit am trait in Israel am protestat public impotriva aberantelor nationalisme israeliene. Ceea ce, presupun, mi-a atras din partea unor saraci cu duhul, calificativul de "antisemit". Este locul unde ma vad nevoit a face o noua digresiune si, mai grav, a ma angaja intr-un nou act de "despuiere" publica intelectuala. Ca evreu agnostic, pot accepta notiunea de "popor ales" numai in sensul ei moral. Alternativa (cea laica, cel putin) este o interpretare nazista. Sensul moral implica interpretarea "alegerii" drept una care obliga la o conduita mai exigenta decit aceea ceruta altora. Tocmai de aceea nu pot accepta argumentul, valabil in dimensiunea lui strict istorica, anume acela ca numai un numar insignifiant de evrei a contribuit la comunizarea Romaniei. Multi-putini, citi or fi fost, cercetatorul este dator sa le dezvaluie identitatea, chiar daca si argumentul ca nu au comis ceea ce au comis in calitate de evrei (ba, de multe ori chiar prigonind propria etnie) este si el valabil. Aceasta datorie provine tocmai din necesitatea respingerii acuzatiilor ca s-ar opera cu doua unitati de masura. Si, pina acum, nimeni nu a facut-o cu mai mult curaj decit Vladimir Tismaneanu. Dar, de aici si pina la asumarea, de catre Tudoran, a afirmatiilor lui Floricel Marinescu, potrivit carora "daca romanii si-au cerut scuze evreilor, nici un membru marcant al evreilor nu si-a cerut scuze romanilor pentru rolul pe care o parte din etnicii evrei l-au avut in subminarea statului roman, in bolsevizarea tarii, in crimele si atrocitatile comuniste", calea este mult mai lunga ("Nepotii gornistilor-II", Romania literara, 8-14 aprilie). In "tonul afirmatiei" lui Marinescu nu exista, asa cum scrie Tudoran, numai "un anumit exces". Ea face parte, pur si simplu, din bagajul argumentului negationist. Nu pot, deci, sa nu intreb daca Tudoran se identifica si cu celelalte "argumente" ale specialistului in fortarete dacice de pamint, peste noapte transformat in cercetator al holocaustului si al comunismului (oare numai cel internationalist, ori si cel nationalist, pe care l-a servit cu atita abnegatie?). De exemplu, cu afirmatia ca din cauza evreilor romanii au pierdut "nu numai sute de mii de oameni" sau teritorii, ci si "constiinta muncii bine si eficient facute" (vezi Aldine, supliment saptaminal al Romaniei libere, 7 martie 1998). Daca asa este, ce impiedica o renastere a acestei constiinte, astazi? Manunchiul de evrei ramasi in viata si in Romania? Sau poate faptul ca acestia, asa cum nu ezita sa "intrebe" intervievatorul presedintelui comunitatii evreiesti adresindu-se "virologului" Cajal, pot fi asemanati cu virusul SIDA, fiind astazi, "la scara mondiala", numai "14 milioane", adica "putini, dar periculosi" (Adevarul, 19 ianuarie 1997)?

Nu stiu care ar fi raspunsul lui Tudoran, dat fiind faptul ca si pentru el, de pe pozitiile-i actuale, evreii se ascund in spatele oricarei nenorociri careia trebuie sa-i faca fata Romania contemporana. Astfel, intr-un alt exemplu de afirmatie abil "strecurata" intr-o analiza altfel foarte judicioasa a evolutiilor Aliantei Civice, el explica (Aliantei? cititorului?) ca la radacina "divortului" dintre Alianta si Conventia Democratica se afla atacul primeia asupra partidului lui Petre Roman care, apoi, a aplicat "legea talionului" ("Facatorii de regi", Romania literara, nr. 17, 6-12 mai 1998). Numai originalitatea lipseste acestui argument. Deoarece, potrivit lui Cristian Tudor Popescu, neinvitarea fostului presedinte Iliescu la receptia oferita de succesorul sau la Cotroceni in onoarea presedintelui Frantei (in februarie 1997) s-ar fi datorat presiunilor exercitate de Roman, ale carui incercari de a avea contacte internationale in perioada presedintiei iliesciene fusesera "torpilate" de Iliescu. Dar, adauga Popescu, Roman uita ca "legea talionului nu e romaneasca" (Adevarul, 24 februarie 1997).

In sfirsit, sa amintim si de aberanta invinuire a "stingii" franceze pentru neconstruirea unui Memorial al Gulagului, afirmatie facuta in contextul publicarii Cartii negre a comunismului si a reactiilor la aceasta publicare. Sa fi uitat Dorin Tudoran ca atunci cind in publicatii ca Liberation si Le Monde apareau articole critice la adresa regimului Ceausescu, dreapta franceza tacea si, mai grav, il onora pe Ceausescu cu vizite si receptii somptuoase? A deduce absenta unui Memorial al Gulagului la Paris din faptul ca stinga se afla acum (si asta numai partial) la putere este un argument prea pueril pentru a fi luat in serios. Nu insa si atunci cind sint vehiculate numele lui Mink si Szurek in calitate de oponenti ai paralelei Holocaust-Gulag. O face mult mai clar si mai vulgar fostul meu coleg si subaltern la sectia romana de cercetare a Europei Libere, Mihai Dim. Sturdza, intr-un amplu articol publicat in revista 22, nr. 6, din 10-16 februarie curent. Articolul lui Sturdza nu m-a (mai) surprins. Ma surprinsese primul sau articol, "Ultimele zile ale Europei Libere", in care facea uluitoarea afirmatie ca materiale de arhiva ce atestau atrocitatile comuniste luasera, "dupa unii", drumul spre Israel, pentru a ascunde amploarea acestor atrocitati, participarea evreilor la ele si pentru a nu leza monopolul evreiesc asupra suferintei (citez din memorie). Ca fost sef al departamentului romanesc de cercetare pot depune marturie ca asemenea materiale pur si simplu nu existau in arhivele noastre, exceptie facind interviuri cu refugiati facute pe la inceputul anilor '50 si pe care CIA-ul, atunci cind mai avea un cuvint de spus la Europa Libera, le categorisise drept "unreliable legends" (legende nedemne de incredere). Dar, cum totul se baza pe ce au spus "unii", argumentul era de necontestat. Ceea ce m-a surprins insa a fost spatiul pe care o revista ca 22 l-a acordat afirmatiilor domnului Sturdza (doua pagini pline), facind dovada de o totala lipsa de discernamint editorial. Daca ar fi sa judecam dupa cele afirmate de fostul meu coleg (pentru care "afacerea Dreyfus" nu a fost decit o "bine-cunoscuta eroare judiciara"), mai toti oponentii Cartii negre ar fi de origine evreiasca, ceea ce reiese cu claritate din insesi numele lor. Ca multi evrei francezi se numara printre sprijinitorii, ba chiar printre pionierii cercetarii genocidului comunist (doua nume mentionate de Sturdza, a caror origine etnica este insa trecuta sub tacere si nicidecum clara din sonoritatea lor, sint Annie Krigel si Alain Besançon) nu este mentionat nicaieri in articol. In schimb, este mentionat intr-un ton foarte aprobator refuzul "aripii integriste, de dreapta a catolicilor francezi" de a-si cere scuze pentru "indiferenta aratata de ierarhia catolica fata de deportarile evreilor". La o demonstratie organizata la Paris in luna noiembrie a anului trecut, relateaza Sturdza, participantii din rindurile acestei drepte au "intrebat retoric" "de ce rabinii nu se pocaiesc" pentru crimele comuniste, in timp ce "oratorii" "au 'denuntat' numele liderilor evrei ai revolutiei ruse".

Ce se urmareste prin aceste acuze adresate, pasa-mi-te, "stingii"? O spune clar Ioan Buduca, tot in paginile Romaniei literare (nr. 15, 22-28 aprilie), indemindu-l aprobator pe Tudoran sa aiba curajul de a-si duce concluziile la capat. "Buba", potrivit lui Buduca, provine din faptul ca evreii sint cei care ar avea nevoie de antisemitism. Si, deci, ei il si creeaza. Mai exact, statul Israel incearca, creind si raspindind antisemitismul, sa se asigure ca se va umple "cu evrei de cea mai buna calitate intelectuala si morala, nu cu pleava si lumpen-intelighentie".

Intr-un articol publicat in Agora (no. 2, 1993), ce avea sa dea titlul volumului recent publicat de Tudoran la Bucuresti si Chisinau, Kakistocratia, autorul observa cu toata causticitatea adesea inegalabila ce il caracterizeaza: "Cind jocurile vor fi inca o data incheiate pentru un timp, cind se va auzi din nou rien ne va plus, cei ramasi pe dinafara vor ramine astfel, pe dinafara, pentru multa vreme, chiar daca unii dintre ei se considera… francofoni. Nimeni nu stie nici cit de dreapta, nici cit de noua va fi Noua Ordine Mondiala. In schimb, nu e greu de prevazut ca ea va aduce cu sine destule nedreptati. Cei mai puternici nu isi vor asuma responsabilitatea pentru ele. Nu au facut-o nici altadata. Asa incit, cei mai slabi trebuie sa fie pregatiti de pe acum sa isi asume integral responsabilitatea pentru o noua raminere pe dinafara. De la 'euroscepticismul' de azi la trintirea usii in nas miine, drumul nu este prea lung. Mitul unei rapide si echitabile integrari/acceptari in structuri, comunitati internationale prospere pilpiie de pe acum. Cind el va fi disparut cu totul, gustul cenusii va fi amar, iar notele de plata exorbitante. Cineva insa va trebui sa plateasca". Profetice cuvinte. Nota de plata insa e trimisa astazi la o adresa gresita. Cum afirma Tudoran in acelasi articol, lumea societatilor in tranzitie din Europa de Est a preluat nu numai antagonisme reale, ci si "false antagonisme, foarte abil oferite unor societati debusolate".Aceste rinduri au dorit, in primul rind, sa traga un semnal de alarma. Un semnal asemanator celor trase cu regularitate de un Gabriel Andreescu sau un Andrei Cornea in paginile revistei 22, cu cele trase din cind in cind de un Mircea Mihaies (cu ale carui pozitii anti-constantinesciene nu ma pot, totusi, identifica) chiar in paginile Romaniei literare. Au fost, in acelasi timp, o incercare, naiva poate, de a pune o "oglinda in fata", in speranta ca gravitatea afirmatiilor mai-sus analizate nu este total clara autorilor lor. Daca asa ceva se numeste "monitorizare", imi asum cu mindrie si eu acest titlu. Dar mai presus de toate, ele au urmarit sa se constituie intr-un posibil document al unui fenomen de care vorbeste Manea, si a carui mentionare (oare, intimplator?) este evitata de Nicolae Manolescu in reactia sa la articolul din The New Republic. Este vorba de "rinocerizare", un fenomen, este necesar sa subliniem de doua si de trei ori, care survine treptat. Dar, o stim de la (Horribile dictu!) Karl Marx, o tragedie repetata devine comedie. Despre tragicomedia comunismului romanesc a scris deja Tismaneanu. What next?Praga, 27 mai 1998

P.S. Am inceput aceasta analiza cu cuvintele "la inceput a fost sfirsitul". Sfirsitul este de multe ori dureros, inclusiv cind e vorba de prietenii. Tin sa avertizez ca nu voi raspunde nici macar atacurilor la persoana. Scrierea acestor rinduri m-a costat deja prea mult efort sufletesc. Mai tin sa subliniez ca articolul reflecta pozitiile autorului, nicicum al institutiei unde el lucreaza. Cu atit mai putin reflecta acest articol pozitiile directorului publicatiei unde el este gazduit, care, fara a incerca intr-un fel sau altul sa se substituie unui "cenzor", l-a avertizat pe autor cu sincere sentimente de prietenie ca stilul folosit nu este in avantajul reputatiei sale. Incercarile de revizuire ale articolului s-au lovit insa de noi dovezi ale procesului de "rinocerizare", publicate in Romania literara ulterior completarii lui. "Cronicarul" le va inregistra ca atare. "Monitorul", de asemenea.
Praga, 15 iunie 1998


România literara, nr. 32/12.8. 1998

Cum am devenit rinocer

Editorial

Nicolae Manolescu

Oricit m-as stradui, nu inteleg panica dlui Michael Shafir din articolul publicat in Sfera politicii (nr. 61, iulie-august 1998) si intitulat O tragicomedie in desfasurare? Trec peste sfisierile de constiinta pe care dl. Shafir le marturiseste, exprimindu-mi regretul ca "scrierea acestor rinduri" l-a costat "prea mult efort sufletesc".

Este, in definitiv, problema d-sale. Cu mai multa obiectivitate fata de intelesul real al opiniilor care i-au provocat acest disconfort, s-ar fi crutat de suferinta. Imi vine in minte o replica bine cunoscuta dintr-o comedie (deloc tragica): "Tu l'as voulu, Georges Dandin!"

Premisa articolului este aceeasi dintr-un articol al dlui Andrei Cornea la care m-am mai referit: antisemitismul, ca politica a extremei drepte, nu ar mai fi, in Romania postdecembrista, un "fenomen marginal", el acaparind "din ce in ce mai multe segmente ale spectrului politic asa-zis democrat". (Asa-zis? Hm!) Dovezile s-ar gasi in citeva interventii din Romania literara, 22 si Adevarul literar si artistic iar noii rinoceri (dl. Shafir este acela care foloseste cuvintul) ar fi Dorin Tudoran, Mihai Zamfir, Gabriela Adamesteanu, Rodica Palade, Cristian Tudor Popescu, Ioan Buduca si, cu voia dlui Shafir, ultimul pe lista, subsemnatul. Sigur, boala cu pricina n-are la toti, aceeasi evolutie si aceeasi gravitate. Nu sint bucuros sa aflu ca, impreuna cu Dorin Tudoran, prezint simptome, dintre cele mai clare. Trebuie sa recunosc ca sint surprins. Si obligat cu atit mai mult sa-i raspund dlui Shafir cu cit d-sa se refera si la Romania literara, al carei director fiind, port o grea responsabilitate. Nu e in intentia mea de a vorbi in numele celorlalti... rinoceri. O vor face ei insisi, daca vor crede de cuviinta. Dl. Tudoran ne-a si trimis raspunsul d-sale, pe care-l publicam in paginile 12-13.

Asadar, cum am devenit rinocer? Si cum se poate ca Romania literara, prin citiva dintre colaboratorii ei statornici, sa fi devenit, dintr-o revista democrata si liberala, o fituica odioasa pe care dl. Shafir o compara, fara a clipi, cu Atac la persoana si Romania Mare? Am citit textele incriminate de dl. Shafir la aparitia lor. Le-am recitit acum, dupa articolul din Sfera politicii. Nu mi s-a parut, nu mi se pare ca vreunul indreptateste acuzatiile dlui Shafir. Nu gasesc nimic "fascistoid" (tot cuvintul dlui Shafir) in Nepotii gornistilor, serialul dlui Tudoran, sau in tableta dlui Zamfir despre Maurice Papon. Fara doar si poate, dl. Shafir si cu mine n-am citit aceleasi texte. Comparatia cu publicatii ale caror nume nu le mai repet (nomina odiosa!) este deplasata si ofensatoare. Dupa cum observa si dl. Tudoran in replica d-sale, aprecierile dlui Shafir nu se sprijina pe nici un citat semnificativ. Autorul articolului alarmist din Sfera politicii isi transforma premisa in concluzie fara a furniza nici un argument. Iata un punct delicat al disputei: dl. Shafir isi pune o pereche de ochelari fumurii si, apoi vede totul in negru. D-sa are ceva dintr-un inchizitor. Ii este destul dlui Shafir sa afirme rituos ca antisemitismul si-a croit drum dinspre cercurile extremiste traditionale spre centrul democratic (sau, hm!, asa zis democratic) al vietii spirituale romanesti, dinspre mercenari ultranationalisti, ca dl. Vadim Tudor, spre intelectuali moderati, proeuropeni si antiautohtonisti de cind lumea ca, de pilda, dnii Zamfir si Tudoran, pentru a incepe sa creada cu tarie in adevarul spuselor sale. Dl. Shafir e dinainte convins de evolutia cu pricina. Romania literara nu-i ofera nici cel mai neinsemnat motiv. De aceea articolul din Sfera politicii este atit de bogat in acuzatii si atit de sarac in probe. Intrebarea pe care mi-o pun este urmatoarea: de ce au nevoie dnii Cornea si Shafir sa paraseasca tinta, ah, naturala a polemicii domniilor lor si sa se indrepte spre publicatii si spre intelectuali care, inca de pe vremea lui Ceausescu, dar si dupa 1989, au criticat fatis nationalismul, sovinismul, antisemitismul, indiferent sub ce masca s-au prezentat?

Intrebarea ma framinta de cind am remarcat ca se incearca fabricarea unor antisemiti de tip nou, ca sa spun asa, ca Gabriel Liiceanu sau ca mine, ca si cum aceia stiuti de o lume intreaga s-ar fi banalizat din cale afara. Cum sa-mi explic deplasarea aceasta a interesului de la rasismul notoriu, scandalos si scabros al unor mercenari ideologici catre acela, doar presupus, imposibil de dovedit, daca sintem intelectualiceste onesti, al unor oameni impotriva carora (il rog pe dl. Shafir sa parcurga colectia Romaniei literare din ultimii ani, nu doar pe aceea de imediat dupa 1989, la care se refera) nu se poate produce nici o acuzatie, in acest sens, serioasa? Dl. Shafir se intreaba si d-sa acelasi lucru. Doar ca raspunsul i se pare incontestabil iar evolutia cu pricina, gata consumata.

Nu-mi face nici o placere sa raspund intrebarii. Dar cum nu-mi sta in obicei sa ocolesc adevarul, voi spune ce cred. Nu exista, in articolul dlui Shafir, o referire completa la contextul polemicii provocate de textul dlui Norman Manea din The New Republic, reprodus de revista 22, si la care si eu, si dl. Tudoran am reactionat. Dl. Shafir ia in considerare doar latura intelectuala a polemicii. D-sa uita (sa fiu iertat daca nu cred ca nu stie) ca, inainte de a fi fost dovediti ca atare, noii rinoceri au fost aratati cu degetul, reclamati, turnati (da, dle Shafir, turnati) in scrisori adresate dlui George Soros, unul din sponsorii Romaniei literare, sau Departamentului de Stat al SUA.

Poate ca il intreaba dl. Shafir pe dl. Radu Ioanid de ce si-a asumat acest rol dezgustator. Dl. Shafir se preface a descoperi rinocerizarea treptata a unor publicatii si a unor intelectuali democrati, intr-un articol ce se vrea teoretic, civilizat si obiectiv. In fond, dl. Shafir pune cireasa pe tortul unei campanii de discreditare care nu e nici teoretica, nici civilizata, nici obiectiva. Rolul de incheietor de pluton nu-l onoreaza pe dl. Shafir. Si n-as vrea sa ma sileasca sa fac publice, dupa atitea nedumeriri, si unele certitudini cu privire la motivele si la scopurile reale ale unei foarte urite campanii, bine disimulate in faldurile polemicii de idei.

Si, totusi, care este "subiectul" articolului din Sfera politicii? "Este vorba, scrie dl. Shafir negru pe alb, de metamorfozarea unor intelectuali considerati, pe buna dreptate, pina nu demult, drept personalitati simbolice ale gindirii , si . se refera in special la Nicolae Manolescu si Dorin Tudoran, dar ar putea fi cu usurinta extins. Mai mult, este vorba de ingrijoratoarea alunecare a acestor intelectuali in capcanele . Nicolae Manolescu ajunge sa-si exprime pozitii similare cu cele ale unui Dan Zamfirescu, autorul Razboiului impotriva poporului roman (Roza vinturilor, 1993), cu a carui ridiculizare incepea "Dreptul la normalitate (Litera, 1991)". Sa venim, asadar, la subiect.

De unde ar incepe scandaloasa metamorfoza? Dl. Shafir ezita, in alegerea momentului, intre tiparirea Jurnalului lui Sebastian (si, implicit, unele reactii pe care le-a stirnit), o declaratie a fostului procuror general al Romaniei cu privire la necesitatea unui eventual recurs in procesul lui Antonescu si al celor opt membri ai guvernului sau si un articol din Le Monde, pe aceasta tema, dar nu numai, semnat de Radu Ioanid si Alexandra Laignel- Lavastine. Ezitarea spune ceva: cele trei "evenimente" nu stau in acelasi plan; amestecarea lor e instructiva. In ce priveste pozitia mea fata de ele, ea a fost accidentala, nedepasind sfera unor consideratii marginale. Dl. Shafir face un caz absolut nejustificat de anvergura observatiilor mele. Sa le iau pe rind. Am refuzat sa accept ideea, abil indusa de articolul din Le Monde, ca toti romanii ar simpatiza, dintr-un fel de antisemitism latent, cu o reabilitare a maresalului Antonescu. Dl. Shafir ma trage de urechi: in articolul din Le Monde nu se vorbeste de "toti" romanii, ci de un "cult foarte consensual". Recunosc ca am tradus in felul meu superlativul negramatical din articol (consensul n-are grade de comparatie). Dar nu cred ca am falsificat sugestia autorilor. Cit despre unele afirmatii, pe care le-am apreciat drept "necontrolate", din articol, imi mentin punctul de vedere, chiar daca dl. Shafir ar fi preferat sa le numesc "neverificate". Regret, dar nu le gasesc doar neverificate, ca sursa, ci chiar necontrolate, ca intentie. Cam asta ar fi. Nu e prea mult zgomot pentru nimic? Asa de usor devii rinocer? In treacat, sa mai spun ca n-am publicat, ceva mai demult, in Romania literara, replicile dnei Lya Benjamin si a dlui Radu Ioanid la un comentariu al dlui Mihai Stoian, fiindca intreaga discutie devenea pe cit de fastidioasa, pe atit de unilaterala. Lectia despre dreptul la opinie pe care mi-o tine dl. Shafir este excesiva. Nu toate respingerile de la publicare au conotatii ideologice. In al doilea rind, cu privire la Sebastian nu m-am pronuntat direct, deoarece nu mai scriu recenzii. Am gazduit insa in Romania literara mai multe articole despre Jurnal. Cum se poate constata, am cam lipsit de la "startul" imaginat de dl. Shafir pentru noul val de antisemitism (asa-zis democratic, hm!) din Romania postdecembrista. Nu cred ca poti deveni rinocer numai cu atit. Dl. Shafir se vede obligat sa caute alte dovezi. Cautare care coincide, din pacate, cu ascunderea fondului real al discutiei, cu exagerarea unor "nuante" si, mai rau, cu procesul de intentie. In citeva editoriale, m-am referit la cazurile unor mari scriitori (Celine, Hamsun, M. Eliade) care au aderat la doctrine extremiste. Imi puneam o intrebare simpla (dar cu un raspuns complicat): cum impletim recunoasterea valorii literare a operei acestor scriitori cu optiunile lor ideologice? Si precizam ca trecerea sub tacere a acestor optiuni este inacceptabila. Atit si nimic mai mult. "Nuantele" introduse polemic de dl. Shafir ramin pentru mine, obscure. Recunosc a nu-i fi putut urmari logica. Amestecarea in discutie a lui E. Barbu nu este in chestie, vorba lui Maiorescu. O data, pentru ca, in cazul lui, nu de optiune ideologica e vorba, ci de colaborationism, apoi, pentru ca, nu valoarea, dar chiar originalitatea operelor sale e dubioasa, data fiind suspiciunea de plagiat. Si mai curioasa este prezenta in context a lui R. Garaudy. Dl. Shafir imi ramine dator cu precizarea ca l-am mentionat pe Garaudy intr-o cu totul alta ordine de idei si anume aceea a refuzului unor comentatori (din Franta sau din Romania) de a privi fascismul (si nazismul) si comunismul ca pe doua doctrine deopotriva de criminale. (Rinocerul care dormita in mine avea, s-ar zice, nevoie sa aduca in ograda fascista si pe comunisti). Observatia mea pe care dl. Shafir o ia drept tinta, este ca Garaudy, in contestata lui carte, "nu spusese ca nu a existat holocaust, dar ca s-a facut un teribil lobby in jurul lui". "Nu, holocaustul nu este explicit negat de Garaudy", recunoaste dl. Shafir. Atunci, care e problema? Ca exista negatii implicite sau minimalizari tendentioase, asta stiam si eu. Macar atita credit intelectual putea sa-mi faca dl. Shafir. Doar ca, din nou, vorba lui Maiorescu, nu era in chestie. In chestie nu era nici macar corectitudinea altor aprecieri ale lui Garaudy ori a cartii sale in ansamblu (si cu atit mai putin erau aberatiile editorului sau roman, pe care nici nu aveam cum sa le cunosc la data publicarii editorialului meu, de vreme ce traducerea nu aparuse). Problema mea era (acest lucru pare a fi scapat dlui Shafir) necesitatea de a dubla procesul nazismului, vechi de cinci decenii, de un proces al comunismului, intirziat nejustificat, boicotat inca astazi. Cind reprosam dlui Shafir ca eludeaza fondul real al textelor mele, luind-o prin papusoiul unor obiectii marginale, tocmai la acest fel de a polemiza ma refeream. Din acest unghi am replicat analizei din The New Republic a dlui Manea la conferinta despre Sebastian a dlui Liiceanu. Nu-l "atacam" pe dl. Manea, cum pretinde dl. Shafir: ii obiectam ca nu vede decit acea parte a ororii care-i convine. Si unde am scris eu ca dl. Liiceanu a fost persecutat de comunisti-evrei? Dl. Shafir face un talmes-balmes inadmisibil din consideratiile generale si din exemplele concrete din articolul meu, profitind de ocazie si spre a-i strecura "disidentului marxist" G. Liiceanu citeva, deloc amabile, sugestii.

Inca o data, esentialul se afla in alta parte, alaturi de obiectiile dlui Shafir. Autorul articolului din The New Republic afirma rituos ca analogia dintre holocaust si gulag "nu lasa loc pentru evocarea, cum se cuvine, a antisemitismului si a holocaustului". Dl. Shafir (care reia afirmatia) se intreaba cu inocenta: cum poate fi dedusa de aici ideea "confiscarii suferintei" in interesul exclusiv al victimelor holocaustului? Nu trebuie dedusa: e spusa expresis verbis in citatul cu pricina. Sau eu nu mai inteleg ce citesc, sau ochelarii negri ai dlui Shafir il impiedica sa vada: daca ne ocupam si de gulag, nu mai putem s-o facem, cum se cuvine, pentru holocaust. Exista cea mai mica indoiala sau neclaritate? Se mai intreaba dl. Shafir: unde si-ar fi aratat dl. Manea indisponibilitatea de a vedea in victimele gulagului pe fratii d-sale, asa cum dl. Liiceanu ii vazuse pe ai sai in victimele holocaustului? Cum, unde? In chiar critica adusa dlui Liiceanu ca pune gulagul si holocaustul pe acelasi plan. In chiar temerea ca evocarea, mai noua, a ororilor comunismului ar putea umbri condamnarea nazismului. Dl. Shafir pare a fi de acord cu aceasta temere. D-sa vine, ca de obicei, in discutie cu "nuante" suspecte de partizanat. "Crimele comuniste nu sint crime rasiste", imi notifica d-sa. La suprafata, avem aici acelasi tip de obiectie ca in cazul "toti romanii" versus "foarte consensual". Dedesubt, avem rezerva principiala de a omologa esenta comuna a celor doua doctrine totalitare care au insingerat secolul XX. Riscul de "confuzie totala" pe care dl. Shafir il semnaleaza in imprejurarea alaturarii acestora e mult mai mic, cred eu, decit riscul pe care ni-l asumam continuind sa "menajam" comunismul. Vezi Doamne, comunismul n-ar fi fost rasist (dar exista rasism social, ca sa nu mai spun ca genocidul declansat de sovietici in Asia Centrala, in Basarabia, in Caucaz, deportarile unor etnii intregi, asasinarea in masa a popoarelor tin de rasismul cel mai pur!), ar fi pledat pentru egalitatea oamenilor, pentru dreptate sociala (creind cel mai inegal si nedrept sistem!) etc. etc! Faptul ca nazistii au pus in practica exact ceea ce au teoretizat iar comunismul si-a mascat crimele printr-o ideologie umanista nu ne poate impiedica sa le aplicam aceeasi unitate de masura si sa le dezvaluim caracterul criminal. Sint mirat ca un om inteligent si cultivat ca dl. Shafir impartaseste (chiar si in acest mod ocolit, insidios, perfid) rezerva celor care protesteaza astazi in Franta fata de Cartea neagra a comunismului. La ce foloseste aminarea procesului comunismului? De ce sint de condamnat anticomunistii viscerali, cum se intimpla, in vreme ce visceralitatea antifascistilor pare naturala?

Am un raspuns "teoretic", la nivel intelectual, si unul "pragmatic", la nivelul intereselor materiale. Primul l-am si dat mai adineauri: propaganda comunista isi dovedeste si postum eficacitatea, oferindu-le atit nostalgicilor fostului regim, cit si unor naivi, iluzia ca, spre deosebire de fascism, odios si in teorie, si in practica, comunismul real a fost o deturnare a celui ideal, o proasta exploatare a unor marete principii. Al doilea raspuns (l-am sugerat deja si pe acesta) nu-i mai priveste pe naivi, dar, cu siguranta isi are nostalgicii lui: daca am dubla in intreaga lume, Muzeele Holocaustului cu Muzee ale Gulagului, oare ne-ar mai fi suficiente mijloacele (nu, in ultimul rind, financiare) de a evoca, asa cum se cuvine, memoria victimelor nazismului?

Propozitia intercalata in intrebarea dlui Manea spune totul. Mult mai mult decit e dispus sa accepte dl. Shafir. Ea m-a facut sa tresar si m-a obligat moralmente sa dau o replica. Daca dl. Shafir vrea sa stabileasca o limita istorica a metamorfozei mele dintr-un intelectual liberal intr-un rinocer, poate s-o faca mai cu folos, plecind, nu de la Jurnalul lui Sebastian sau de la necesitatea rejudecarii procesului lui Antonescu, ci de la aparent banala atributiva intercalata de dl. Norman Manea intr-o intrebare care mi s-a parut inspaimintatoare. Liber este dl. Manea sa se comporte ca un nostalgic al antifascismului negrevat de anticomunism, temindu-se probabil, de pierderea unui monopol extrem de profitabil. Liber este dl. Shafir sa nu vada aceasta "confiscare a suferintei", perorind cu candoare despre rinocerizarea treptata a unora ca mine care o considera imorala . Dar sa nu-mi vorbeasca, in acest caz, de principii si de idei. Fiindca am sa le aduc aminte despre genul de minciuna care, conform lui Nikolai Berdiaev, caracterizeaza epoca noastra: minciuna ca o "datorie sacra in numele unor teluri supreme". Si s-ar putea ca in vreme ce domniile lor isi fac datoria sacra in numele unor teluri supreme, impungind cu degetul in directia unor rinoceri de tip nou, ca mine, Dorin Tudoran sau Mihai Zamfir, adevaratii rinoceri, aceia care se plimba nestingheriti prin rezervatia postdecembrista, sa ne infiga tuturor un corn in spinare. Un corn de dreapta sau unul de stinga. Ce mai conteaza? Asta da, tragicomedie. Si aflata, vai, in plina desfasurare.


România literara, nr. 32/12.8. 1998

LECTURA DE RASA

DORIN TUDORAN:

"Cuvântul este jumatate
al celui ce-l rosteste, jumatate al celui
ce-l asculta"

Montaigne

Metamorfoze imaginare

In numarul 61, iulie-august 1998, al excelentei reviste Sfera Politicii, dl Michael Shafir, analist regional principal al postului de radio Europa libera la Praga, semneaza un articol de unsprezece pagini intitulat "O tragicomedie in desfasurare?". Analiza este consacrata unei pretinse metamorfozari in rinoceri suferita de "intelectuali (romani, n.n.) considerati, pe buna dreptate pana nu demult, drept personalitati simbolice ale gandirii "liberale", "prooccidentale" si "antiautohtoniste". Este, asa cum marturiseste dl Shafir, "un studiu de caz" care "se refera in special la Nicolae Manolescu si Dorin Tudoran". O serie de articole semnate de mine in Romania literara imi asigura un capitol consistent in studiul dlui Shafir, adica probabil mai mult decat a scris despre mine acelasi analist in toti anii cat m-a considerat o "personalitate simbolica" pentru spiritul democratic romanesc. Sa vedem cum am "devenit" in ochii dlui Shafir un fascistoid, caci metamorfoza respectiva, daca ar fi adevarata, ar constitui o tragedie, nu o tragicomedie.

Rinocerizarea ar fi lovit in Romania literara incepand cu numarul 9 pe acest an si continua inca, dupa dl Shafir, in momentul in care Domnia sa incerca, la sugestia dlui Stelian Tanase, sa revizuiasca tonul analizei oferite spre publicare Sferei Politicii. In ceea ce ma priveste, simptomele ar fi inceput cu prima parte a articolului Nepotii gornistilor, nr. 12, si ar continua in articolele in care ma refer la editia romaneasca a Cartii negre a comunismului. S-ar putea deduce ca, asemeni dlui Mihai Zamfir, rinocerita as fi luat-o de la dl Manolescu. Numai ca editorialul Holocaustul si Gulagul este un text impecabil (ca si Ce inseamna sa fii rasist), in care nu exista nimic din cele incriminate de analistul Europei libere. Una din concluziile dlui Shafir este ca, de pe pozitiile adoptate astazi, as considera "ca evreii se ascund in spatele oricarei nenorociri careia trebuie sa-i faca fata Romania contemporana". Atata vreme cat dl Shafir nu produce (nu are cum!) nici un citat care sa probeze o asemenea afirmatie, ea ramane o simpla inchipuire. Dl Shafir se inseala cand considera ca, pentru dl Manolescu si pentru mine, cauzele multor probleme de fond ale Romaniei ar fi devenit din, endogene, cum consideram pana acum, exogene. Publicistica celor doi incriminati il infirma pe dl Shafir. Continuu sa cred ca neimplinirile Romaniei se datoreaza unor cauze interne, dar am considerat, intotdeauna, ca nu ar fi corect sa nu observ, atunci cand faptele sunt limpezi, ca, din vreme in vreme, cauzelor "endogene" li se alatura si factori "exogeni", prin supralicitari grosiere, inventarea de vinovati pentru ca cele adevarate nu pot fi inca biruite, demonizarea cu orice pret a unei Romanii aflate si asa in plina orbecaiala. Cand vorbeste de "trecutul" gandirii dlui Manolescu in aceasta chestiune, a cauzelor problematicei alaturari a Romaniei la "tarile lumii civilizate", dl Shafir da un citat din volumul Dreptul la normalitate. Cand comenteaza pretinsul "prezent" rinocerizat al gandirii aceluiasi autor ("Tot o problema" pare sa fie si astazi. Dar cauzele acesteia s-au schimbat. S-ar parea ca in opinia domnului Manolescu ele nu mai sunt endogene, ci exogene."), dl Shafir nu mai citeaza. De ce? Nu are de unde, metamorfozarea nu s-a produs. Ce vrea sa zica "s-ar parea"? E vorba, chiar asa, de un simplu guturai, pentru a diagnostica prin "s-ar parea"? Atunci, de ce nu "se zice ca", "mi-a zis unu' ca" etc.?

"Tudoran enumera pacatele lui Petre Roman", scrie dl Shafir, "si bine face. Dar au acestea ceva in comun cu originea etnica (si aceea partiala, si de care fostul prim-ministru se dezice) a actualului presedinte al Senatului?" Evident ca nu au. Mai putin evident din textul dlui Shafir este unde anume in vreun text al meu din Romania literara pretind, sau las sa se inteleaga, ca ar exista ceva in comun, o relatie de cauzalitate? Nicaieri. Una din chestiunile ridicate de mine era ca dl Roman este direct legat de aparitia publicatiei Romania Mare. Mai mult, ca un membru al fostului sau cabinet, si anume ministrul de interne Doru Viorel Ursu, a decorat Romania Mare. Este ori nu un adevar acest lucru? Antisemitismul, xenofobia si huliganismul publicatiei decorate de cabinetul Roman nu erau evidente pentru primul ministru, atata vreme cat victimele Romaniei Mari erau doar Vladimir Tismaneanu, Lászlò Tokes, Doina Cornea, Ana Blandiana, Gabriel Andreescu, Nicolae Manolescu sau Dorin Tudoran. Dar deveneau limpezi si impardonabile abia dupa ce in colimatorul publicatiei intra si dl Roman. Este adevarat ori nu?

Amintind ca dl Gheorghe Grigurcu califica, in Romania literara, drept "delir fascistoid" o lista cu participantii la actiuni antiromanesti intocmita de dl M. Ungheanu, deoarece continea doar nume de evrei, dl Shafir intreaba de ce "recentele afirmatii ale "prietenului" meu Dorin Tudoran in paginile aceleiasi reviste ar merita o calificare diferita?" O posibila explicatie a deosebirii de "calificare" ar fi antecedentele, faptul ca tocmai Dorin Tudoran denunta, sub dictatura national-comunistului Ceausescu, delirul imprimat revistei Luceafarul de seful sau ierarhic M. Ungheanu. La ce afirmatii ale mele se refera, totusi, dl Shafir? Iata: "... victimele Gulagului (ori doar urmasii acestora), desi atat de multe nu conteaza inca pe harta financiara." "Cine conteaza - se intelege de la sine", conchide dl Shafir. Era vorba despre existenta Muzeului Memorial al Holocaustului de la Washington si de gandul meu ca, desi o merita din plin, Gulagul nu are si nu va avea curand un Muzeu Memorial; nici la Washington, nici la Paris. Reactiile la cele mai firave incercari de declansare al unui proces al comunismului, lipsa de forta financiara pentru ridicarea unui asemenea muzeu mi se pareau si mi se par evidente. Doresc, visez ca victimele Gulagului, urmasii lor, sa aiba intr-o zi forta financiara a lobby-ului evreiesc international care stie (si poate) cum sa apere memoria victimelor Holocaustului. Ce este fascistoid in asta? Cine, cand si de ce a suspendat dreptul victimelor Gulagului fie si la a spera?

Intr-o enumerare privind nume pe care le consider, in proportii diferite, vinovate de erori ce mi se par evidente, se aflau cele ale dlor Radu Ioanid, Radu Florian, Petre Roman, Valter Roman, Silviu Brucan si fostul sef-rabin Moses Rosen. Problema nu este de ce toate aceste nume sunt ale unor evrei, ci daca ce le reprosam este ori nu exact. Dl Shafir ma supune, in 1998, aceluiasi tratament pe care mi l-au asigurat Nicolae Ceausescu si Securitatea, atunci cand am dovedit, punand pe doua coloane, plagiatul lui Ion Gheorghe si textul pradat. Atunci, "organele" mi-au reprosat, pe toate caile, ca "l-am ales" tocmai pe Ion Gheorghe, un tovaras de nadejde al partidului? Ca si cum eu decisesem cine sa comita plagiatul. Astazi, dl Shafir intreaba cu talc de ce numele din enumerarea mea sant cele care sant. Domnia sa ocoleste simpla realitate ca numele s-au "autopropus" pe lista. Asadar, chestiunea este daca ceea ce le reprosez celor aflati in enumerarea respectiva este adevarat ori nu, si nu daca, intamplator, oamenii respectivi sant ori nu evrei cu totii. Restul constituie o prezumtie de vinovatie, un proces de intentie. Asa ceva nu se numara printre uneltele unui analist politic. Cand ascult cele trei sonate pentru vioara de Brahms cu Itzhak Perlman si Daniel Barenboim, este absurd sa fiu acuzat de filosemitism. Este la fel de absurd sa fiu calificat drept antisemit, cand sant revoltat de atitudini ale dlor Brucan si Rosen.

Pana si faptul ca, intr-un text publicat la 6 mai 1998, scriam ca, dupa ce Alianta Civica a facut eroarea de a ataca foarte curand PD-ul, aliatul Conventiei, dl Roman a aplicat legea talionului, atunci cand i-a picat bine, il conduce pe dl Shafir la concluzia ca nici macar originala nu era aceasta afirmatie intrucat, in... februarie 1997, dl Cristian Tudor Popescu vorbise despre nu stiu ce "torpilare" si adaugase ca "legea talionului nu e romaneasca". Din nou, logica procesului de intentie. Nu stiu daca vorba "Bate saua sa priceapa iapa", vine ori nu din ebraica. Dar mi se pare aberant sa-i consideri filosemiti pe cei care o folosesc fiindca vorba ar veni din ebraica, si antisemiti pe cei care o folosesc fiindca nu ar veni de acolo. Singura schimbare pe care am suferit-o este una cu... 360 de grade.

Portrete. Replici. Optiuni

Am citit la timpul potrivit portretul (recomandat azi de dl Shafir) facut de dl Leon Volovici fostului sef-rabin Moses Rosen. El este complementar imaginii pe care o am despre dl Rosen. Daca accept ideea unora ca dl Rosen a fost un pastor care si-a aparat, cum a considerat mai bine, turma-i haituita de national-comunismul lui Ceausescu, nu mi se pare fascistoid sa adaug ca, uneori, si-a aparat-o sfidand interesele celeilalte turme, a romanilor. Cand, la inceputul anilor '80, ne-evreul Dorin Tudoran condamna antisemitismul ca politica de stat a regimului Ceausescu, "organele" i-au bagat sub nas o declaratie facuta de un ziar occidental in care sef-rabinul Rosen, sustinea ca cine vorbeste de asa ceva fie nu cunoaste realitatile din Romania, fie este de rea credinta. Si pentru un asemenea lucru l-am considerat pe dl Rosen o lichea. Intr-unul din articolele asupra caruia se opreste analiza dlui Shafir, Primatul adevarului, reluam, din revista "Dialog" condusa de dl Ion Solacolu, o afirmatie facuta presei israeliene de dl Rosen la 22 decembrie 1989: "Daca, fereasca Dumnezeu, regimul Presedintelui Ceausescu va cadea, evreii vor fi primii care vor patimi cu miile. Sa nadajduim si sa ne rugam ca asa ceva sa nu se intample. Regimul democratic nu e intotdeauna bun pentru evrei." Problema pe care dl Shafir o ocoleste, aducand in discutie un lung conflict pe care l-as avea cu dl Rosen, "conflict dainuind peste eternitate", ramane daca aceasta declaratie este ori nu reala, daca dl Solacolu a inventat-o. Continuam: "Poate ca in schimb, romanii considera ca regimul democratic le-ar prii macar din cand in cand. Macar de acum inainte. Pe cine si de ce deranjeaza asta?" Sa ma recomande, oare, aceste randuri drept un rinocer? Fiindca tot se arata dl Shafir ingrijorat de "lipsa replicilor venite din partea elitei intelectuale etnic majoritara la articolele din Romania literara, incepand cu numarul 9 din acest an, precum si la cateva articole aparute in revista 22", intreb unde si cand s-a inregistrat replica elitei evreiesti din Romania, sau chiar din alte locuri, fata de sus citata declaratie a sef-rabinului Moses Rosen? Trecand-o sub tacere, se "identifica" cu ea dl Shafir? Cu toate rugaciunile sef-rabinului Rosen si ale celor ce-l vor fi urmat in acest demers preacuvios, regimul Ceausescu a cazut. Ce s-a ales de previziunile catastrofale ale dlui Rosen? Chiar au fost evreii primii care au platit cu miile? Sau o platesc ei astfel azi, in aceasta Romanie pe care Manolescu si Tudoran n-au idealizat-o niciodata, dar nici nu consimt sa o vad acuzata de vini imaginare? Intreb asta, ca sa vedem cam cata clarviziune dovedea "analiza politica" a sef-rabinului Rosen.

M-as face vinovat si de atribuirea "pacatelor parintilor" naturali sau vitregi in cazul dlor Roman si, respectiv, Ioanid. Dl Shafir se afla din nou in eroare si in imposibilitate de a produce probe. Ce spuneam eu era cu totul altceva: "Daca romanilor li s-a inoculat, din timp, mesajul ca nimeni altcineva decat dl Ion Iliescu nu poate sa conduca tara dupa disparitia cuplului Ceausescu, in schimb cetatenilor Romaniei nu li s-a explicat nici pana azi cum si de ce a devenit dl Petre Roman cel dintai prim-ministru postdecembrist. Singurul lucru cunoscut in legatura cu dl Roman era doar ca este fiul celebrului tovaras Valter Roman... Si atunci, vorba lui J.F. Revel, "de ce sa ne mai miram" atat de mult ca peste o vreme aparuse vorba "Copiii stapanilor nostri sant stapanii copiilor nostri!'" Unde este pasarea vinovatiei parintilor in contul copiilor? Da, consider ca incercarile dlui Petre Roman de a ne convinge ca ne inselam cu privire la optiunile lui Valter Roman sant contraproductive. Sant, daca imi permite dl Shafir, chiar o impresie. Valter Roman a fost un om care a optat pentru anume lucruri, le-a servit cum a crezut de cuviinta. Fiul se poate doar delimita, daca simte nevoia, de optiunile tatalui, dar nu le poate nega, nu poate impune o alta imagine a lui Valter Roman decat cea confirmata, ca sa zic asa, istoric. Dl Vladimir Tismaneanu, pe care dl Shafir il invoca pe buna dreptate admirativ, a scris randuri excelente despre incercarea de corupere a imaginii lui Valter Roman de catre dl Petre Roman. Ca fost editor al lui Tismaneanu, nu uit nici afuriseniile azvarlite asupra acestuia din urma, nici reprosurile facute mie pentru publicarea unor demersuri atat de lucide si necesare precum cele asumate de dl Tismaneanu in revistele al caror director eram. Ce au toate acestea cu etnia, rasa, rinocerizarea sau delirul fascistoid?

In ceea ce priveste relatia Radu Ioanid-Radu Florian, cred ca dl Shafir se inseala din nou scriind: "Pentru ca Florian a fost parintele spiritual al lui Ioanid numai in masura in care Ioanid e responsabil pentru opiniile matrimoniale ale mamei sale." Nu la asemenea paternitate spirituala ma refeream, ci la "coincidenta" unor obsesii. Si dlui Florian si dlui Ioanid le provoca/provoaca fiori doar pericolul proliferarii extremei drepte. Mi s-a parut ca Domniile lor nu simt nici o grija, nici o crispare in legatura cu proliferarea extremei stangi, chiar si atunci cand Romania se afla in plina democratura neocomunista. Ma inselam? Ajunsi in acest punct al unui, asa cum l-am numit altadata, "talcioc semantic", n-ar fi rau sa recunoastem ca e greu de inteles astazi, intr-o tara ca Romania, diferentele de arbore doctrinar cam pe tot esichierul politic. Social-democratii se comporta, uneori, ca niste veritabili crestini-democrati, liberali convinsi fac, uneori, jocul etatismului etc. Tot ce ne ramane este penalizarea exceselor extremiste de orice culoare sant ele. Asta nu inseamna versatilitate, ci, mai degraba, rectitudine. Ma bucur sa aflu ca in curand va vedea lumina tiparului, la Londra, contributia dlui Shafir in volumul Politica extremei drepte. Indraznesc sa adaug ca ar fi interesanta o contributie a Domniei sale si la un volum colectiv dedicat "Politicii extremei stangi". Asta in cazul ca mai putem intelege cumva cine si cate ore pe zi este doar de extrema stanga, cine si cate ceasuri pe zi este doar de extrema dreapta; daca, dupa cele doua ciume - nazismul si comunismul - mai este intelept sa ne intereseze asa mult de ce extrema sant extremistii, cand, slava Domnului, centrul colcaie si el de extremistii sai, cu nimic mai blanzi decat cei de dreapta ori de stanga.

Dl Shafir incearca si o "reabilitare" a dlui Radu Florian: "Mai stiam de la fostii lui studenti ca prin anii '60 a optat pentru o disidenta marxista gramsciana. Ceea ce nu era tocmai de la sine inteles in anii ceusismului." Cum judecatile mele nu mai prezinta azi vreo garantie pentru dl Shafir, sa incercam cu opinia unui om ce se bucura inca de admiratia Domniei sale, dl Vladimir Tismaneanu: "Mai putin respectabil decat Ianosi, Brucan sau Campeanu este Radu Florian, profesor de socialism stiintific la Universitatea din Bucuresti. Dupa decembrie 1989 a fost numit de catre noua conducere a tarii ca director al proaspat infiintatului Institut de Stiinte Politice. La inceputul anilor'80, Florian era un aparator al valorilor eurocomunismului, publicand si o monografie despre gandirea lui Antonio Gramsci. Lucrarile lui, suprasaturate de providentialism istoric, au oferit o justificare teoretica pretentiilor lui Ceausescu privitoare la superioritatea socialismului asupra oricarui alt sistem politic. Diatribele lui Florian impotriva Hannei Arendt, a lui Raymond Aron, Zbigniew Brzezinski, Karl R. Popper si a altor critici ai leninismului sant inca vii in memoria studentilor care l-au boicotat si i-au cerut demisia." (Agora, Volumul V, numarul 4, octombrie-decembrie 1992). Se rinocerizeaza si Vladimir Tismaneanu, devenise el un antisemit chiar de pe vremea Agorei, "o exceptionala publicatie editata de Tudoran, ale carui pozitii erau, la acea vreme, radical diferite de cele de azi." (M Shafir)? Si cum dl Shafir o invoca pe Hannah Arendt, il intreb daca isi aminteste cumva asasinatul moral la care a fost supusa dupa publicarea volumului Eichmann la Ierusalim? Isi aminteste, cumva, cine si de ce s-a pretat la acel linsaj?

Inainte de a se intreba sibilinic "Nu pot, deci, sa nu intreb daca Tudoran se identifica si cu celelalte argumente ale specialistului" (Floricel Marinescu, n.n.), dl Shafir ar fi trebuit, mai intai, sa indice care au fost argumentele dlui Marinescu, pe care mi le-as fi insusit deja, cu care m-as fi identificat deja. Exista o diferenta, ca de la cer la pamant, pe care dl Shafir o parcurge cu viteza sunetului, intre ce scriam eu ( "Poate ca exista un anume exces in tonul afirmatiei dlui Floricel Marinescu") si ce lasa sa se inteleaga Domnia sa ca as fi comis. Care este, totusi, afirmatia dlui Marinescu considerata de dl Shafir a face parte "pur si simplu, din bagajul argumentului negationist"? Iat-o: "Daca romanii si-au cerut scuze evreilor, nici un membru marcant al evreilor nu si-a cerut scuze romanilor pentru rolul pe care o parte din etnicii evrei l-au avut in subminarea statului roman, in bolsevizarea tarii, in crimele si atrocitatile comise." Ce anume se neaga in acesta afirmatie, pe care eu o gaseam excesiva in ton? Carui negationism i se alatura Tudoran? Cu ce negationism ma identific?

Este dreptul dlui Shafir ca, spre deosebire de dna Ileana Vrancea, sa-l considere pe Ioan Petrovici nimic mai mult decat "un fel de 'Gogu Radulescu' al guvernului antonescian". Intr-un mai vechi articol despre extrema dreapta romaneasca interbelica, publicat, daca imi amintesc bine, intr-o revista din Italia, dl Radu Ioanid il contrapunea, parca, pe dl Gogu Radulescu extremistilor de dreapta. Ba e onorabil, ba nu prea este sa fii "un Gogu Radulescu". Poate fi adevarat ca revista Anale de istorie a falsificat interventiile avute de dnii Leon Volovici si Jean Ancel in cadrul unor simpozioane romano-israeliene din anii 1984 si 1986, pozitii criticate de dna Vrancea intr-o analiza aparuta in Agora, Volumul VI, nr. 2. Dar este greu sa imi explic de ce nici dl Shafir, nici dnii Volovici si Ancel nu au simtit nevoia pana acum sa semnaleze in scris Agorei sau altor publicatii acest lucru atat de grav. Si daca nu au facut-o atatia ani, care ar fi explicatia? Care este vina dnei Vrancea? Dar cea a dnei Monica Lovinescu? Dar cea a fostului director al Agorei? Unii tac si ceilalti sunt vinovati? Frumoasa diviziune social-marxista a muncii! Sa uite, totusi, dl Shafir cam cum aratau si pentru ce erau organizate multe din asemenea simpozioane in timpul lui Nicolae Ceausescu? Tonul derogatoriu folosit uneori de dl Shafir fata de un cercetator cu meritele dnei Vrancea mi se pare la fel de nepotrivit ca si persiflarea dlui Manolescu. Poate ca nu sunt, intr-adevar, suficient de familiarizat cu performantele profesionale de ultima ora ale dlui Radu Ioanid, dar stiu bine si de multa vreme care sunt meritele dnei Vrancea, ce si cat ii datoreaza cultura romana. Fiindca, legat de o idee a doamnei Vrancea, dl Shafir tine sa precizeze distanta pe care o mentine fata de politica guvernului Netanyahu, "si nu numai in domeniul educatiei", n-ar fi inutil sa spunem ca, nici sub alti lideri, democratia israeliana nu a fost, in mod necesar, mai tentanta. Altfel, banuiesc ca dl Shafir nu ar fi parasit Israelul de atata vreme. Romania de astazi poate invata multe de la statul israelian - despre ce inseamna munca eroica, organizare, abnegatie, responsabilitatea individului fata de societate etc. In privinta tolerantei, insa, a respectarii alteritatii, exista cred eu democratii mai performante decat cea israeliana. Si nu doar de cand cu prim-ministeriatul dlui Netanyahu.

Obsesia conspiratiilor. Tautologii

Potrivit dlui Michael Shafir, cu Nicolae Manolescu si Dorin Tudoran s-ar mai intampla un lucru grav - "este vorba de ingrijoratoarea alunecare a acestor intelectuali in capcanele "teoriilor conspirative". Teoriile respective ar fi "ideologice" (in sensul folosit de Hannah Arendt) si in acelasi timp tautologice, oferind "explicatii" axiomatice." In primul rand trebuie spus ca, inca o data, dl Shafir nu produce nici un citat care sa-i sustina afirmatia. In al doilea rand, nu e greu de observat ca nu mai avem de-a face cu o tragicomedie, ci, pur si simplu, cu o comedie. Teorii conspirative? Iata ce scrie dl Shafir, criticandu-l pe Nicolae Manolescu: "De aici rezulta ca antisemit nu este acela care ar contesta, sa zicem, valoarea literara a romanelor si eseurilor sale, ci cel care le-ar considera mediocre pentru ca domnia sa este evreu." Sa fie, oare, aceasta explicatia ignorarii aproape totale a acestui scriitor de limba romana de catre critica literara actuala din Romania? Sau alta o fi "culpa" lui Manea? Nu cumva o culpa derivand de la articolul "Felix Culpa", in care analiza trecutul legionar al lui Eliade? Cum altfel se explica faptul ca scriitorul emigrat cu cel mai mare succes in Occident si cu cele mai multe distinctii literare este quasi-ignorat in tara lui de origine?"

Am scris eu insumi, chiar in Romania literara, ca poate constitui un motiv de iritare absolut intemeiata a colegului nostru Norman Manea faptul "ca succesul sau in America nu a fost semnalat cum se cuvine in presa romaneasca." Adaugam ca "Este, intr-adevar o eroare, caci orice succes de acest fel ar trebui sa fie o bucurie pentru cultura romana." De aici si pana la conspiratia sugerata de dl Shafir e o distanta astronomica. Dl Norman Manea este un scriitor reeditat in Romania. O revista excelenta ca Vatra a publicat un numar dedicat dlui Manea. O alta revista de mare tinuta, Apostrof, nu-l ignora defel pe Norman Manea. Etc. etc. etc. Am mai spus-o si cu alt prilej, nici un succes (de felul celor indicate acum de dl Shafir) nu poate face din colegul nostru Norman Manea un scriitor mai important decat este. Spunand acest lucru, nu vreau sa stirbesc cu nimic din statura scriitorului in cauza. Dl Shafir ar fi trebuit sa stie ca felul in care apare, dispare, reapare s.a.m.d., un scriitor in atentia criticii literare isi are sinuozitatile sale. O alta posibila explicatie la care nu se gandeste dl Shafir ar fi aceea ca succesul inregistrat in strainatate de colegul nostru Norman Manea s-a produs, in cea mai buna masura, cu volume aparute anterior in Romania, texte asupra carora critica literara romaneasca nu a tacut defel. A vedea, cum o face dl Shafir, o uriasa, monstruoasa conspiratie a tacerii initiata de critica literara romaneasca impotriva dlui Norman Manea, mai ales din motivele invocate de analistul Europei libere, este o enormitate. Pe de o parte dl Shafir considera ca Nicolae Manolescu nu are dreptate cand combate incercarea de a se acredita ideea romanilor "binecunoscuti pentru antisemitismul lor latent", iar pe de alta parte acuza in bloc critica literara din Romania de complot al tacerii impotriva unui scriitor evreu, originar din Romania, pe motivul ca a analizat trecutul legionar al lui Eliade. Exista, oare, un argument mai puternic decat cel oferit de chiar dl Shafir ca Nicolae Manolescu nu se insela? Ca nu Manolescu si Tudoran sant loviti de "teoriile conspirative"?

Cum stam cu tautologiile? Scrie dl Shafir: "Vo-lo-vici?", parca il aud pe Tudoran exprimandu-se indignat si trimitandu-ma, de data aceasta el pe mine". Se poate spune cumva si trimitandu-ma el pe el, el pe noi s.a.m.d.? Dl Shafir ii semnaleaza directorului Romaniei literare ca nu se spune informatii necontrolate, ci informatii neverificate. In schimb scrie: "in apararea publicarii caruia dl Manolescu vine in numarul 9 al editorialului publicat " As zice ca numarul 9 este al revistei si nu al editorialului. Patima de a-l monitoriza pe autorul editorialelor din Romania literara si nu preocuparea de a citi revista ii joaca feste dlui Shafir. Hotararea Domniei-sale de a-l incolti pe dl Manolescu si in chestiuni de folosire a limbii romane este cam riscanta. Nu pentru ca dl Shafir este evreu, iar dl Manolescu este roman, ci pentru ca cel de-al doilea are o solida reputatie de stralucit manuitor al limbii romane. Dl Shafir este un analist politic demn de toata admiratia noastra. Totusi, nu este William Safire - reputatul analist politic american care scrie si o rubrica dedicata limbii engleze, rubrica ce constituie o incantare chiar si pentru lingvisti.

Lectura de rasa. Empatii cu sens unic. Vanatoare de vrajitoare

Venita din partea unui fost sef al Departamentului romanesc de cercetare al Europei libere, afirmatia dlui Shafir ca in timpul in care incepuse persecutarea dlui Liiceanu "Persecutiile, detestabile si condamnabile, desigur, nu mai atrageau cu sine amenintarea anihilarii fizice" este mai mult decat surprinzatoare. S-a sinucis cumva inginerul Gheorghe Ursu sau a fost, totusi, ucis in bataie? Sigur, anihilarile fizice vn masa nu se mai practicau, dar s-au aflat in siguranta Vasile Paraschiv si Doina Cornea, Radu Chesaru si Geo Asavei, Radu Filipescu si Gabriel Andreescu, membrii SLOMR-ului si liderii grevistilor din Valea Jiului, liderii demonstratiilor de la Brasov? L-a intrebat dl Shafir vreodata pe dl Gheorghe Brasoveanu cam in ce siguranta fizica s-a aflat pana la parasirea Romaniei? Dar pe preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa? L-a intrebat vreodata pe prietenul sau Dorin Tudoran cam in ce siguranta se afla cand i se strecurau pe sub usa bilete pe care scria, dupa asasinarea preotului Jerzy Popieluszko, "Alege - Vidraru sau Portile de fier"? In ce siguranta fizica s-a aflat mama aceluiasi Dorin Tudoran, batrana cardiaca, sculata de nu stiu cate ori pe noapte spre a fi amenintata ca fiu-i "de naparca, vandut jidanilor si bozgorilor va fi tocat bucatele"? In ce siguranta s-a aflat fiica lui Dorin Tudoran, in varsta de doar sapte ani, arestata sau amenintata cu violul? Si, fiindca tot am atins acest punct delicat al empatiilor, al prieteniilor, mi se pare intristatoare insistenta cu care dl Shafir ma numeste in articolul Domniei-sale prieten folosind ghilimelele, dupa mai bine de zece ani de prietenie pe care eu nu am pus-o niciodata intre ghilimele, chiar si atunci cand am avut opinii diferite de cele ale prietenului Michael Shafir. Dar tot rau-i spre bine. Nu e de colea sa afli ca tabloul era, de fapt, inramat in ghilimele, monitorizat la sange. Nu-mi face placere usa trantita in nas, dar accept situatia si o consider, fireste, definitiva. Fac efortul spre a-l crede pe dl Shafir ca scrierea textului din Sfera Politicii l-a "costat deja prea mult efort sufletesc". Totusi exista ceva mai mult decat aroganta in acel "Tin sa avertizez ca nu voi raspunde nici macar atacurilor la persoana." Caci asta poate sugera si ca, in mod necesar, Manolescu si Tudoran sunt banuiti de viitoare atacuri la persoana. Logica prezumtioasa da din coate inca o data. Ca sa nu mai spun cat respect pentru dialog dovedeste de aceasta data dl Shafir; a spus ceva, si cu asta basta. Case closed! So be it. Totusi, parca ne-am departat prea mult de vorba lui Voltaire, altfel invocata la tot pasul de feluriti democrati - "Poate ca nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar mi-as da viata spre a-ti apara dreptul s-o spui."

Daca lipseste ceva esential din analiza dlui Shafir este exact elementul fara de care un asemenea demers ramane neimplinit. Pe langa dificultatile insurmontabile de a demonstra cum ar fi devenit Nicolae Manolescu si Dorin Tudoran niste rinoceri, lipseste si cheia de bolta a demersului: de ce s-ar fi rinocerizat? Imi permit sa cred ca aceasta explicatie lipseste tocmai fiindca dlui Shafir i-a fost peste puteri sa dovedeasca respectiva rinocerizare fascistoida. Sigur, dl Shafir se ocupa cu analiza si nu cu psihanaliza politica. Totusi, daca este convins de asa-zisa rinocerizare, sa nu-l intereseze tocmai de ce ar fi devenit un fascistoid "curajosul disident anticeausist Dorin Tudoran, ale carui luari de pozitie impotriva national-comunismului au fost aproape fara de pereche." (M. Shafir)? La randu-mi trebuie sa raspund intrebarii de ce comite dl Shafir acest demers absurd. Simplu. Fiindca plictisit de uneltele analistului politic, pe care le-a onorat in anii ce i-au adus un binemeritat respect profesional, dl Shafir si-a propus sa incerce gustul unei lecturi de rasa. Mi-o aplica. Rezultatul nu putea fi decat aberant. De ce a facut-o tocmai cu mine? Asemeni dlui Shafir, nici eu nu ma ocup cu psihanaliza politica. Cred insa ca, macar partial, explicatia sta in acel aiuritor prieten folosit intre ghilimele. Celelalte explicatii raman in grija dlui Shafir. In finalul articolului, Domnia sa (se) intreaba What next? Nu stiu. Nu sant shrink-ul nimanui.

Dl Shafir da un citat dintr-un articol pe care l-am semnat in 1993 si conchide, de data aceasta fara ghilimele: profetice cuvinte. Ma incumet la o alta trista profetie. Si anume, cand roadele acestei nedemne vanatori de vrajitoare vor incepe sa se coaca, sa nu mire pe nimeni ca alarmantele rezultate ale unui sondaj citat de dl Shafir astazi vor fi considerate floare la ureche pe langa rezultatele de maine. Inventarea de antisemitism, fiindca antisemitismul real nu poate fi inca eficient combatut, dilatarea nefireasca a conceptului de rasism doar pentru ca rasismul adevarat nu poate fi contracarat usor si rapid, pusul la stalpul infamiei doar pentru a avea mai multi musterii in jurul parului respectiv, demonizarea gratuita (ca sa gust si eu putina tautologie) a Romaniei, fie ea si numai literare etc. etc. etc. nu vor conduce decat la impingerea "nehotaritilor" spre turmele extremiste. Si jocul de-a "tu esti vinovat", "ba tu" nu va mai putea rezolva nimic. "Cuvantul", credea Montaigne, "este jumatate al celui ce-l rosteste, jumatate al celui ce-l asculta." Din pacate, atunci cand cel care-l asculta vrea sa auda doar cum si ce doreste el, rolul celui care-l rosteste este, mai mereu, cel de victima. Lectura de rasa nu produce decat victime. Un joc vechi de cand lumea si care se inteteste din cand in cand. Cu efecte dintre cele mai sinistre.

Printre altele, ceea ce se incearca astazi de catre oameni infinit mai putin responsabili decat se recomanda este si o redefinire a antisemitismului. Una e bazata pe principiul "Antisemit nu este cine este antisemit. Antisemit este cine spun eu ca este antisemit." Odata intrati intr-o asemenea zodie nefasta, demersurile rationale, si de o parte si de cealalta, nu vor mai avea mare efect. Exista doua cai clasice de a te reconcilia cu adevarul. Prima, sa te aliniezi lui. A doua, sa ceri adevarului sa ti se alinieze. N-ar trebui sa fie vreo indoiala care este calea cea potrivita, dar, iata, indoiala persista.

David Hume credea ca: "Those who employ their pens on political subjects, free from party-rage and party-prejudice, cultivate a science which, of all others, contributes most to public utility." Felul in care si-a folosit pana de data aceasta dl Michael Shafir conduce la un rezultat exact contrar celui de care vorbea istoricul si filozoful scotian.

Dorin Tudoran

30 iulie 1998


In trei numere ale revistei "22", Anul IX., Nr. 33 (443), 18.-24.8. 1998, Nr. 34 (444), 25-31.8. 1998 si Nr. 35 (445), 1.-7.9. 1998, Gabriela Adamesteanu raspunde lui Michael Shafir cu un text polemic, intitulat "Holocaust vs. Gulag". Din partea a 3-a a textului aflam ca "inscriptia respectiva nu mai exista la Memorial". (Este vorba despre inscriptia de la Sighet pe care se putea citi numele demnitarului antonescian, Zvidanek). Mai aflam ca "inscriptia nu fusese pusa, din cite stiu, de organizatorii Memorialului, ci de autoritatile locale ale orasului".

(De parca acest fapt este semnificativ si nu gestul ca atare! Michael Shafir descrie o stare de fapt, reda atmosfara politica si analizeaza simpatiile mai mult sau mai putin deschise pentru personalitati nedemocratice. Textul lui Shafir nu este un reportaj. Asa cum retragerea recursului in anularea care viza hotarirea judecatoreasca de condamnare a unor membrii ai guvernului Antonescu, asa nici îndepartarea inscriptiei de la Sighet nu schimba substanta criticilor formulate de Michael Shafir.)

Din acelasi articol mai aflam ca inscriptia a fost indepartata in iunie 1998: "Eu am fost la Sighet în iunie 1998, data la care articolul domnului Shafir devenea public. Regret ca nici dînsul, nici editorul Sferei Politice, Stelian Tanase, nu au controlat informatia despre aceasta inscriptie memoriala".


Înapoi/Back/Zurück